Antonella Anedda, născută la Roma, este profesoară la Universitatea Elveției italiene din Lugano. A câștigat premii prestigioase de poezie, dintre care, în 2012, premiul „Viareggio-Rèpaci” pentru volumul Salva con nome. Antologia sa Archipelago, tradusă în engleză pentru Editura Bloodaxe Books de către poetul Jamie McKendrick, a câștigat Premiul John Florio pentru traducere în 2016. În afară de limba engleză, operele sale sunt traduse în multe alte limbi. În septembrie 2019 i s-a acordat titlul de Doctor honoris causa la Universitatea Sorbona IV din Paris. A publicat, de asemenea, numeroase eseuri și traduceri din poeți clasici și moderni.

 

 

Geometrii

 

 

În fața marilor proporții ale lucrurilor caut să asigur,
cobor în prăpastia lor. De fiecare dată reapar
cu metrul, cu compasul, mintea plină de cifre.
Mă consum pentru geometrie, inutil mă încăpățânez
să calculez aria cubului, a paralelipipedului,
a prismei, nume ale unei arii de cristal fără otravă.
E un vis copilăresc de teoremă,
un altoi de lume pe segmentul unei rădăcini.
Dacă o observi trimite la o ecuație, la pătratul său,
cu aripa numerelor care se ridică peste ceea ce este nemăsurat.

 

 

Roiuri, fotoni

 

 

Gaze care se ciocnesc, furtuni, izbiri de comete,
în acest cer curbat care ni se înfățișează liniștit
niciun ecou, nicio brazdă de plug,
niciun parcurs al limfei
de la rădăcina platanului la negrul său,
doar un foșnet de frunze
până la stela de neajuns
unde respirația ta se încetinea.
La capătul iernii, fără zăpadă
— e doar un alt doliu –îmi spuneam, neobservat
în lumea ce se împletește cu gerul.
În schimb pe neașteptate într-un colț al patului
a apărut soarele, săpa tăcut o cale a sa
spre un loc unde se iradiază lumină
și unde nu există pronumele.

 

 

15-18

 

 

Uneori mă amăgesc că prind legăturile dintre lucruri
bunicul meu în tranșee la șaptesprezece ani
că scrie versuri de dragoste fără să bănuie
că iadul încă trebuie să vină.
El viu și tot restul pierdut
începând cu copila
înmormântată în Istria cu mama sa.
Noaptea stabilesc legăturile dintre lucruri
revăd un bătrân cum șovăie pe scări
cum confundă golul cu un lac
și balustrada de fier cu ferigile.
Îl văd în timp ce cade făcând din el însuși
un nod de haine și sticle ca să încerce
în sfârșit să răstoarne răul.

 

 

În frig

 

 

Gândește-te la cei morți și la acești vii care merg spre casă
între ploaie și felinare, observă-i
doar preț de o clipă când gesturile se opresc
înăuntrul sunetului traficului și a tunetelor,
urmărește-i în camerele dense când de jigniri,
când de dragoste, atomi despre care gândim că vor dura
și care în schimb se pierd în neantul
ce ne scutură în vântul stelelor și al planetelor.

 

 

Cercetare

 

 

Cu mama mea intru în moarte. Ei îi este frică.
Caut în filosofia mea ceva care să ne ajute,
vorbesc despre cucută și despre stoici,
spun aceeași frază, că atunci când suntem noi, ea,
moartea, dispare, dar nu ne folosește
dimpotrivă înăuntrul meu crește teroarea.
Așteaptă, îi spun în timp ce doarme merg acum să văd.
Cercetez zona (o fi aceea?)
doar ca să constat că nu există apărare,
că spațiul său, acela despre care fizica spune
există de când ne naștem,
e despuiat de orice milă
și într-adevăr timpul este o gaură ce devorează.
Atunci mă lungesc lipită lângă ea în patul său.
Aștept cum se oprește mirosul său în timp ce moare.

 

 

Tauridi

 

 

Când te predai căldurii încă de dimineață
așteptând noaptea
cu pompele ce spală străzile
și asfaltul fumează aburi,
când viața nu este o îmbinare
ci o bâlbâire de divagații
din lâncezeală iese la suprafață imaginea unei ape
întrevăzută la țară între ferigi și urzici,
întinsă ca un cearșaf cu cârlige de crengi
și o găleată de pietre verzi-ger.
Atunci brusc acea întrerupere alină
chiar și pe noi scepticii, ca atunci când într-o iarnă
arătându-ne din întâmplare dintr-un balcon am văzut
roiul Tauridelor cum spintecă inopinat cerul întunecos.

 

 

Artica

 

 

I
Văd paturile celor pe care-i iubesc dispuse în lungi șiruri,
fiecare pat un corp și un nume.
Mai târziu voi aranja poezia, din ea voi face o casă
cu acoperișurile ascuțite precise pentru zăpadă. Acum trebuie să ieșim,
să trăim pentru cine rămâne, să sculptăm
în fiecare zi din nou forma sa, să luptăm
pentru acel trup pe care oricum aerul îl va desface în adieri.

II
Dacă aș fi avut mai mult timp acolo în întunericul de vară
cu iedera care filtra prin grilaj
în sala de priveghi pe care o numesc aprinsă din cauza lumânărilor
sau pentru rugul ce ne așteaptă, sau poate cu adevărat pentru ardoarea
cu care cerem celui ce ne părăsește: rămâi,
aș fi spus simple lucruri, de zi cu zi,
pentru ultima dată, atingându-i mâinile.

III
Dacă ar fi văzut-o
dacă i-ar fi văzut forma muritoare
deschizând larg frigiderul în această noapte
și aproape că intră cu corpul
în acel coridor strălucitor,
bând lapte mută
precum sufletele sângele
fantomatică mai ales sieși
însetată de alb, orbită
de oțel și de fier
arzându-și degetele cu gheața
ar fi spus că nu-i ea. Nu e
aceea care murind am lăsat
să mă continue.

 

 

(Poeme extrase din Historiae, Einaudi, 2018)

 

 

Traducerea din limba italiană de Claudia Albu-Gelli

 

 

Selecție texte și prezentare de Serena Piccoli și Giorgia Monti