Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Polemică și adevăr

Polemică și adevăr

Ați băgat de seamă că nu prea mai există polemici? Mă refer, desigur, la confruntările serioase pe chestiuni controversabile, în care părțile să pună la bătaie toate resursele de informare și gândire pentru lămurirea lucrurilor. Nu ducem lipsă, în schimb, de țâfnele unor orgolii imposibil de mulțumit nici cu cele mai unsuroase laude, de pamflețele goale de spirit, dar mustind de „personalități„(un eufemism ultradelicat pentru aluzii și referințe mahalagești), printre care argumentele rațiunii n-au cum să încapă, de certuri de cuvinte deghizate în confruntări de idei. Iar efectele unei asemenea situații n-au întârziat să se arate: cele mai aiuritoare afirmații au ajuns să circule nestingherite în piața publică, fără ca cineva să se obosească a le lua la întrebări și a le proba inconsistența. Ignoranții cu apucături de specialiști, pe zi ce trece mai numeroși, sunt lăsați să-și facă de cap, împuind mințile semenilor cu panseuri de doi bani și pretinse vorbe de duh, declarate de alți ignoranți adevăruri definitive. Și, estimp, oamenii cât de cât informați și cu capul pe umeri, dintotdeauna minoritari, copleșiți de majoritatea democratică a ageamiilor cu fumuri și tupeu, asistă stupefiați la această invazie a barbarilor de modă nouă și nu catadixesc, din lehamite ori din jenă, să-i pună la punct. Căci prea sunt mulți și agresivi acești barbari ai zilelor noastre, pentru care ideea relativității adevărului se traduce doar prin sfântul drept al oricui de a scoate pe gură ori de sub condei tot ce-i trece prin minte la un moment dat.
De obicei, ori de câte ori ceva nu merge cum ar trebui, răsare negreșit un deontolog care, bizuit pe o vastă experiență fictivă, își consiliază semenii să se aplece asupra faptelor înaintașilor, din a căror examinare să tragă învățăminte pentru viitor și, de ce nu?, să aleagă exemple de urmat. Partea proastă în cazul polemicilor e că nu prea ai de ales. Cultura noastră a cunoscut o mulțime de polemici răsunătoare, unele întinse pe ani întregi și chiar pe decenii, antrenând la un moment dat mai toate spiritele alese ale neamului, dar toate croite pe unul și același calapod. Într-un eseu de acum douăzeci de ani (Maiorescu și maiorescienii), am arătat pe texte că marii noștri polemiști (Iorga, Ibrăileanu, Lovinescu, Zarifopol, Călinescu, Paleologu etc.) au urmat cu fidelitate modelul introdus de Maiorescu, pe care l-au personalizat cu expresivitatea proprie fiecăruia. Este un domeniu în care trecerea timpului nu a adus înnoiri semnificative nici sub raportul modului de concepere a disputei, nici sub acela al mijloacelor practice de purtare a acesteia. Așa că, spre a înțelege starea trecută și actuală a confruntărilor intelectuale la noi, e suficient să examinăm calapodul.
