Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezie italiană contemporană

Poezie italiană contemporană

Deschidem a doua serie a rubricii noastre Verso l’Italia/ Poezie italiană contemporană cu un omagiu adus unui important poet italian contemporan, din păcate decedat în luna martie a anului trecut din cauza COVID-19, la Cremona (Lombardia), unul dintre orașele cele mai zdruncinate din Italia în această pandemie. Benedetti s-a născut la Udine în anul 1955. Îl amintim cu aceste câteva poezii, dintre multele pe care le-a scris.

*
Ani care nu ar mai trebui, ore care nu ar trebui
să-mi ia zilele, săptămânile, lunile. Timpul
cărat cu sine, sosia cui cer să mă ajute.
Cu scaunul tatălui meu se joacă fetița pe care n-o cunosc.
Acum e al ei. Se joacă împreună cu aceia care vor deveni amintirile sale.
Totul este aceeași distanță. Stațiile trebuie aranjate.
Să ridici greutăți, să le lași jos. Privirea se-ntunecă în forma
unei uși putrezite unde locuiește o doamnă în vârstă de una singură.
Sosia ascultă pe mama mea nemoartă, vorbește despre fratele meu
sau îi scrie. Se gândește la prelungirea vieții care-mi supraviețuiește.

(Din volumul Tersa morte, Mondadori, 2013)

*
De la noapte la dimineață la noapte,
pantaloni verzi, pantaloni albastru-închis
negrul, albastrul, arămiul, tot.

Pentru că aici nu mai este niciun cuvânt.
Sunt case mările, străzile,
și străzi și mări, casele.

Piatra se scufundă fără sfoară în jurul gâtului.
Se ivesc în cercuri cuvintele pe buzele sale.
Dar nu contează, nu contează.

Câteva vocale, de-a lungul feței albe
și neagră, de plete, lumina sa.
Încremenită pe un șold. Ghemuită.

În spatele tău, și-nainte, dincolo, nu este nimic.

(Din volumul Pitture nere su carta, Mondadori, 2008)

 

 

Nuntă în adăpostul Fodara Vedla

 

 

Este ziua care pare să împartă pământul cu florile,
țineți floarea aproape de inimă, astfel încât să puteți vorbi.
Fiecare bea ridicând sus paharul,
fiecare e frumos și se gândește că trupurile sunt în mijlocul florilor,
pajiștile întinse deasupra oricărei rele idei despre lume.
Nicio poveste nu va lua ierburile de pe stâncă,
un alt cer nu va fi al nostru dar amintirea
ca alții să trăiască și să ceară după noi
propriile noastre lucruri:
cum era pentru ei că erau cu totul
ridicați deasupra pământului?

Nicio cultură nu va lua mâinile din mâini,
pielea din haine.
Să ne apărăm viețile și în dispută,
ne apărăm de cei care vor alte lucruri
încercăm să ajungem la o înțelegere,
să nu ne rănească prea tare.

 

 

A D.

 

 

Mă gândesc cum să spun despre vulnerabilitatea de a te privi,
a sta împreună ca lucruri precum nasturi sau ace cu gămălie,
ca degetele tale, pletele tale castanii.
Dar suntem de aer aproape, în toate camerele
unde ne oprim dinaintea noastră pentru o clipă
cu teama care ne-a redus la un surâs,
după teama în fiecare mână, sau braț, pas,
că fiecare mână, sau braț, pas, nu ar fi.

Ce este singurătatea

Am adus cu mine niște lucruri vechi ca să privesc copacii,
iarna, puținele frunze pe crengi, o bancă goală.

Mi-e frig dar ca și cum n-aș fi eu.

Am adus o carte, îmi spun că m-am imaginat a fi într-o carte
ca un om cu o carte, cu inocență.
Părea o zi îndepărtată azi, contemplativ.
Mi se părea că toți ar fi văzut parcul în tablouri,
Crăciunul în povestiri
gravurile acestui parc ca o adâncime a sa.

 

 

Ce este singurătatea.

 

 

Femeia a întins pătura pe podea ca să nu murdărească,
s-a întins luând foarfeca ca să se lovească în piept,
un ciocan deoarece nu avea destulă putere, o mare vulgaritate.

Am citit-o într-o pagină de ziar.
Scuzați-mă toți.

 

 

Slavitate italiană

 

 

Mame atât de prezente după ce de multe ori au murit:
Urlete la ușă, tropote singure, anii.
Bunici care lucrează pământul altora și vorbesc dialectul sloven
– lanurile vieții lor, iarba și șirurile vieții lor –

Eram doar mici și aveam de cules ferigile
pentru învățătorul Dialmo într-o dimineață de august.
Ferigile ca o față care se învață în spatele zidului satului
într-o dimineață toți împreună cu învățătorul Dialmo.

Au coborât la vale bolovanii,
patul, a spus mătușa că avea o piatră mare în mijloc.
Am scăpat din ochi, vântul din cap.

M-am gândit în fiecare zi la acest a sta doar fără privire
– lucruri spuse de către geci, de către pantofi, de către pantaloni –
împotriva pământului și a bolovanilor, fără să mă pot opri.

(Din volumul Umana gloria, Mondadori, 2004)

 

 

Traducerea din limba italiană de
Claudia Albu-Gelli

Selecție texte și prezentare de
Serena Piccoli și Giorgia Monti

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg