Consiliul
Județean Cluj
Poezia unui muzician

Având în vedere că aceste rânduri urmăresc mai ales producția literară şi decantarea operei poetice a unui muzician de frunte din capitala Ardealului, mi-ar fi plăcut să pun în evidență muzicalitatea afină lirismului înscrisă în text. Dar nu este aşa. Nota dominantă a acestui soi de lirism intelectualist accede la organizarea voluntar compozită a discursului, lipsită de fast, nu la cantabiliatea facilă, exterioară, vecină cu armoniile desuete. Totuşi, armonizarea (rima, ritmicitarea interioară) vine în reflux imnic, acordată cu tendința de conceptualizare a expresiei. În cazul poeziei lui Constantin Rîpă se poate vorbi despre o explozie pozitivă, vital angajantă în plin postmodernism, acesta asumat cu dezinvoltură, dar şi program bine stabilit estetic. Coarda interioară a acestui lirism psalmodiază pe traiectul mai vast al aplicațiilor sale componistice, fără să le ilustreze explicit, dimpotrivă urmând un drum propriu, intim, paralel, o ieşire izbutită din paradigma muzicală, reuşind să-şi afirme originalitatea. Este o poezie a maturității şi a tinereții perpetuate, reinventate, eterne.
Lirica erotică din primul volum de versuri apărut în 2000, Îmbrățişata mea, proiectează „astrul îndrăgostiților” pe cerul rece al consemnării ulterioare a sentimentului. Asta nu înseamnă câtuşi de puțin că flacăra iubirii nu țâşneşte în vers potopitor uneori, dar ea e vegheată mereu de contrageri în rigiditatea metaforei, strălucind sideral. Simți cum poeziile prind aripi pentru a se ridica din desueta platformă clasicizantă ca „pasărea sărutului” care va zbura spre toți copacii, îmbrățişând/ exprimând/ cântând dragostea de viață. Ideea poetică din poemul Îmbrățişata mea accede spre conturarea a două trăiri. Naşterea unui „glob de lumină” şi transformarea lui în „zăpada nemângâiaților”. Distihuri jucăuşe înalță cultul maternității în protoistorie (Protourmă). Darul dragostei este îndreptat spre veşnicia clipei în invocații oximoronice, pline de patos romantic: „Hai, vino cu mine-n secunda târzie/ Parcursă total ca o veşnicie/ Trecută, prezentă în sensul invers/ Cuprinsă mai mult ca un univers!”.
Dorința de ieşire din tipologia formei convenționale e dublată de respingerea modelului romantic funciar, resimțit ca atare şi declarat, recunoscut în note. Dar ce ne facem că poetul nu se poate îndepărta prea mult de acest fond nativ. Zeul Eros îi dictează formule magice de adorare care sunt topite în masa unui limbaj ermetizat cu extindere în abstractizarea conținuturilor ideatice. Eul liric se livrează total erosului în expresii insolite, forțând gramatica: „să mă exişti, să mă îngropi/ Sau în abstract să mă schimbi”. La fel, în chip stănescian (efectul asimilării şaizeciştilor), foloseşte/ forțează verbe la reflexiv întărind legământul/ extazul/ delirul iubirii: „Adoarme-mă şi moare-mă/ Înainte de isprăvirea dragostei”. Elanul sentimentului iubirii e deconectat de la real, timpul e suspendat, efemerul devine etern, ceea ce înseamnă că alungarea impulsului romantic nu-i reuşeşte în întregime. Nu scapă din vedere binomul creativ „ori de sunt poezii, ori de sunt cântece”. În Medievală avem o reconstituire fugară a eleganțelor cavalereşti oprite „În vremuri de pajură, vremuri de schit”. Elanul îmbrățişării devine motivul central al volumului, aroganța celui îndrăgostit depăşind limitele normalului: „Oricum, îmbrățişarea ochilor mei/ Pe trup ai simțit-o/ Ori poate soarele te-a-nvăluit/ Şi el îndrăgostit de tine, / Iubito!” (O zi mai târziu). Din versuri inserate sorescian în text se simte tendința spre mitizare şi sinteză, amândouă