De ce polemizăm? Pentru că nu împărtășim o realitate, materială ori ideologică; pentru că avem, ni se pare, o altă viziune, după părerea noastră mai judicioasă, a lucrurilor, pe care suntem dornici a o împărtăși celorlalți și, eventual, impune. Polemica înseamnă confruntare, la capătul căreia se profilează, inevitabil, un învingător. Nu neapărat unul dintre combatanți, cât Adevărul. În numele acestuia se poartă bătălia, duel de argumente pro și contra. O înfruntare deschisă, loială; combatanții au același scop și, în consecință, șiretlicurile, învăluirile, capcanele nu-și au rostul. Întocmai cum un atlet concurează având conștiința faptului că ar putea fi întrecut, cine se angajează în polemici își asumă și riscul de a pierde. Polemica presupune respectul adversarului, puterea de a-i recunoaște, la o adică, dreptatea, într-un cuvânt – cavalerismul. Diversiunile, incursiunile de pedepsire în spatele frontului, hărțuirile fără miză, animate exclusiv de dorința de a hărțui, recursul la arme străine de arsenalul culturii ne proiectează, automat, în afara polemicii veritabile, pe întinderile unde instinctele primare fac legea și unde cresc și se înmulțesc în voie sfada, cearta, batjocura și insulta. Puterea de a-ți pune orgoliul între paranteze, rezistența la ispita de a-ți ademeni adversarul pe alt teren decât acela al dezbaterii de idei, receptivitatea la dovezile potrivnice sunt trăsături definitorii ale polemistului veritabil, interesat de progresul Adevărului, iar nu de victoria personală de moment. Acest tip de polemist, știind să și piardă ca individ, dar câștigând în măsura în care câștigă Adevărul, nu n-a prea găsit adepți în cultura noastră, abia reușind să se întrupeze în două-trei exemplare, și nici atunci până la capăt. Căci aici e ciudățenia: teoretic, toată lumea îmbrățișează cauza polemicii cavalerești, tutelate de fair-play, dezavuând-o pe aceea situată la antipod; practic însă, nimeni nu riscă să o și practice. Nu cunosc nici măcar un sigur caz de polemist român. care – la capătul înfruntării – să-și fi recunoscut cu franchețe înfrângerea. Polemica în exclusiva slujbă a Adevărului a rămas un nobil ideal, cu care e recomandabil să te declari solidar, dar pe care e de preferat să nu-l atingi niciodată, din pricina nerentabilității lui.
Nu există acțiune polemică fără raportare la adevăr. Când adevărul nu e în chestiune, discuția își pierde rațiunea de a fi. Este meritul incontestabil al lui Maiorescu de a fi așezat polemica sub semnul Adevărului, cuvântul cel mai frecvent în scrierile sale critice. „Scopul manifest în orce discuție„, ne încredințează mereu criticul junimist, nu poate și nu trebuie să fie altul decât „sincera căutare a lui„(Răspunsurile „Revistei contimporane„). Dar ce înțeles conferă Maiorescu Adevârului și în ce relații se află cu el? Spune-mi ce înțelegi prin adevăr, ca să-ți spun cum polemizezi!
Raporturile lui Maiorescu cu Adevărul sunt, pe cât de intime, pe atât de trainice. Unic și neschimbător, Adevărul i se dezvăluie numai lui și e articulat doar de buzele sale. E un privilegiat Maiorescu, un ales; o știe și e mândru de acest privilegiu. Și ceilalți își închipuie că sunt unicii deținători ai Adevrului. Numai că, neștiutori, se devotează adevărurilor parțiale, momentane, conjuncturale, iau – nefericiții! – aparențele drept esențe, confundă conceptele cu manifestările lor fenomenale, trecându-și existența în iluzia stăpânirii Adevărului, care și-a făcut un obicei din a-i ocoli sistematic. Singur Maiorescu nu e victima acestei regretabile, primejdioase, dramatice confuzii. Doar el are puterea de a se înălța deasupra pieritoarelor amănunte, ca să privească în ochi, senin și nesfiit, esențele. Numai lui i-a fost hărăzit drept călăuză, pe drumurile lumii acesteia, Adevărul însuși, așa cum doar lui Dante i-a fost destinat ca însoțitor pe căile lumii de dincolo însuși Vergiliu.
Însă favorurile sorții obligă: Adevărul trebuie răspândit în lume și apărat de mulțimea dușmanilor. Junimistului îi revine, deci, sfânta și greaua îndatorire de a predica Adevărul în piața publică, sădindu-l fir cu fir în mințile și în inimile ascultătorilor, și de a pune pe fugă Neadevărul, inamicul dintotdeauna al acestuia. Izbânda deplină a Adevărului, de ale cărui tămăduitoare raze beneficiase, la început, de unul singur, este țelul ultim al tuturor faptelor lui Maiorescu. Pentru atingerea lui, nu există eforturi prea mari, nici jumătăți de măsură: aut veritas, aut nihil. Maiorescu își avertizează de la început semenii asupra erorii în care se scaldă cu nepermisă voluptate, luptă prin toate mijloacele ca să-i câștige de partea Adevărului, spulberând din mers obstacolele ce-i barează înaintarea. Pentru că, oricât de impunător, Adevărul nu triumfă prin simpla-i prezență. Prejudecățile, decurgând dintr-o îndelungată dominație a perspectivelor parțiale, de nu cumva greșite de-a binelea, sunt rezistente ca buruienile și nu se grăbesc a se retrage fără împotrivire. Ca să le facă inofensive, e nevoie de energie și abnegație. Or, amândouă răsar și se dezvoltă din convingerea că Adevărul îți e tovarăș perpetuu. Cu umărul lipit de al său, Maiorescu e capabil de orice sacrificiu. Nici un preț nu e prea ridicat pentru un atât de sincer și nobil prieten. Va avea, deci, curajul să se ridice, singur, împotriva tuturor, înfruntând minciuna generală.
