Consiliul
Județean Cluj
Poezie vectorială. Spre o cosmologie poematică

Am citit cu mare surprindere poezia Marlénei Braester din volumul Le poème inverse1, o poezie care deschide multiple paliere interpretative, fără a epuiza posibilitățile hermeneutice, și care propune o serie de plecări în buclă, în care există o oarecare certitudine asupra originii și direcției, eventual asupra mărimii, nu neapărat și asupra sensului. De fapt, Marléna Braester propune poemul reversibil pe de o parte, în interpretare vectorială, pe de alta poemul capabil să se deschidă prin multitudinea de posibilități interpretative a unităților lui funcționale, a versorilor purtători de semnificație, în cel puțin două sensuri în interpretare scalară. Rămânând în acest ultim orizont interpretativ, poezia e la Marléna Braester, și nu numai în acest volum, în propria derulare, un Ianus bifrons la începutul oricărei forme de parcurgere, a procesului de creație sau a co-creației prin lectură, la începutul oricărei plecări:
combien de départs dans un départ un mot s’ouvre dans un mot pas comme les lettres à la porte du livre
ouvert dans un autre livre ouvert des pas comme des lettres en allant en revenant des mots qui
s’ouvrent dans les mots la vie faire de départs l’œuvre fait de départs commencements sans jamais arriver les vers prennent de la hauteur vers en suspens vers avec le vol vers s’enroulant autour du vol vers parallèles au vol tracés de lettre que tu dé-traces dé- part est-il possible Janus de tous les départs (1).
Suntem prin acest poem care deschide volumul aruncați într-un joc poetic cu multiple posibilități, un joc intelectual, dincolo de dimensiunea estetică a poemului, în care parcursul, în ipostază auctorială ori lecturală, ba chiar și in intentio operis, propune facerea/desfacerea întregului în logica fuzzy, adică în limitele unor valori intermediare de adevăr în raport cu proiecția auctorială. Limba franceză este permisivă unei asemenea dezvoltări vectoriale a poemului (incluzând arta creației sale și co-crearea prin interpretare), odată ce unitatea prozodică elementară, versul (le vers), are aceeași formă cu prepoziția care indică sensul: către, spre (vers), sau simțul (le sens), elementar în percepția realității poematice are aceeași formă cu sensul (le sens), mai degrabă ca semnificație decât ca sens vectorial (unde e adesea înlocuit de direcție, la direction). Marléna Braester exploatează aceste posibilități multiple de deschidere interpretativă în raport cu orientarea parcursului poematic în facere/ re-facere, organizând un sistem spațial de coordonate care nu aduce neapărat limpezime interpretativă în limite denotative, ci care, prin tocmai această confuzie indusă, prin estomparea semnificației în logica clasică sau-sau, propune o reorganizare în acord cu intenția de parcurs (care include, implicit, un sens, o noimă a acțiunii) și, implicit, desprinzând poezia dintr-un sistem relativ de coordonate, un cadru al raportărilor la alte elemente fixe care să permită derulările: „d’abord perdre le sens parmi le sens occident se ferme orient s’entrouvent continents en regard” (2). Odată abandonată logica sau-sau, cea a categoricei proiecții binare a adevărului, e posibilă și interpretarea fuzzy, plecând de la fundamentele logicii dinamice a contradictoriului a lui Stéphane Lupasco, dar și interpretarea în pliurile logicii derrideene, în logica nici-nici (ni-ni): „ni jour ni nuit les lettres une à une sous les poids de l’aube” (2), în logica deconstrucției logicii înseși și a logocentrismului. Dar în cazul volumului Le poème inverse nu există pretenția suspendării punctelor de singularitate topologică în jurul cărora logica tinde să se reconfigureze, ca la Derrida, ci este încurajată reorganizarea materiei poetice în contragere, configurarea unor noi noduri de rețea în jurul cuvintelor și expresiilor care includ, permit, încurajează reorganizarea vectorială a poemului. Nu o simplă deconstrucție se produce în Poemul invers, ci o reorganizare, în care excesul de sens migrează pe axele arcuite ale semnificației binare spre excesul de sens invers, ceea ce permite poeziei-oximoron a Marlénei Braester să se exprime fără pretenția prețiozității și fără intenția deconstrucției metafizicii occidentale ca în cazul oximoronelor derrideene, ori, mai concret, ai celor ai lui Deleuze, în care dihotomiile terminologice nu sunt luate ca simple dihotomii, ci propun extensia paradoxală a procesului în interpretare dialectică, în relația transductivă dintre termenii aparent (perfect) opozabili. „lumière aveuglante sur la page” (4) nu este, așadar, expresia înscrierii în circularitatea semantică pe axa valorilor care prezintă o oarecare curbură, ci doar expresia unei deschideri prin posibilitatea expresiei oximoronice încarnate în limbajul comun care câștigă ca sens în limbajul poetic. Totuși, oximoronul nu exclude circularitatea, dar nici saltul pe o altă buclă interpretativă, într-un alt cadru al interpretărilor, în aceeași logică a sensului:
tu partais je reviens ton livre s’écrivait dans un autre vol il est là je le lis ton sens devinet mon ab-sens tu écrivais j’écris poème avance poème revient à peine perçu je lis envol inverse
à toute vitesse le texte prend le large et le ciel et l’océan (7).
Aceste poeme despre sens – poeme vectoriale nu doar prin posibilitățile interpretative în limitele câmpului poematic, ci și prin posibilități de dezvoltare internă, de extindere a ariei semantice raportat la un câmp vectorial de referință – permit derulări și în sens invers: „la nuit tourne sur elle-même” (10), mai degrabă ca într-un proces de ștergere decât ca unul de întărire. Și pentru că spațiul acesta eliberat de sistemele de coordonate necesită continuitatea structurală, are loc umplerea vidului original: „l’air que nous respirons l’espace où nous nous trouvons suspendus se remplit de quelque chose: le temps” (10). Inserția timpului complică și diversifică posibilitățile interpretative. Din punerea împreună a sensului, timpului, distanței parcurse în timp, vitezei, așadar, și accelerației, se naște o nouă unitate de măsură, un nou etalon, poemul-lumină, în raport cu care se reorganizează întregul câmp vectorial poematic. Poemul în sine, în extensia spațială similară exploziei inițiale în teoriile cosmogonice, naște universul, un univers ale cărui legi de compoziție copiază legile universului în expansiune, ceea ce înseamnă că poate fi luată în considerare inclusiv legea deplasării spre roșu care stă la baza modelelor cosmogonice bazate pe relativitatea generală. În îndepărtarea spațială din interiorul universului-poem, idealul mallarméan al paginii albe se traduce prin transparența paginii, prin lipsa de materie semnificantă. În acest univers în evoluție, normele universului-sursă permit organizarea canonică a poemului. Dar, spre deosebită de universul-sursă, timpul poemului, cel care umpluse cu conținut semnificat toate golurile, schimbă legile replicării: „le temps va plus vite que nous” (20), ceea ce schimbă radical raporturile și șterge orice intenție de suveranitate auctorială ori lecturală într-un univers ficțional: „dans le noyau d’instant nos vies en boule avec l’immensité de vécu avec l’infime du vécu un point que le ciel engloutit notre movement efface avec la fragile fraction de l’instant souverain” (20). Toate legile simetriei sunt abolite, universul-poem se retrage în discontinuu, în entități insulare și disparate, nuclee ale viitoarelor universuri. Pagina transparentă a lipsei de materie semnificantă dispare, „soudain la page manquante” (23), procesul continuă cu ștergerea conținutului, cu de(z)scrierea lecturii-scriitură, cu colapsarea, cu încercarea de refacere a universului poematic în afara timpului: „penser sans durée penser le temps sans durée” (p.29), fără izbândă, însă. Actul creației devine o cădere inversă (chute inverse), timpul se închide circular în logica în care s-a constituit câmpul vectorial al poemului: „le futur est au fond du passé” (31), iar poezia rămâne să se exprime, în acest univers inflaționar al extensiei creative, ca simplă amintire a creației, ca memorie a căderii (cu multitudinea de semnificații, inclusiv biblice, asociate): „puis la descente elle rapelle la hauteur crispation des corps crispation de la vitesse en nous retour et les images se rangent à nouveau dans leur calice d’ab-sens” (37). Poemul invers e, de fapt, această amintire a căderii, această amintire a stadiului extensiei poematice într-un câmp vectorial în care simpla luare în considerare a sensului deschide posibilitățile extensiei creative dincolo de limitele imaginabilului. Poemul invers e, în egală măsură, amintire a căderii și în lectură, pentru că el permite această posibilitate de re-creare, de refacere a parcursului creativ, imperfect, dar frumos prin încercarea însăși și prin memoria refacerii universului de la început, încapsulată în orice gest creativ.
