Fragmentele de mai jos sunt extrase din poemul Cantare del deserto scris de Elvio Ceci, opera câștigătoare a premiului Luce a Sud Est 2020. Poemul a apărut ulterior în volum la Editura Pietre Vive, același editor care în 2019 a publicat antologia despre munca în Italia, La nostra classe sepolta, din cuprinsul căreia Revista Tribuna a găzduit câteva poeme în numărul 418 din 1 februarie 2020. Poetul adună în această carte mărturii ale unor femei africane care au traversat deșertul și marea ca să ajungă la Lampedusa, insula siciliană.
Elvio Ceci, născut în 1987, locuiește în Terracina. Este poet și lingvist. A publicat Pareidolia la Editura Pietre Vive; Vedere ciò che non c’è (2015), împreună cu Alessandra Romagna și Officina della poesia (2018) împreună cu Simona Salierno.

 

 

*
Praful galben-brun părea întărit,
un echilibru precar ce forma ziduri,
pereți, paturi; o rețea pătrată
inegală, unde doar în ascunse întunecimi
îți auzeai gândurile într-o limbă șoptită.

Dintr-un turn înalt unde cânta muezzin-ul
vocea sa
în vânt
și oamenii în șir
care se rugau drepți, în picioare; se mișca
entuziasmul, frământarea. Fiecare femeie se afișa
îmbrăcată în nori, unele zâmbeau, altele alinau.

Am trăit pe muchia acestor ziduri, cu castroane
colorate
și o macetă în mână.
Am dormit pe covoare, în aer liber. Niște femei
ne-au spus să urcăm în autobuz, că încet
ne-ar fi dus afară din sărăcăcioasele temnițe.

Ne-au numărat ca pe o mare turmă
cu un bagaj sărac și improvizat.
Ne-au vârât înăuntru ca pe așchiile
unei vechi mobile dărăpănate
și-au pornit roțile lor încete.

Autobuzul a devenit un porc-ghimpos
plin de spini adevărați, capetele noastre.
Fiecare strivit de vecinul său,
care cu o cârpă verde sau roșie, galbenă sau albastru pal
încerca să se apere de soare pe parcurs.

Nu am plâns atunci când i-am lăsat
pe zece dintre noi negustorilor de călătorii:
am rezervat locul lacrimilor
ca să-mi curăț ochii de jignirile nisipoase
ale vânturilor născute pe vârful lui Ennedi înzăpezit.

 

 

*

Am ajuns în mijlocul Libiei, la centrul
eliminării aspirațiilor,
inimi și uniri.
Waw an Namus. Acest loc era o revenire
în apele termale ale odihnei
din partea Împăratului înțelept și cultivat.
Când se ajunge într-un loc atât de dogoritor,
din orice parte ai fi pornit, e nevoie de o strângere
de apă proaspătă; și pentru detestabilul

șofer, fiu de pirat. S-au pierdut
alți călători din cauza focului cel veșnic
și a însetării. Au fost stropiți
ca în ritualul din Sahara, sperând ca iarna
să le ducă limfa în cerurile senine.

Foamea i-a secătuit pe copii
și pe mame. Cu acea puțină apă pe umeri
familia spăla subțirelele trupușoare
pentru dragostea zeilor. Sus, elicoptere ivite
prin aer, explorau drumul: noi punctișoare,
ținte.

Eram patru papuci de piele uscată;
bărbați de nouă ani cu o chitară
minusculă în mână, o bluză zdrențuită
și un câine.

 

 

*

Îmi amintesc că de iatagan
sau de macetă aș fi fost ucisă în țara mea.

Îmi amintesc de lume atârnândă de bordul mașinii,
întinsă pe jos cu bagajele deschise și goale.
Fiecare ca o cârpă ce se odihnește grijuliu
pe marginea drumului neasfaltat. Kilometri după kilometri de golite
carcase: o masă substanțială pentru vulturi.

Unii peste alții în mașini vechi ce ard,
încărcați cu hainele pentru focul diurn și gerul
nopții. Precum pe plajă înotătorii
străini stau întinși pe nisip privind cerul,
astfel am abandonat alți oameni muribunzi.

Ne-au bătut dacă ceream să bem,
ne-au aruncat afară din căruță dacă leșinam;
nu au reușit toți să fie marfă sau ceară
nemișcată. Într-o mlaștină de nisip mergeam
cu urmele mașinilor stricate,
himere instabile.

Ne-au numit Harraga deoarece ardeam
orice fel de graniță. Trebuia să ajungem la mare.
Nu am înțeles pe unde treceam,
dacă banii rămași ar fi fost destui pentru cei ce comandau
ca să putem sosi în Europa.

 

 

*

După o zi în sfârșit țărmul.
Ne-au dus în grabă pe plajă,
sperând că au prelungit popasul.
Dar călătorul nu poate să fie blocat,
mai ales când traseul este miza.