Cum? Prin ce mijloace? Bineînțeles că nu în câmp deschis și nu în luptă dreaptă. L-ar covârși prin număr. Unica șansă e, pentru Maiorescu, inteligența. Va învăța, așadar, din viclenia funciară a răului tehnica hărțuirii permanente. Va declanșa surprinzătoare incursiuni de pradă, băgând groaza în dușmanii nepreveniți. Va ataca oșteni singuratici, măcelărindu-i fără milă. Și, mai cu seamă, va aștepta, aidoma personajului din Făgăduiala lui Dürrenmatt, clipa favorabilă. Maiorescu știe să-și aleagă adversarii, după cum știe unde, când și cum să atace. Polemicile sale reprezintă maxima valorificare a împrejurărilor prielnice. Ele îi asigură o jumătate de victorie. Cealaltă i-o aduce bine pusa la punct tehnică individuală de luptă. Și, apoi, dacă acceptă provocarea la duel, junimistul impune atâtea condiții, că adversarul e înfrânt înainte de încrucișarea armelor. La drept vorbind, Maiorescu nu-i concede acestuia nici un drept. Și alegerea terenului, și a armelor le rezervă pentru sine. Adversarului nu-i rămâne decât să lupte, dacă poate, pe terenul convenabil criticului și cu armele preferate ale acestuia. Nu prea seamănă disputa astfel concepută a duel. Aduce mai degrabă a masacru. Lipsit de elementarele mijloace de apărare a sansei proprii, adversarul s-a transformat într-o predestinată victimă, iar Maiorescu – într-un viteaz fără pereche.
De obicei, Maiorescu nu răspunde imediat provocărilor. Indiferent de gravitatea imputărilor ce i se aduc, afișează o superioară indiferență, de parcă nu la el s-ar referi, ci la cu totul altcineva. Ar fi însă greșit să ne închipuim că nu le acordă cuvenita atenție ori că le dă de îndată uitării. Maiorescu nu uită și nu iartă nimic. Atâta doar că așteaptă, cu răbdare de benedictin, momentul potrivit ca să riposteze. Răspunsul prompt l-ar dezavantaja. Prea ar musti de patimă, prea i-ar lipsi seninătatea. Și, pe urmă, prea ar fi proaspete în memoria publicului imputările adversarilor. Timpul va îmbrăca înverșunarea într-o haină de obietivitate, cum tot el va așterne omeneasca uitare peste acuzele inamice. Câteodată, așteptarea e mai scurtă (ca în cazul polemicii cu Revista contimporană), alteori durează ani și chiar decenii (ca în acela al polemicilor cu Aron Densușianu și Gherea). Când, în fine, observarea atentă i-a dezvăluit punctele vulnerabile ale adversarului, Maiorescu preia inițiativa atacului. Nu pomenește niciunde despre obiecțiile formulate de preopinenți, ci trece direct la etalarea propriilor obiecții. Îl suspectase Aron Densușianu de plagiat după Vischer? Maiorescu procedează la „desființarea„Istoriei limbei și literaturei române tipărite de acesta. Formulaseră Urechia și ceilalți colaboratori ai Revistei contimporane rezerve față de teoria „formelor goale„și față de, în genere, „direcția nouă„? Maiorescu ridiculizează articolele din publicația bucureșteană.