acutizate de teama trecerii timpului. Eul călător e supradimensionat oniric, „Îmbrățişând tot caută/ Şi sărutând tot caută/ Pe sora Soarelui/ Pe sora Vântului/ Promise pentru o nuntă/ De zeu dac” (Zeu – eu (sunt)).Poetul desenează din vârful peniței, în versuri filigranate, imagini desprinse dintr-un neoromantism în destrămare. Uneori intensitatea sentimentului iubirii juvenile primeşte coloratură sublimat coşbuciană (Un sărut, două…), ludicul alungă orice undă de frivolitate, contopirea cu iubita ideală („să mă prefac în tine”) e identică adesea cu trăirea întru poezie, declarativul se îmbină cu reflexivitatea într-o nemărginire cosmică, identificată drept cuibul dragostei din „capsula noastră spațială” sau suprapusă poemului, deoarece eul liric reacționează asemănător: „Unde oare se sfârşeşte/ Un poem ce se trăieşte?”. De fapt, în Şi ea aflăm că este eul trăirii fără vârstă. Efuziunile lirice sunt scrise sub dogoarea iubirii şi apoi sunt trecute în oglindiri. Versurile îmbracă adesea retorica exaltării necondiționate, directe, unde simplitatea epitetului „farmec imens”, de pildă, răzbună prețiozitatea contrafăcută. Sunt incantațiile unui Pigmalion sedus de frumusețea creației sale, care priveşte „Dincolo de destin/ Pentru ca noi să fim, noi să fim/ În milenii nedespărțiți/ În univers infiniți” (Colaps). Metamorfozele în vederea pietrificării în eternitatea iubirii se multiplică în versuri de o caldă familiaritate, aproape de banalizare. Din „iarna vrajbei” shakespeariene se ajunge la „această primăvară de ură” în care iubita e identificată cu o spadă ce aşteaptă să ajungă în mâna unui vajnic luptător. Versurile primesc încărcătură dramatică în Eram naufragiatul şi discursul susținut ca un lamento dovedeşte că naufragiul e reversibil în apele iubirii. Tensiunea acumulată de parteneri din poemul Ei ajunge să fie pusă în fața evocării din Aici (în cimitir la Smulți) unde tandrețea se îmbină cu delicatețea şi tristețea pierderii primei iubiri a tinereții. Zguduirile intense dintr-o viață trăită în furtunos vertij creator transpar sub semnul unei distrugeri reciproce a partenerilor din anii maturități. Un orgolios ego se ridică deasupra înfrângerii: „De ce te-ai compara cu mine vreodată/ Eu sunt superior chiar şi când mor, /Căci şi atunci voi fi egal cu viața-mi toată/ Cea din trecut şi cea din viitor” (Ei). Poetul îşi „scrie” viața în versuri tăioase şi accede la crudități de limbaj, decupate dintr-un sentiment de sațietate a trăirii. Denunță fățărnicia iubitei în Actrițo! dar şi armonizarea cu peisajul în prezența ei: „Iubito, vino cu mine în câmp noaptea/ Să te învăț viscolul!” (Iarna). Aproape minulescian în surprinderea ferocității iubirii, poetul nu se lasă prins în capcana unui mimetism ieftin, ci concede la stilul tânguitor ironic al unui pamfletar redutabil, sigur pe insinuările de tip „romanță târzie”: „E numai unu noaptea şi un sfert/ Şi-o să te țin o noapte la răcoare/ Căci m-ai mințit odată înțelept/ Cum minte doar odat-o fată mare” (Romanță – lui Minulescu).
Programul de repudiere a romantismului interior nu este respectat în întregime în acest volum, dovadă că imixtiuni de acest fel, versuri uneori rimate, răzbat periodic, deşi intențiile personalizării limbajului sunt evidente. Totuşi, volumul e uşor eteroclit în ansamblu şi poetul nu reuşeşte pe deplin să pună sub pecetea tainei învolburările tematice grupate în jurul temei iubirii. Curajul frazării însă îl recomandă încă de aici ca pe un rebel indiscutabil ce încearcă să dețină controlul absolut asupra logosului, forțând expresia, ignorând convenții considerate desuete.
O temă favorită în lirica de idei a lui Constantin Rîpă este timpul, etern element turbulent, preluat din conceptele fundamentale ale filosofiei, comentat în preliminarele note ca atare şi revărsat în suplețea şi superbia metaforei sub forma unor consistente comentarii de esență metafizică. Cronos, titanul mitologic ce personifică timpul însuşi, devine spirit tutelar al întregului univers liric desfăşurat în volumul apărut în 2001 Joc de-a timpul.Emblema acestui devorator de suflete şi trăiri concrete (Cronos şi-a mâncat pe rând copiii) se divide în piesele volumului sub forma unor jocuri de cuvinte pe cât de încâlcite în aparență, pe atât de semnificative conotativ. Sensurile iradiază literalmente în bătaia ritmică a versului, meditația se încheagă în idei poetice exploatate cu sagacitate crescândă. Filonul gândului îmblânzit, înțelepțit, coroziv şi sever, transmite fiorul trecerii prin lume în decantări saturniene specifice reflexivității. Poemele sunt zboruri în timp, în memoria faptei, în fascinația mitului. Sub vraja acestor incursiuni temporale poemele îşi trăiesc naturalețea inocentă, incipientă şi grația necăutată a limbajului.
Volumul se deschide cu o incursiune în timpul basmului, de unde poetul extrage seva unei reconsiderări năstruşnice întru apărarea culturii tradiționale. „Calul năzdrăvan” al lui Făt-Frumos sau Harap Alb este un brand național prea puțin promovat în afară, este „grozava invenție a basmului românesc” care trebuie rapid omologată ca nu cumva „năzdrăvanul” să fie descoperit în altă cultură. La aceeaşi categorie a etosului străvechi face referire poemul Baladă, delicată țesătură de imagini cromatice (tricolore) unite sub spectrul Mioriței. De menționat că aici reapare „chipul” ciobanului mort, motiv central, reluat cu intermitențe în opera (poetică şi muzicală) a lui Constantin Rîpă, configurat ca parte a mitului autohton în baletul Tânărul şi moartea. Sensibilitatea poetului percepe viața naturii ca pe o vibrație, când vizuală, când auditivă, asta depinde de timpul real şi subiectiv în care este plasat eul contemplativ-reflexiv. Astfel că fulgii sunt „pietre îmblânzite/ Presărate din cer/ De-un gând feminin” (Ninge) iar în Ascultați poetul îndeamnă la căutarea „mirajului dintotdeauna” în ascultarea ploii.
Cu aceeaşi sensibilitate înregistrează poetul „fenomenele” din micro-universul casnic, pedalând amuzat pe omofonia mieunatului pisicii: „- Să-ți iei motăneii de aici şi să-i duci în bucătărie,/ Ai înțeles? i-am spus eu pisicii./ Mi-i iaau! răspunse ea/ Zbughind-o spre bucătărie urmată de pui/ Lâsându-mă mut de uimire”. E o dovadă că poetul mânuieşte abil poezia anecdoticului, promovată dezinvolt în mai multe volume. Discursul dens şi sobru alternează adesea cu fleşuri ludice de acest fel, deconectând cititorul. Apoi versul se încarcă din nou de elocința înțeleptului reîntors în sine, sfătos şi receptiv la minunăția numită son: „Şi auzind, să laşi sunetul/ Afară din tine/ Pe intrarea pardosită cu zei/ Consumați” (Şi auzind). Nu sunt rare nici sustragerile în impersonalizare trucată şi abstractizare: Umblă oraşul şi Tratat despre rău şi bine. Descriptivismul bine temperat şi temporizat este împins uneori în tropi de o incisivitate şocantă: „ploi veştede”, „gesticulația gloanțelor”,„vânt sfâşiat”, „gândul ploii”. De altfel, ploaia alimentează mereu meditația desfăşurată în panglici baroce. Concizia aforistică ce aminteşte de tehnica haiku e prinsă în adevărate dantelării fragile. Din cele opt definiții despre frumos, reținem filigranul liric: „Ce e frumos?