Dumitru Radu Popescu
O sută și una de poezii
Editura Academiei Române, București, 2021

 

 

Fraza din titlu am excerptat-o din „Notă asupra ediției” – aparținând criticului Cornel Ungureanu, autor și al prefeței – la volumul O sută și una de poezii al lui Dumitru Radu Popescu, pentru că mi s-a părut definitorie și apăsat (elocvent) concluzivă privind Opera de-a dreptul monumentală a acestui scriitor transilvănean, care a văzut lumina zilei în localitatea Păușa (Bihor). Am povestit, în Tribuna, circumstanțele în care l-am cunoscut, în urmă cu aproape 50 de ani, la momentul în care, încă de pe atunci, creația sa prozastică și dramaturgică era remarcabil- reprezentativă. „Interdicția” criticului literar Cornel Regman sugerată debutantului D.R. Popescu – când i-a dus acestuia proză și poezie la revista Steaua, fiind student la medicină – de a nu mai scrie poezie ci numai proză, nu a fost respectată, totuși, de viitorul mare romancier și dramaturg al literaturii române. De fapt, debutul absolut, cum se spune, a avut loc în ziarul județean Crișana din Oradea, în 1953, cu poezie (sub girul redactorului Stelian Vasilescu). Așadar, lumina tiparului i-a făcut cunoscut numele – chiar dacă aici ne face cu ochiul, insinuant, un mic paradox – dedesubtul unei poezii, și nu al unei proze. Sigur că, debutul în volum stă sub semnul prozei (Fuga, povestiri, 1958) – urmat apoi de o întreagă suită de povestiri, romane și piese de teatru – șase volume de povestiri, nouă romane, trei piese și patru scenarii de film – asta până în 1982, când apare volumul de poezii Câinele de fosfor. Enumerarea va continua apoi cu un florilegiu impresionant de alte și alte creații romanești, dramaturgice și scenaristice, inclusiv patru volume de eseuri, valoarea creației sale aducându-i importante recunoașteri la vremea/ vremurile respective.
Din prefața la O sută și una de poezii mai aflăm că „scriitorul Dumitru Radu Popescu e, după 1990, în altă lume și își rescrie prozele de odinioară: marile sale proze – Leul albastru, F, Vânătoarea regală – un rol important având și romanul Falca lui Cain, partea a doua a acestuia constituindu-se într-un poem (jurnalul- poem al profesorului Lohinski)– Calendarul nebunilor”. Am putea spune, așadar, că e vorba – în O sută și una de poezii – de o punte cu arhitectură poeticească, între volumul Câinele de fosfor și poemul din partea a doua a romanului Falca lui Cain. Să amintim, cum bine se știe, că în majoritatea romanelor și pieselor de teatru ale lui D.R. Popescu aflăm ingenue și intens profundizate oaze de lirism, să mai spunem și că autorul Leul -ui albastru a scris impactant- admirative eseuri despre marii poeți ai generației sale, aflându-se și în acest mod în preajma poeziei: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica ș.a. Dar, referindu-mă strict la volumul O sută și una de poezii, mi se par acut- revelatoare, de la bun început, acele formule incantatorii ale formelor, în căutarea unei esențializări a relației dintre datul ontologic și transcendență: „Forme dormind în iarba de forme/ Forme visând cavaleri emblematici/ Forme dându-se peste cap în marea ca o formă a apei/ Forme iubindu-se îmbrățișate/ Forme cântând, forme ejectându-se din somnolența materiei” (pag. 16). Parcă am simți un flux iradiant, inducând, oarecum, o transgresare disjunctivă a plânsului bacovian. Aflăm, în Câinele de fosfor, o tematică circumscrisă unor subiecte ale unei istoricități ambivalente, unele strict literare, altele pur istorice. Iată un exemplu din prima categorie: „Într-o dimineață, înainte de ivirea luminii,/ Când dezordinea morală bătea lin și aproape imperceptibil, ca un zefir,/Cuprins de un aprig delir/ Cavalerul porni în lume/ Către Perfecțiune./ Ieșind pe poarta din dos a grădinii,/ Pe furiș, prin tufiș, ca un hoț,/ Ca un derbedeu, ca un zeu, (…) Capul său era o moară de vânt.” (Don Quijote). Sau: „(…) Într-o zi de dimineață/ Pe la opt și jumătate/ A început să-și jupoaie pielea/ De pe el, întâi