Ieșirile polemice maioresciene au toate caracteristicile raidurilor de pedepsire. Ce motive imediate sunt invocate pentru justificarea acțiunii? Lui Densușianu îi va striga „În lături!„, pentru lipsa de gust literar și pentru „absența însuși simțimântului limbei proprii românești„, defecte impardonabile la o persoană destinată prin funcția ce ocupă „să formeze gustul literar al tinerimii„; celorlalți le va scoate în evidență informația necontrolată, exprimările confuze și frazeologia goală. Citatele scoase din Istoria lui Densușianu erau suficient de numeroase și de concludente, ca să traseze și să impună imaginea unui dascăl îngust la minte, incapabil să deosebească literatura adevărată de încercările trudnice, susținător, de aceea, al unei scări de valori aberante, în care Andrei Mureșanu e superior, ca poet, lui Alecsandri, iar Eminescu e inferior amândurora. La fel stăteau lucrurile și cu pasajele reproduse din paginile Re­vistei contimporane. Numai că problema, aceeași în ambele cazuri, nu era îndreptățirea punerii la zid a autorilor de gafe și erori monumentale, ci temeinicia ori netemeinicia acuzelor și observațiilor formulate anterior de aceștia la adresa lui Maiorescu. Are a face lipsa de gust a lui Densușianu cu acuzația de plagiat? Și au a face erorile de informație și de exprimare ale lui Urechia, Laurian ori Grădișteanu cu rezervele lor la adresa programului ideologic maiorescian? Nici pe departe! Dar cine mai stă să refacă istoria raporturilor lui Maiorescu cu adversarii, spre a regăsi punctul de plecare al conflictului? Cititorii în nici un caz. Oameni ai clipei, ei constată, sub atenta îndrumare a lui Maiorescu, o serie de fapte ce nu suferă interpretare: că Densușianu îl așază pe Mureșanu deasupra lui Alecsandri și, de parcă n-ar fi destul, scrie într-o românească imposibilă; că Urechia îl face pe Cimabue arhitect și pe Voltaire – filozof din secolul al XVII-lea. Cine n-ar hotărî, cu asemenea dovezi dinainte, că dreptatea este a lui Maiorescu?
Și nici măcar n-ar greși. Pentru că dreptatea imediată, cu litere minuscule, este a criticului, îndreptățit să sancționeze încălcările, cât de mărunte, ale Adevărului. Cealaltă dreptate, cu majuscule, nu mai e însă tot a junimistului. Maiorescu escamotează învinuirile inamicilor (care nu sunt întotdeauna simple înțepături de floretist, ci privesc și chestiuni de substanță), restrânge cadrul discuției, concentrând întreaga atenție a cititorului pe neglijențele de exprimare și pe informațiile inexacte, nici vorbă că imputabile. Adversarul de idei e discreditat înainte de a-i fi luate în considerare părerile. Ce sens are să discut cu dumneata filozofie ori estetică, atâta vreme cât nu știi să scrii corect românește, ca să nu mai spun că habar nu ai când a trăit Voltaire? Cum să te confrunți de la egal la egal cu o persoană care-l citează pe Ammianus Marcellinus pentru epoca lui Attila? Formal, Urechia și Densușianu nu pot aspira, din unghiul lui Maiorescu, la titlul de adversari ideologici, care presupune, printre condițiile primare, și expresie limpede, și gândire logică, și cultură generală cât de cât solidă. Abia de la împlinirea lor înainte, dialogul ar deveni posibil. Însă, pe fond, intervențiile acestora nu sunt defel ridicole, ele lansând, dimpotrivă, câteva întrebări legitime asupra coerenței teoriilor maioresciene, ca și asupra eticii profesionale a autorului lor. Ceea ce nu-l împiedică pe Maiorescu să „deturneze„o controversă ideologică în simplă „execuție„pe motive neesențiale, care adică nu privesc esența. Era, probabil, unica posibilitate de a păstra neștirbit, în ochii lumii, prestigiul prea vulnerabilei teorii. Dacă teoria nu se poate apăra prin ea însăși, atunci să-i descalificăm pe aceia care i-au remarcat slăbiciunile!
