Maria Postu
Borne
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2020

 

 

Mult prea discretă biograficește și fără vivacitatea impetuoasă a altor prezențe literare, părând a cultiva mai degrabă o tăcere benedictină, Maria Posta a reușit să-și solidifice în timp o operă în măsură să o plaseze, prin esența și adâncimea perspectivelor ontologice, în geografia poetică feminină a momentului imediat. Amestec aproape egal de sensibilitate și inteligență, poezia Mariei Postu a cunoscut o evoluție cu adevărat substanțială prin cele șapte volume de versuri publicate de la debutul său editorial cu Insomnii molipsitoare (1994) până in prezent. Identificabile în secțiunile de bază ale volumului (I. Tandrețea gurii de lup; II. Borne; III. Renunțări imposibile), cele trei voci lirice se lasă filtrate aici prin diverse modulații de sensibilitate, de la un timbru nostalgic, ușor recognoscibil, până la tonul melancolic, discret rarefiat printr-un scurt insert venit din simbolistica „raiului pierdut” și a clipei amiezii, când privirea alunecă spre „luminița de la capătul nopții”. În redescoperirea spațiului copilăriei, fiecare poem se repliază spre un centru imuabil al semnificației, asigurând prin cantitatea de energie eliberată tonalitatea lirică integrală. Deplasarea simbolică este sugerată chiar din titlul cărții, sugestiv pentru culoarea nostalgic-recuperatoare, de jurnal liric, ca într-un joc ambiguu, adesea constrângător, cu toată tensiunea comprimată lăuntric a deturnării privirii dinspre o ipostază biografică la alta. Grefate cu prioritate pe o astfel de trăire originară, reveriile izbutesc să capteze vocile unei profunde interiorități. Înscrisă pe trasee diferite ale vieții, sensibilitatea poetei surprinde miraculosul modern, realitatea vie, densitatea îndestulătoare a seriei complexe de indicii ale realului fiind menite să întrețină frust, fără exces de podoabe, o poezie a cotidianului.
Fără să afecteze într-un anume fel expresia lirică, substanța cărturărească, livrescă a experienței sale este pe deplin asimilată dintr-o perspectivă vizibil feminină. Situate între geografia unei treceri „de cale ferată nesemnalizată/ unde mulți și-au frânt gâtul/ au rămas fără copilărie” și podul „ale cărui balustrade s-au rupt sub povara celor care s-au aruncat/ sau doar au privit în apele râului ”, elementele ce se îngemănează cel mai frecvent în poemele din prima parte a tripticului (Tandrețea gurii de lup) se coagulează în jurul unor motive precum pământul și apa. Ne aflăm în fața unor poeme unde privirea este investită cu forța creatoare a elementelor primordiale, provenite insistent din domeniul acvatic („apele râului”, râul, fluviul și lacul, „fântâna răsărită în mijlocul străzii”) și vegetal („grădina din lume acoperită de iederă”, „florile ce ți-ar fi putut tulbura somnul”, „flori clandestine,/ flori virgine, flori însetate, respinse, strivite, flori de seară flori de noapte”), a căror simbolistică trimite spre o anumită senzorialitate de factură intelectuală. „Cheia” construcției o găsim începând cu cele șapte poeme din ciclul adn-ul copilăriei, cu inflexiuni autobiografice, punctul-zero al revelației care definește aceste poeme stând în nostalgia celui care trăiește acut sentimentul întoarcerii spre tărâmul paradisiac al copilăriei, o experiență înscrisă într-un univers marcat de gravitatea unor experiențe dramatic consumate, chiar dacă le lipsesc sensibilitatea și încordările interogative blagiene. Dominat de o imagistică bogată, ciclul bornelor poate fi perceput astfel ca un mod de recuperare a inocenței. Discursul liric se contaminează grație fiorului emotiv intens, de o anume solemnitate, cu o retorică în stil ceremonios, prin complicarea sintaxei versului, cu meandre și jocuri ale sonorităților verbale: „mereu am vrut să revin în locurile acelea ca pe apele/ unui lac straniu în care nu m-am contemplat destul și/ nu i-am măsurat adâncimea, strălucirea, puterea verdelui crud/ de-atâtea ori visam să-l traversez înot, să mă scufund în căutarea/ unor cărări pierdute de mult…” (adn-ul copilăriei. 1) Definite în acest mod, reveriile poetei sunt grefate cu prioritate pe obiecte înscrise pe trasee unde indicii realului ( „o trecere de cale ferată”, „un pod ale cărui balustrade s-au rupt”, râul”, grădina, iedera etc.) desenează „o hartă fidelă a copilăriei”. Practic, privind din această perspectivă, universul imaginar al acestei poezii ar părea inepuizabil, dispus unui șir de interferențe și contaminări, „instantanee” din spectacolul vieții cotidiene ridicat din elementele eteroclite, sugerând existența unui tărâm originar, al copilăriei, ale unei elementarități proaspete: „am fost zăpada căzută pe buzele reci de copil/ și bucata de lemn încins zburând din ușa sobei uitată deschisă/ căzând pe copilul/ abandonat în casa goală…” (adn-ul copilăriei. 6) Pretutindeni se simte voluptatea discursului elaborat printr-o descripție de proces prin largi desfășurări de analogii. În multe părți ale tripticului, Maria Postu zăbovește asupra efortului de a depăși cotidianul și a regăsi suprasensibilul, miticul și sacrul. Alcătuite din situații controlate și relativizate cu ferme localizări în ținuturile familiare ale începuturilor, poemele din Borne se construiesc dintr-un șir de imagini cuprinzând stări și peisaje îngemănate în cel mai frecvent mod sub spectrul unor spații geografice și spirituale cât se poate de concrete aparținând celor trei „anotimpuri”, cu toate efectele sale de stranietate (copiii florii de ciulin).
Organizate ca un cerc deschis în jurul unui nucleu situațional, sub forma unor instantanee menite să sugereze o atmosferă de apăsare, imaginile duc spre o tensiune comprimată lăuntric de sentimentul unui deficit de realitate, al deturnării privirii dinspre o ipostază biografică la alta: „din cioburi salvate din acele veștede provincii antice/ apoi lipite cu un strop de fantezie și stropite cu o rază de lumină/ se naște a doua oară perfecțiunea unei amfore ce se visa eternă// îți amintești adăpostul acela fragil între liniile desenate pe vas/ în care stăm de câteva milenii/ ne vede oare cineva în orele de vizită ale muzeului?” (exponate). Înțelegem de aici cum din mitologia personală se desprinde un șir de obiecte și sentimente ce trimite spre fantasmele lăuntrice, diluând programatic perspectiva asupra lumii din afară. Materia ce dă efect liric provine din elementele substanțiale de unde lirismul extrage sentimente: „la ușă// continuă să urce apa, se întunecă devreme în ținutul din memoria mea/ cineva bate cu disperare în trupurile noastre devenite una cu zidurile” (refugiu). Mai în toate bornele, totul este centrat pe surprinderea unor proiecții ale impulsurilor obscure ale eului: „când hublourile se deschid seara oferindu-mi perspectiva infinitului/ se trezește în mine câinele flămând al depărtării care ar vrea să fugă./ să se întoarcă în coliba aceea de stuf pe malul fluviului/ luminată de razele lunii răsfrânte în valuri…” (locuință de cinci stele).