/ E-un flutur/ Cu aripa tivită” (Tratat despre frumos III). Prea plin de dorința trăirii în prezent, eul gesturilor extreme adoptă o atitudine je m’en fiche pentru ceea ce rămâne după moarte din corpul cu ochii ciupiți de pescăruşi (Marină), unde apare exprimarea neortodoxă, jignind creațiunea. Paradoxal, în răstălmăcirile jucăuşe despre rai şi iad pornind de la versul unui colind auzit în copilărie, preocupările pentru viața de dincolo se încarcă de surplusul trăirii: „Totuşi un rai, un singur rai/ Mi se pare înghesuit./ Aş vrea un univers întreg/ De raiuri. O dulce grădină imensă/ Iar sufletele să aibă un trup/ Mai mare, mai mic/ Pe măsura sufletului/ (Sau la întâmplare)” (Colind – colind). Gândul secret al stihuitorului se ridică pe „Arabescul portativelor schițate/ Pe razele cerului” şi se arată preocupat să renască într-o „operă infinită” – țintă recurentă, invocată stăruitor – „dincolo de plăcere”. Preia seria „cugetărilor in-finite” în alte, repetate exerciții rimate, expuse unui traiect oniric devastator. În halucinațiile „vegetale” din „urmele zborului astral” timpul devine „lichid” curgător, asociat formulei heraclitiene panta rhei (Vegetal). Poemul care dă titlul volumului, Joc de-a timpul, conține o sumă de fluctuații imperativ-interogative raportate la caracterul imuabil al factorului timp, îndelung investigat din postura celor „suspendați în timp”: „Uite, ce timp trăim/ Cine vede în timp?/ Cine știe din timp?/ Uite, timpul meu, timpul tău/ Consumați timp, mâncați timp/ Ai văzut vreodată timp?”. Și în final riscă o concluzie aleatorie: „Definiție: Timpul e faptul.” Din concizia picturalității semnalată deja, poetul alunecă uneori în „epitetul” fad care descumpănește, dar nu pare a-l deranja prea mult pe autor, prins în iureșul inspirației. Așa apar sintagmele uzate poetic „lumini splendide”, „alb fascinant”, „armonia sublimă”, inconsecvențe resimțite ca accidente neglijabile pe traseul emiterii verbale.
Poetul e înconjurat de minuni. Una din aceste minuni sunt copiii. De-a lungul întregii creații poetice a lui Constantin Rîpă găsim, din loc în loc, dedicații adresate copiilor, astfel că universul cald, familial pătrunde în poem prin puterea empatiei. Desenul lui Codrin (de 4 ani) „țâșnește” direct din poezia Păsări, miracol inexplicabil. Imaginarul liric își găsește corespondent genuin în desenul copilului. În prelungirea acestei coincidențe stranii, poetul problematizează incidența armonizării cu „cerul păsărilor” care „râde bucuros”: „Orașul atunci își limpezește fruntea/ Ca un bătrân adânc străluminat/ Privind în sine și simțind minunea/ De nu uimit, e cel puțin mirat” (Închinare). În relație referențială cu semnele scrierii obține efecte ilare, mimând cantonarea în reversibilitate: „Dacă răstorn toate cuvintele/ Și tot înțelesul lor/ mi-l atribui,/ N-aș periclita mai mult/ Sănătarea mea/ Decât sănătatea lor” (Semiotică). Din retorism grandilocvent, poetul trece în zburdalnice respirări sorescine pentru a prefigura simptomatic, a redirecționa valoarea unor teme majore ca timpul, frumusețea, trăirea. Iarăși despre timp: „Vezi, nu timpul / este acela care/ ne trăiește,/ El este numai senzația nedefinită/ a timpului/ pe care îl percepem/ noțional diferențiat.// Orbi suntem cu toate simțurile/ Când nu percepem timpul-timp”. Din nou despre frumuseți ireale, paradisiace, înșirate ca mărgele dintr-un colier celest uimitor: „Grădina din osia lumii/ Suspendată în cer depărtat/ Culori parfumate inundă”. Și din nou despre trăire ca extaz și taină: „Trăiau un fel de exaltare/ Pe fața lor citindu-se în același timp/ Bucurie, mirare, uimire, entuziasm, teamă”. Alte versuri conturează universul intim familial în culori vesele și ritmuri jucăușe ce țin de rimele pentru copii: „Unu, doi, trei-patru-cinci/ Tată, tu te joci cu mine?/ Fă-mi un tren cu vagoane mici/ Unu, doi, trei-patru-cinci” (Numărătoare). Simplitatea acestor versuri denotă calde reverberații ale sentimentului configurat etic prin adverbul acasă: „De aceea acasă/ E inima cosmică”.
(Fragment din volumul în pregătire
Constantin Rîpă – Portret liric în oglinda
vremurilor)