Ar fi trebuit să pornim cu o barcă gonflabilă
cu o zi înainte. Plecaseră deja,
împreună cu banii noștri, cu iluzia
viitorului. Ce ar spune strămoșii
despre această încăpățânare a mea?

Cine știe ce ar fi spus soțul meu,
în ce fel m-ar fi protejat și căutat
și ce ar fi preferat
fiii mei, ce ar fi suportat,
dacă ar fi înțeles.

Nu am avut timp să terminăm gândurile,
nici să ne împrăștiem printre stâncile limpezi
de la Leptis Magna: sirenele
jandarmilor
au reușit cu atenție să identifice
golful, traficanții.

De acolo am văzut lumini, mâini, sfori, durere
pe față și pe corp, urlete și împușcături
motoare pornite un zăngănit persistent.
Se comportau ca niște văcari
agresivi, cu fiarele cu amortizor.

 

 

*

Apa intra și treptat
era scoasă de către tineri, întruna.
Am oprit o barcă de pescuit egipteană
să întrebăm de direcție. Eram discontinui
cu traiectoria. Nici măcar un pecăruș.

Ore și ore de muncă și de oboseală.
Soarele usca vene și plămâni,
dar invizibil deoarece adierea vântului
nu arăta imediat arsurile:
eram concentrați pe salvare.

Eu și ceilalți deliram, alții au leșinat,
și alții au murit și au fost
aruncați în mare. Cine știe dacă au sfârșit
cuprinși de apă sau vomitați
pe nisip datorită aerului înghițit.

Sau poate că peștii din Mediterană
s-au obișnuit să mănânce carne
de om. Fiecare va fi din nou străin,
ca rechin, sau ca mici și sfrijite
hamsii, în cerul vital spontan.

Asfințitul ne surprinse după vreo zece
ore de muncă în mare. Întunericul
a fost intens, mersul nostru de nevăstuici
flămânde de kilometri; deasupra un enorm
ritm de puncte ce subminează siguranța.

Zorii zilei reveniră și cu ei alt fum
din santină. Norocul ne-a vrut aproape
de țărm și, în acea duhoare, o mireasmă
ne-a ținut în vârtej, marionete
de carne îngrămădiți ca un cocoloș.

„Mireasmă” deoarece ne-au făcut vizibili
salvatorilor care sosiră cu pelerine
de aur. Aveam priviri de nedescifrat;
între noi, calda detașare a fraților.
S-or fi terminat torturile de nedescris?

 

 

*

Spuneau că am fi fost duși într-un C.I.E.1
Erau căsuțe joase și colorate
cu cromaj ce căuta simpatii
cu toate celelalte case îngrămădite
în jur: fără loc în căutarea armoniei.

De jur împrejur gratii înalte de nemișcat
erau ca săbii sau suliți de armate
antice, ce împiedicau vederea noroaielor
externe și ne făceau strâmbi de ochi.
Înăuntru crescu dorința de Efialte.

Era greu să fugim, aproape imposibil.
La noi puteai să alegi dacă să mori
acasă sau să arzi invizibila
graniță. Nimeni nu visa că va sfârși
într-o cușcă aproape înmărmurit.

Enorme curțile din ciment gri
cu hârtii, gunoaie ce umblau și rufe
ce le arătau mișcarea.
Părea că se cunoșteau de mulți ani,
pregătiți pentru un rămas bun în orice clipă.

La intrare ne-au luat telefoanele;
au spart fotocamera tuturor;
astfel n-am mai fi putut să realizăm clare
înregistrări video ale băii, ale patului, ale camerei
unde trăiam și despre ei, militarii albaștri.

 

 

*

Totul era foarte rectangular: uși,
scaune, încăperi și băi. Paturi
ca și sicrie de ciment, de moarte,
cu saltelele deasupra: filete
invizibile pentru nopți scurte.

Cu trecerea zilelor am reușit
să înțeleg ce anume erau sticlele
sparte la fereastră: careva, auzisem,
fusese înnegrit, ars; și pe mai mulți metri
zidul semnaliza acele clocote.

Locuri de durere și de suferință, fiecare
singur cu nevoile tuturor și depresiile
lor. Nu mai era nici speranță,
nici teama de a sosi. Un cor
de tensiuni, strigăte și lipsă de hrană.

Nerăbdarea de a ne bucura de libertatea
atât de mult visată, atât de mult plătită;
mă aflam la porțile orașelor
Europei și am fost tratată
cu indiferentă cruzime.

 

 

Notă
1 C.I.E. – Centre de Identificare și Expulzare – sunt structuri de detenție în care sunt încarcerați cetățenii străini fără permis de ședere.

 

 

Traducerea din limba italiană de Claudia Albu-Gelli

Selecție texte și prezentare de Serena Piccoli și Giorgia Monti