Deschisă cu poemul ușa spre raiul pierdut, cea de a treia parte a tripticului propune un lirism al solitudinii. Un plus de mobilitate a viziunii, cu simptome ale unor tulburări ale echilibrului lăuntric de îndată ce „amiaza”, ca etapă a maturității depline, „va trece fără să tulbure apa fântânilor,/ nici somnul de după-amiază al pruncilor, trece direct/ ca o bună samariteană împărțind daruri inutile nevoiașilor,/ cărora le-a fost destinată o singură parte a zilei, de cele mai multe ori/ doar dimineața, da, da, se spune în șoaptă cu jind, că moartea în zori nu doare// crezând că e încă dimineață și că cineva se joacă de-a fiesta cu tine…” (ușa spre raiul pierdut). Orientată tot mai insistent spre tatonările existențiale, spre o stăruitoare încercare în inima spectacolului straniu al altei vârste, Maria Postu pare că respinge prezentul. Spre deosebire de universul copilăriei, „sintaxa maturității” (Al. Cistelecan) creează simptomele unei crize spirituale. De la o poezie a contemplării, trimițând spre un tipar domestic, familiar, se trece spre o atitudine lirică profund neliniștitoare, a unei timidități a ființei silite să privească spre o lume dominată de exasperări ce amenință să tulbure armonia și sacralitatea lumii: „când amiaza va trece, nu te va recunoaște, speri, protejat cum nu ești/ de amintiri fragile ori de durerea unor răni imaginare,/ că nu te va recunoaște lăsându-te intact cu toată recuzita ta ieftină și cu toate/ trucurile tale ieșite din uz cu care încerci să minți și să te minți…” (ușa spre raiul pierdut). Imagine a reacțiilor și trăirilor interioare, a senzațiilor și a tulburărilor venite din percepția acută a întoarcerii spre trecut, în unele poeme opțiunea autoarei devine orientată spre faptul de viață cotidian, mediul cel mai prozaic, steril și respingător uneori, cu răsfrângeri grave asupra eului liric: „când mă privesc în oglindă continui să le văd/ căminele vitrege fără mamă, fără tată/ în care mi-a fost dat să fiu zidită”, în descrierea căruia vădindu-se o tulburătoare știință a nuanței, a sensului echivoc: „mai aud în puține nopți liniștite acel șuierat care mă cheamă, mă strigă, mă așteaptă,/ traversând o linie ferată înghițită de valuri de iarbă, ca tine,/ mă revendică acolo unde mi-e locul/ însoțit ca o trenă de mirosul tuburilor de ulei și de vocea lui…” (vietate).
Situat într-o zonă a unei asemenea viziuni personale, fiecare poem propune o „gramatică” specială a locurilor pe care și le amintește, un „inventar” al unor stări și aspecte ale vieții în banalitatea sa cotidiană. În haloul pe care-l emană viziunile estetizante din ciclurile I – II, eul liric trăiește un prizonierat melancolic, ducând dorul inocenței pierdute. Provocată de meandrele „stărilor” interferente, de mișcările gândului, rețeaua structurilor secvențiale recurente se sprijină cu preponderență pe imaginarul teluric, elementar, evocările în concret fiind remarcabile prin factura palpabilă a detaliului. În fața unei asemenea realități, Maria Postu recurge la o strategică retragere în penumbre străvezii. Găsim aici și o tristețe grațioasă, scenariul liric fiind doar în aparență cuprins de cruzime, în rest aerul himeric al secvențelor trimite spre sugestii picturale. Raportată la poemele din aceste două părți anterioare, retorica suferă treptat unele schimbări. De la imagini ale unui univers al prospețimii, construit din substanțe atât de sugestiv lirice, se ajunge la o anxietate formală. Tensiunea lirică dinspre final e alimentată de sentimentul precarității ființei în fața agresivității la o condiție existențială degradată. De la „paradisul pierdut” al copilăriei, spiritul trăiește într-un purgatoriu al anxietății, unde un abur thanatic învăluie poezia și garantează materia și semantica întregului volum. Efortul Mariei Postu de a evada într-un comentariu grav-existențial face ca discursul liric să devină o mărturie a existenței, cu o crispat-nostalgică definire a altei vârste.
Odată cu volumul Borne, Maria Postu desăvârșește într-o direcție vizibilă experiența volumelor anterioare și adaugă un fel de apocrifă asupra biografiei poetice, într-o reconstituire a substanței acesteia, însumată, cuprinzând elementele proprii unei poezii a nostalgiei. Compacte și fără secvențe parazitare, suita imaginilor decorative din care putem recompune realitatea instituită aici este atent supravegheată de un spirit rafinat, în măsură să aducă orice tip de notație în registru caligrafic și decorativ și să certifice unitatea de substanță a universului său imaginar. Mai elaborat și lipsit de orice inhibiții, ilustrând o etapă a unei depline maturități artistice, volumul Borne are toate șansele de a fi recunoscut ca unul dintre cele mai bune volume de poezie ale momentului.