E oarecum de mirare că o minte exersată în disocierea ideilor refuză tocmai controversele ideologice. Dacă lăsăm deoparte articolul Contraziceri?, unde îi răspunde lui Gherea, nici un text polemic maiorescian nu acceptă dialogul în sfera ideilor. De fapt, junimistul nu e marele maestru al polemicii, respectuos până la dogmă al codului cavalerilor, preocupat exclusiv de „progresul adevărului„, ci marele expert în „execuții capitale„pe criterii de formă. Preopinenții sunt condamnați la „moarte„pentru vicii de procedură, neajungându-se niciodată la judecarea efectivă a cazurilor. Articolele junimistului furnizează, cum orice scriere subiectivă, o imagine deformată a realităților. Limpezi, strâns argumentate, sporindu-și forța distructivă pe măsură ce înaintează, aidoma unui bulgăre de zăpadă plecat din vârful muntelui, ele nu lasă victimelor nici măcar șansa îndreptării viitoare. Posteritatea a luat cunoștință de Urechia și Densușianu mai ales prin intermediul Criticelor și, convinsă de dovezile înșirate acolo, s-a dispensat de obligația cântăririi faptelor din perspectiva ambelor părți. Or, audiatur et altera pars este un principiu elementar de drept, amintit și de Maiorescu în Direcția nouă …
Noi nu avem încă o istorie a polemicilor românești, ci doar cercetări parțiale, de obicei grăbite să dea crezare deplină unuia dintre combatanți și trecând cu vederea argumentele celuilalt. Când o va scrie, totuși, cineva, se va vedea că majoritatea polemicilor maioresciene nu au fost declanșate neapărat din superioara nevoie a îndreptării lucrurilor, nici nu s-au încheiat, de fiecare dată, prin zdrobitoarea victorie a junimistului, care a avut de obicei succes, fără a avea neapărat și dreptate; și că „victimele„criticului, în câteva rânduri mai aproape de Adevăr decât el, au dreptul măcar la târzia reparație de a fi ascultate. Obiecțiile formulate de Aron Densușianu la adresa broșurii Poesia rumână erau și multe, și destul de grave: originea vischeriană a ideilor estetice, ca și a unora dintre ilustrările utilizate, excluderea sentimentului patriotic dintre sursele de poezie, irelevanța exemplelor negative (extrase din scrierile unor autori necunoscuți), tonul apodictic etc. Această avalanșă de imputări pretindea, în mod normal, un răspuns. Dar răspunsul lui Maiorescu întârzie (pasajul din Observări polemice nu poate fi considerat un răspuns, autorul mărginindu-se acolo la comentarea sursei exemplelor negative). Și întârzie o lună, două, zece, un an, doi, zece, optsprezece… Ce așteaptă, de fapt, Maiorescu? O șansă. Șansa de a dispune de argumentele potrivite unui răspuns definitiv. Nu inteligența sa are să le producă, ci adversarii înșiși, care trebuie să piară pe propria lor limbă. Dacă aceștia ar înceta să mai comită gesturi publice, execuția proiectată de junimist n-ar mai avea loc. Dar criticul și-a studiat bine adversarii și știe că aceștia nu prea au obiceiul să tacă. Unii au tot felul de calități, sunt inteligenți, serioși, chiar instruiți, numai că din cale afară de imprudenți. Alții, la fel de dăruiți, suferă de entuziasm limbut, pe care nu se pricep să-l controleze. În fine, alții, persoane mai mult decât respectabile, cu opinii consolidate printr-o temeinică știință de carte, au o gândire cumva mai greoaie și o exprimare destul de obscură tocmai din efortul de a fi cât mai preciși. Maiorescu mizează pe aceste slăbiciuni, care – mai devreme sau mai târziu – nu se poate să nu dea roade. Și dau invariabil.
Descrierea tiparului polemic maiorescian lămurește și motivele impresionantei sale vitalităţi. E, mai întâi, extraordinara ei simplitate, de unde uşurinţa cu care a putut fi imitat de persoane cu orizonturi şi aptitudini dintre cele mai diferite. Formula maioresciană nu pretinde o pregătire deosebită, nici măcar o perfectă stăpânire a subiectului în litigiu, ci doar o bună orientare generală şi inteligenţă. Democratică, în sensul că accesibilă tuturor, ea mai are, apoi, şi însuşirea de a fi universal valabilă.