de pe spate/ Ca s-o poată scoate pe cap/ Ca pe o cămașă de noapte …/ A băgat-o apoi în saramură/ Și în zemuri de tăbăcit/ Și-a început să scrie pe ea/ Tot ce avea de spus” (Homer). Și din a doua: „Timur- Tamerlan, tânăr fiind/Fu lovit de o săgeată/ În picior./ Șchiop, trecu din/ Victorie în victorie/ Cuceri Asia, fără China,/ Europa, până la Moscova,/ Din Africa, Egiptul,/ Și-l făcu praf pe marele Baiazid./ Împărați șchiopi, regi ciungi,/ Miniștri infirmi, ge-/ Nerali orbi, surzi/ Și-au biruit toate neputințele/ Umilind lumea. (Nici măcar fabulă). Și încă: Într-o zi oarecare,/Agamemnon, în mantie, regal,/ Venind acasă, traversând pădurea,/Găsi în patul conjugal/ Așteptându-l surâzătoare/ Securea” (Destin). Observăm, un pic contrariați, că poetul D.R. Popescu nu caută cu tot dinadinsul expresivități bulversante, ori motricități juisante ale lirismului; el își pune în gând să aducă în prim-plan doar nuditatea factualității (niciodată factice), printr-o simplitate austeră, care nu încearcă să escamoteze acele redute intimidante ale adevărului, care trebuiesc cucerite. Se fac simțite și frisoanele subiacente ale unei ironii – dar și autoironii – care nu sunt altceva decât niște vehicule ale interiorității tensionate, ceea ce acest autor al unei mari Opere simte nevoia să mai adauge, surâzând doar îngăduitor – niciodată superior – spre acel magnific construct literar al său, dar și, desigur, spre cititor.
Citind Calendarul nebunilor (Anul 2000), mi-am amintit ce spunea Leul albastru în legătură cu ceea ce i-a spus C. Regman, înainte de a debuta, la revista Steaua, că va fi prozator: „Sigur că pe mine m-a durut faptul că m-a luat de la … poezie, fiindcă poezia o scriam cu plăcere, era frumos, așa, te distrai … așa, parcă mi-a luat o jucărie”. El conceptualizează astfel, hirsut și oarecum impenitent, o arbitrarietate ce se frăgezește semantic sub adierea irefragrabilă a ludicului, el își cântă sieși în strună, prin intermediul unor personaje, personalități sau simpli cetățeni, prinși într-o sarabandă, parcă, de efecte, semnificații (auto)impuse și interferențe ontic- atavice și histrionice: Michelangelo este pus „să facă statuia efemerului om de zăpadă”, Danton „vede” cum „Timpul se desparte de trupul însângerat/ și dispare ca un actor mediocru în culise”, „Într-o barcă verde, cu motor,/ Frusina cu Terente, în amor,/Trec pe sub marginea înflorată a unui nor”, aflăm despre „moartea melcului venit vineri pe lume,/ coarnele i-au degerat”, despre tălpile picioarelor Mariei Tănase, care „n-a găsit o pereche de pantofi/ Ca să n-o strângă!/ Înainte de-a muri, s-a rugat de rude/S-o îngroape desculță”, despre cum „Sub o cupolă doi trapeziști/ Cădeau în cap și n-aveau rânză/ Și mâncau brânză de alpiniști” (parcă simt aici un „damf” urmuzian), despre „fluierăturile galeriei din Oradea/ la atacul prelungit al studenților clujeni” ( este vorba de fotbal, desigur), despre ce „Scrie Carlos Drummond de Andrade / În Cadril: Joao o iubea pe Teresa care-l iubea pe Raimundo/ care o iubea pe Maria care-l iubea pe Ioaguim/ care o iubea pe Lili/ care pe nimenea nu iubea”, vine la rând pasărea căreia i-au crescut zeci de aripi și „nu mai știe precis dacă zboară/ sau numai se tăvălește prin nori”, despre „Erik Olafson ctitorind/ eflorescența și dezarticularea acelui pământ”, nu lipsește nici Caligula care „Simte în el o fiară dulce care-l/ Mănâncă pe dinăuntru și-l face să declame poezii”, despre Sandu Căprariu „cu nepăsarea umbrei în declin/ țintind depărtările”, dar și despre „Veverița Ratatosk/ care duce de la vultur la balaur (care se urăsc)/ ocări”, apoi, dintr-odată, hop și „Machiavelli, făcând din ticăloșiile omului o doctrină”, despre cum „între Socrate și Alexandru Macedon/ crește cucuta”, până ce, în final, ni se aduce la cunoștință că „Toți poeții secolului douăzeci/ Stau la picioarele lui Cehov și plâng”. O inepuizabilă devălmășie a incantadei, un spectacol inubliabil, nu ușor de urmărit, al poeziei lui Dumitru Radu Popescu.