Le poème inverse vine, în ordinea expunerii, după un alt exercițiu poematic geometrizant, Géométrie sans je2 (ambele distingându-se prin jocurile homofone din titlu și prin celelalte ipostaze din text exploatate în dimensiunea semnificantului acustic), un exercițiu al menținerii în studiul relațiilor spațiale, ale plierii topologice (mai mult decât derrideene), ale lecturii în raport de deschidea unghiulară dintre vectorii creației. O similară încercare de propunere a logicii nici-nici în poezie, „le premiers rayons du poême/ se lèvent au milieu de la nuit/ du chaos bien rangé/ de nos voix suavages”, o similară extensie oximoronică: „nés de l’ombre mais/ returnant dans la lumière/ antérieure”, o similară tautologie a creației ca acceptare a unghiului zero între vectori, o similară recreare prin poem se întâlnesc aici. Ceea ce diferă e perspectiva unghiulară în compunerea vectorilor, o reducere la geometria euclidiană la care adăugând sensul obținem perspectiva din volumul Le poème inverse. Géométrie sans je este, mai degrabă, spațiul expunerii dimensiunii numerice a vectorilor din câmpul poematic, așa cum sugerează (homofonic) și titlul volumului prin extragerea radicalului gé(o), lăsând liber sufixul „-métrie” cu semnificația „măsurare”, „măsură”, în timp ce volumul ulterior va pune accent pe direcție și sens, adică pe orientarea spațială. Rămânând la spațialitatea volumelor și la exploatarea acestei dimensiuni prin textele implicite, să menționăm că Le poème inverse este însoțit de lucrările artistului plastic Joël Leick, partener în cărți de dialog cultural cu Michel Butor ori Roger Caillois, pe când Géométrie sans je este un proiect într-o ediție limitată, de 65 de exemplare, cu desene originale ale artistului plastic Robert Lobet. Punerea împreună a celor două dimensiuni (spațială și temporală) și a celor două forme de manifestare artistică (poezie și pictură) face ca efectul disipării, a parcursului invers ori al măcinării/ erodării: „géométrie de l’onde/ i n s a i s i s s a b l e/ traces de traces/ desert de soi// dans l’abîme d’un sommeil de pierre/ la lie du temps se glace” sub acțiunea aceluiași factor, timpul, să îmbrace forma unei compoziții sinestezice, complexe, totalizante.
Remarcabilă surpriză această poezie a Marlénei Braester, dar ar fi fost de așteptat atâta vreme cât poeta, în ipostaza de traducătoare, a dat naștere în limba română poeziei din Aceeași mare a lui Amos Oz, de atâta frumusețe în percepția sinestezică a actului creator. Am descoperit frumusețea poeziei ei mai întâi în traducere, în remarcabilele texte ale lui Amos Oz pe care le-am comentat, pentru ca acum să descopăr și frumusețea acestei poezii, scrise în limba eminamente a poeziei, franceza.
Note
1 Marléna Braester. (2017). Le poème inverse. Interventions plastiquee de Joël Leick. Paris: Al Manar éditions. 50p.
2 Marléna Braester. (2016). Géométrie sans je. Poèmes en dialogues avec les œuvres de Robert Lobet. Nîmes: Éditions de la Margeride. 36p.