Oxana Gherman s-a născută la 6 august 1987 în Antonești / Ștefan Vodă, Republica Moldova. Absolventă a Universității „Ion Creangă” din Chişinău (2010). Își susține teza de doctor la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei (2016). Este lector la Facultatea de Filologie a Universității „Ion Creangă” din Chișinău. Publică cronici literare în revistele „Quadrat”, „Sud-est cultural”, „Vocea Basarabiei” ș.a. S-a lansat ca poetă în cadrul Cenaclului „Republica” de la Chișinău. Manuscrisul unui volum de poezie a fost nominalizat pentru Marele Premiu la Concursul național de debut „Traian T. Coşovei” (ediția a 6-a, București, 2019).

 

 

***

lucrurile fine cu interiorul transparent ca al nucilor de cocos la început de august se dezbracă de importanță rămân puțin în urmă își ling zgomotos rănile își mângâie cicatricile și în gemete nude se supun redresării s-a anunțat și pe fb o orchestră dirijată cu biciul va deschide sezonul concertelor în cuptorul cu microunde

***

sunetul scurgerii te repune în absență mucuri de țigară peste tot și căni cu straturi de zaț uitate pe marginea balconului în fotoliul de plastic îți simți mai acut decrepitudinea din el se vede ca prin ochii unui miop cum dispar vârfurile dealurilor în valurile unor plăceri ricanate și parcă intri în criză tocmai când ar trebui să inventezi tratamente pentru anorexie privești abulic la ceva alb care cade când ea își întinde falangele degerate către lentile

***

cât mai multă lumină filtrată prin cornee și va fi imposibil să văd ceva în bezna de la intrarea în bloc dibui scările cu vârful pantofilor pipăi mânerul bag cheia și îmi imaginez că în absența mea e cineva care tresare că îl voi prinde în flagrant de fiecare dată bag cheia și aștept să se întâmple ceva atât de brusc încât să nu reușesc să-mi schimb expresia feței desigur că nu-i nimeni mă voi descălța și voi lăsa trenciul alături de cuier în locul unde nu se întâmplă nimic fără mine se va naște acest text sterp

***

sub cearșaful tău alb mă simt o caricatură obscenă din manualele liceenilor privești cu stupoare cum mă învelesc și râd în hohote de mine însămi nu mai am lacrimi le-am râs pe toate nu pot desluși ce spui și îmi bag fața sub pernă să nu vezi cum plâng în pixeli

***

fetița care își adoarme păpușa are un obrăjor somnoros
îi mângâie fruntea de plastic cu un deget uită cana cu ceai în mijlocul grabei forfotei înspumegării aproape conștiente de cauzele efectelor pasările ei simple se mențin la mijloc își tulbură umbrele devenite frunze mușcate de un soare cu dinți de ceramică același soare care se muncea să străbată amniosul ca un făt răzvrătit în apa moartă frunzele de ceai se strâng la loc în formă de mormoloci rotindu-se șuierător ca în chineză dormi-adormi păpușa mea peste un timp va da primul îngheț și iarba va crește nebună ridicând putreziciunile în cap

***

nimeni nu-mi vede zâmbetul în somn
papucul acela încremenit pe accelerație și bancheta la fel de rece ca maioul meu transpirat să mă dezbrac să dibuim tot felul de coincidențe și să ne mirăm când le găsim sunt vreo zece pași până la dulapul cu haine să călcăm precaut până ochii ni se obișnuiesc cu întunericul apoi cu tot mai multă siguranță fără o direcție concretă ca niște femei pierdute în labirintul de la talcioc în vânătoarea de boarfe nu te mai poți ține în frâie
râdeam de gif-ul cu charlie chaplin

***

și invers
în mersul autobuzului cu un singur pasager rătăcit într-o noapte de iarnă desăvârșită cum sunt doar serile de balet vei auzi o voce cunoscută strigând un nume străin la care vei tresări simțindu-te oarecum salvat apoi dimineață cuprins de nevoia să cazi în genunchi sau măcar să mimezi gestul larg de recunoștință în fața primului întâlnit în drum spre bucătărie fără a te reconecta la vreo sursă în ultima fază vei rămâne uimit de câtă încântare e în fiecare beție

***

într-un moment blestemat întunericul acoperă tot ce vezi cu o inexistență rigidă căldura ți se retrage înapoi spre cord subțiată ca o foaie de țigară estompându-i pulsațiile iar când frigul ajunge la limita degradării îți cresc printre coaste alți șerpi din sânge și lapte ți se încolăcesc pe plămâni aerul se evacuează din ei singur într-o liniște trepidantă poate vei continua să auzi bezna clipocind de neastâmpăr și apele pluviale vei alege un colț în care să te lași electrizat de femeia-clepsidră când îi vei scoate pe rând hainele se va umple întunericul cu scântei buclele ei își vor ieși din ondulații să se lipească de tine

***

îşi va face cruce la intersecții și nu va îndrăzni să privească vreodată mai sus de nivelul ochilor ci va rămâne cu barba înfiptă în piept țintind iscoditor în părți niște fragmente de ifos în colțurile gurii câteva nopți întretăiate de încordarea unei palme întinse sunetul umbrei ondulate în voluta urechii interne de fapt n-am reținut prea multe niște crizanteme acrilice se ofileau în curtea bisericii

***

oamenii și animalele par că se admiră & se invidiază reciproc chiar dacă nu și-o spun de fapt toți se simt închiși într-un stomac imens în care mănâncă doar ca să fie mâncați și de unde se gândesc că n-au scăpare
își închipuie că libertatea adevărată e un fel de lac transparent în care te poți îneca sperând că cel de sus te vede și te absoarbe în rai printr-un lift-meduză până la etajul șapte între duhurile delicateselor acvatice servite în restaurantele de lux