S-a născut la Gallipoli, în 1998, și locuiește în Pisa, unde studiază Științele Comunicării. În 2019 a fost selecționat printre finaliștii pentru premiul Bologna in Lettere, secțiunea dedicată operelor inedite. Carne incognita este primul său volum de poezii.

 

 

Carnea este un blestem părintesc
se scurge prin sângele cui deja a spus;
nu voi risipi cuvinte pentru asta.
Casa, în schimb era în capătul aleii
o stradă îngustă cu două sensuri
doar cine locuiește acolo are permis.
Dintre toate himerele cele mai vii suntem eu
și mama mea.
Full stop.

Este un demisol: n-a fost proiectat
ca să întâmpine, constrâns să conțină
nenorocirea noastră.
Celelalte rude sunt fotografii înrămate
îndeosebi amintiri orale: povestim despre ei
printr-o lălăială de jale ca să amintim cum să nu murim.

Nu am cunoscut niciunul, îi știu pe toți.

De multă vreme ne-am izolat
bântuite de o umbră
care vine să ne viziteze.
eu o numesc tata.

 

 

*

Drumul nu exista, nu de-a binelea.
Erau vârtejuri, încâlceli de supărări
erau joase și până la glezne
oprirea mișcării. De aici nu poți să fugi.

Casa era un păianjen, o mamă clocitoare
o adăpostire de mizeria străzii.
Era un altar monument, era opt labe
și nimeni care să locuiască acolo.
Poate doar o pânză lipicioasă.

Fiul era născut, așa precum tatăl;
două luni și e doar plâns și vacarm.
Nu era un cântec de leagăn, nu era amabil
nici măcar o îmbrățișare.
Copilul era deranj, era al doilea
și nu era băiat. Copilul era de lepădat.

Patul nu exista, nu de-a binelea.
Era doar o saltea; sub o gură de canalizare
deschisă.
Patul era culcuș, dâmb, sfântă
ascunzătoare. Canalul era albie, bârlog
marin murdar ce strânge în jur, dinții
înghit.

Camera era mormânt, copilul căzut
pierdut, dispărut. Digerat de către mocirlă
și noroi.
Fu o alegere dacă asta sau cealaltă
dacă jos sau ars, dacă prăbușit
sau mâncat.

Dacă nu păstrat, avortat cu întârziere, în viață
plâns sau iubit.

”Nimic nu îndrăznește să treacă dincolo de liniștea de lavă”.

 

 

*

Mătușa se plângea
cu detestata reflecție:
depășea spațiul
de greutate
volum

Femeia este despuiată
acolo în față
prima de spălare

Își perie deasa adunătură
de lână neagră
și peria schilodită
își lasă dinții pe cap

Rămân prinși
ca ghimpi sârmoși
de plastic
ce trag smulgând părul

Femeia intră la duș
se îndepărtează de oglindă

 

 

Înăuntru cealaltă
n-o urmează
reflecția rămâne acolo
imprimată
o privește cum se îndepărtează
și râde complăcută
piezișă

Avea șaisprezece ani
când s-a spânzurat
folosindu-și părul

*

Povestea se sfârșea
când începea ora de sosire:

Când bate la ușa mea dar nu spune cine este
(eu alerg în cameră, aceea din capătul
holului)
găsește cheile sub preș;
așteaptă mai multe minute înainte de a intra
pentru că știe că mai întâi mă ascund.
Este un obicei de-o viață:
ne ținem izolate, eu și mama mea
și umbra vine să ne viziteze.
Trecut pragul
(aud cu urechea
sprijinită ca să ascult
plutește până la masă
și lasă acolo carnea pe ascuns.
Număr până la patru
și ies: el a dispărut
ca și cum nici n-a ajuns;
lăsat cadoul său:
un terci ce gâfâie pe masă.
O minge de piele, unghie și păr:
amintirea cui dintr-un coșmar
își duce în veghe
semnele de monstru
care-l mușcă din cap.

Și aceasta este mâncarea.

 

 

*

(Pe atunci eram larve de pământ
goale carapace de cicadă
conștiente că există un sfârșit
conștiente de moarte)

Și coborî în flăcări prometeu
coborî pe pământ
și pământul era o durere
așa o durere încât înălțarea
păru o catavasie
și în mână avea negrul
avea întunericul în mână și îl numi
speranța: uitarea, cadoul său:
stinse omului vederea morții
-fiecare se închipui nesfârșit
orb de speranța care nu vede.

 

 

Traducerea din limba italiană de Claudia Albu-Gelli

Selecție text de Serena Piccoli și Giorgia Monti