Un al doilea motiv este reprezentat de „eficienţa„polemicilor maioresciene. De o sută şi mai bine de ani se tot repetă că, în disputele cu adversarii, junimistul şi-a adjudecat, de fiecare dată, victoria. Această strivire a adversarilor sub avalanşa argumentelor, echivalentă cu reducerea lor la tăcere, a satisfăcut în gradul cel mai înalt secreta şi nepotolita dorinţă de victorie a polemiştilor de mai târziu. Nu e, oare, „lichidarea„preopinentului visul de taină al fiecăruia? Nu speră fiecare să asiste la triumful punctului său de vedere? Şi ce alt model să-şi aleagă, gesturile cui să le repete cu fidelitate, dacă nu pe ale mereu biruitorului Maiorescu?
În al treilea rând, Maiorescu nu-şi înfrânge adversarii oricum, ci în modul cel mai spectaculos cu putinţă. Victoria pur şi simplu nu-i ajunge. Ea trebuie pregătită, organizată, regizată, astfel încât să devină limpede pentru toată lumea şi să trezească entuziasmul. Polemistul are nevoie de aplauzele publicului, singurele în stare să-i linguşească vanitatea. Or, cine altul decât Maiorescu şi-a pus în scenă răspunsurile cu atâta grijă pentru detalii, încântând prin desfăşurarea lor galeria? De la Maiorescu încoace, polemistul nu mai e doar amantul oficial al Adevărului; el dobândeşte statutul de vedetă, beneficiind de toate privilegiile acesteia, dar şi plătind un considerabil tribut succesului.
În sfârşit, Maiorescu a iniţiat şi probat tehnica izbânzii definitive, irevocabile. Tranşate în domeniul faptelor incontestabile, al adevărurilor elementare, polemicile maioresciene ilustrează singura cale eficientă de soluţionare favorabilă şi fără recurs a litigiilor. Datorită ei, polemistul are întotdeauna ultimul cuvânt. Asta am învăţat de la Maiorescu: să ne asigurăm supremaţia angajând disputa numai în zonele convenabile, numai la ceasurile convenabile şi atacând numai punctele flagrant nevralgice, indiferent de ponderea lor în cadrul discuţiei. Foarte pe scurt, acestea sunt pricinile pentru care Maiorescu a ajuns şi a rămas idealul polemiştilor noştri. Pe urmele junimistului, polemiştii se declară devotaţi soldaţi ai Adevărului, când nu urmăresc decât victorii de palmares, tot aşa cum, odinioară, cruciaţii pretindeau a se bate în numele credinţei, când – în realitate – incursiunile lor militare aveau cauze mult mai laice.
Există în Direcția nouă … un pasaj care merită recitit cu toată atenția. După ce îi prezintă pe Alecsandri și pe Eminescu drept principalii reprezentanți ai noii direcții poetice, Maiorescu le răspunde criticilor acesteia invocând chestiunea nemuririi artei. Și scrie precum urmează:
„Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere și nu mai are înțeles, și cine, înălțat în sfera ei, a știut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur – dar numai acela – a ajuns pe calea nemuririi. Cine a fost Tiberius? A fost în realitate așa tiran, a fost acea pildă de spaimă, precum trăiește astăzi `n conștiința omenirii? Cine o mai poate hotărî! Însă figura lui a intrat astfel sub forma maestroasă a lui Tacitus, Și, pe când actualitatea lui s-a cufundat în întunericul istoriei, el e osândit la aspectul sub care ni l-a păstrat clasicul autor. A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton așa de înjosiți precum stau astăzi în memoria poporului? Cine se mai întreabă? Scrisorile lui Junius, cu forma lor strălucită și nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Și pastorul Goeze și consiliarul Klotz mai există numai prin critica nimicitoare a lui Lessing – insecte efemere, păstrate într-un chihlibar mai trainic. Și degeaba veniți astăzi și voi, cei cu gândirile groase, cu forma incultă, cu stilul greoi, filologi, academici, jurnaliști sau cum vă mai numiți; degeaba vă încercați să loviți cu atâta patimă în direcția cea nouă: voi n-aveți formă, ziua de mâine nu vă mai cunoaște„(Critice, 1874, pp. 359-360).
Ce susține aici Maiorescu? Că se prea poate ca Tiberius s\ nu fi fost chiar tiranul desenat de Tacitus, împins de cine știe ce motive să-l „încondeieze„pe stăpânitorul Romei dintre anii 14 și 37. Dar ce contează adevărul atestat istoricește, câtă vreme paginile Analelor sunt însuflețite de puterile artei! S-ar putea, la fel de bine, ca modelul Giocondei să fi fost o femeie anostă și defel enigmatică, însă chipul ei dăinuie pe vecie sub înfățișarea pictată de Leonardo. S-ar putea, spre a duce gândul până la capăt, ca V. A. Urechia să nu fi fost tocmai grafomanul portretizat de Maiorescu; dar el va trăi de-a pururea în varianta caricaturală din Beția de cuvinte.
Existâ, după Maiorescu, două feluri de adevăr: unul, pieritor, al vieții; celălalt, nepieritor, al artei. Și nu intră în datoria artei respectarea celui dintâi, ci neabătuta urmare a celui de al doilea. Arta poate, prin urmare, să mintă fără scrupule, căci minciuna ei, cât de gogonată, e răscumpărată de propria-i frumusețe. Ea poate face din Tiberius un tiran sau, dimpotrivă, un conducător luminat, din Gioconda o femeie oarecare și lipsită de profunzime ori o ființă misterioasă. Libertatea artistului e, în această privință, nelimitată. El n-are a se supune exigențelor perisabilului adevăr al vieții, ci exclusiv legilor nemuritoare ale frumosului. Disocierea valorilor, a binelui și adevărului de frumos, îl conduce pe Maiorescu spre legitimarea dreptului creatorilor de a deforma existentul după bunul lor gust și plac.
Firește că arta n-a fost niciodată tot una cu adevărul. De la Platon încoace, ea a fost înțeleasă ca o aparență, ca o iluzie, ca o „minciună„frumos ticluită. Dar nu la această „minciună„ontologică se referă junimistul. Recunoașterea statutului particular al creației artistice descurajează orice încercare de a căuta în cuprinsul ei relații asupra oamenilor și evenimentelor istorice. Tiberius din Anale nu e împăratul roman din zorii erei creștine, ci o ficțiune plauzibilă a lui Tacitus; Goeze, la fel, nu e contemporanul lui Lessing, ci tot o ficțiune literară.
Dacă arta nu reproduce realitatea, singurele relații sigure pe care le furnizează se referă la creatorii înșiși. Portretul tiranului ne edifică mai degrabă asupra lui Tacitus decât asupra persoanei istorice a împăratului, „critica nimicitoare a lui Lessing„oferă mai bogate relații cu privire la autorul Laokoonului decât la individul istoric Goeze. „Mințind„despre ceilalți, arta spune adevărul despre artist. Subiectivă, deci infidelă față de real, ea este în compensație oglinda fidelă, va să zică obiectivă, a creatorului acesteia. E singura realitate pe care îi e peste puteri să o deformeze chiar și atunci când lucrează cu premeditare la tăinuirea ei. Toate gesturile creatoare ale spiritului uman, fie ele literare, plastice, muzicale ori filozofice, capătă inevitabil culoarea sufletească a autorilor.
Așadar, Maiorescu pune în cumpănă adevărul istoric și adevărul artei, dând întâietate celui din urmă. Ce importanță are că literatura „minte„, dacă o face expresiv? Frumoasa „minciună„strivește adevărul inestetic. Condiție de existență a artei, „forma frumoasă„devine automat și garanție de adevăr, care nu există decât în formulări desăvârșite. De fapt, junimistul urmărește prin acest raționament un scop dintre cele mai practice: autorizarea propriei înclinații de a deforma realitățile. Degeaba vă încercați voi, Hasdeii, Ghiculeștii, Grădiștenii, Densușienii, Alexandreștii și toți ceilalți, să ridiculizați direcția nouă, care îndeplinește condiția de frumos! Căci, situați de la bun început ăn afara artei, nimeni nu vă va lua în seamă! Cuvântul nostru, în schimb, chiar strâmb fiind, are să dăinuie, nimicindu-vă în eternitate! Cine se va mai întreba de partea cui e adevărul? Urmașii vă vor cunoaște numai prin intermediul caricaturalelor portrete ce ne poartă semnătura! Minciuna noastră de azi va fi adevărul obștesc de mâine!
Toate abaterile de la adevăr din polemicile maioresciene capătă astfel o supremă justificare. Întocmai cum, în junețe, se amuza să le „demonstreze„viitorilor cumnați că 100 = 1 (vezi Jurnalul), criticul „demonstrează„în Direcția nouă … că a fi expresiv e tot una cu a spune adevărul. Sofismul va face carieră în literatura română. Când îi va răspunde lui Ibrăileanu în chestiunea Istoriei civilizației române moderne („D. Lovinescu este vesel„pentru că … d. Ibrăileanu e tragic!, în Vremea, 27 martie 1930), Lovinescu va pretinde, după model maiorescian, că întâietatea sa derivă din lipsa de expresie a autorului Spiritului critic ….(singurul „argument„adus în discuție, cam mitocănesc după gustul meu, constă în repetarea obsesivă a adagiului macedo-român: „glasul măgarului nu se aude la cer„). Inexpresiv, adevărul realului n-are nici o şansă dinaintea minciunii estetice şi apărătorii lui ar obţine acelaşi rezultat tăcând pur şi simplu.
Mai încoace, într-o carte din 1970, în jurul căreia s-a făcut o vâlvă exagerată, deşi meritele ei decurgeau din faptul că era a doua tentativă de reconsiderare a lui Maiorescu (cea dintâi aparținându-i lui Liviu Rusu – Însemnări despre Titu Maiorescu, în Viața românească, nr. 5, 1963), fie şi prin supralicitare, după deceniile de contestare proletcultistă, Nicolae Manolescu scria, plecând de la pamfletul Răspunsurile „Revistei contimporane„, următoarele:
„Articolul e magistral și subtilitățile lui nu sunt evidente pentru cine are prejudecata că valoarea unei polemici o dau neapărat chestiunile de fond. Conținutul în sine poate fi (și este adesea) indiferent în polemică. Se întâmplă ca disputarea unor mari idei să producă specimene de polemică anostă și, dimpotrivă, cearta de cuvinte să fie scânteietoare. E normal chiar să fie așa, câtă vreme observațiile prea adevărate, care se impun de la început tuturor, sunt și cele mai plate, mai lipsite de surpriză. Într-o polemică nu căutăm neapărat de partea cui este dreptatea (iar mobilul unei polemici păstrează rareori un înțeles pentru contemporani), cât ciocnirea a două spirite încărcate de electricitate, lovirea munților în capete deasupra izvorului cu apă vie. Numai polemiștii mărunți, fără talent, își pierd umorul, se înverșunează de dreptatea lor, spumegă de mânie ca valurile care se izbesc za­darnic de stânci și în cele din urmă ajung la invectivă. Marii polemiști, fierbând și ei pe dinafară, sunt calmi în sinea lor, detașându-se cu gravitate de obiectul discuției, ridicându-se la pura plăcere a minții omenești de a face dovada puterii sau subtilității ei„(Contradicția lui Maiorescu, p. 81).
Nu știu ce s-ar putea adăuga acestor fraze, care fac din căutarea adevărului, după Maiorescu singura rațiune de a fi a polemicilor, un simplu pretext al etalării resurselor de spirit ale combatanților. Poate doar amănuntul că, într-o „temă„ulterioară (Paradoxuri aparente, în Steaua, nr. 7, 1979), același Manolescu, socotea că perspectiva din care ne-am deprins a judeca polemicile ar fi profund eronată și recomanda ca, „în loc adică să definim noțiunea și s-o confruntăm apoi cu realitatea, să pornim de la realitate spre a defini noțiunea„. Ar fi de dorit, așadar, să cercetăm polemicile existente și din analiza lor să extragem criteriile de definiție ale genului, iar nu să suprapunem formele concrete de polemică peste o definiție ideală, la rigoare imposibil de respectat. Altfel spus, dacă polemicile, câte sunt, se disting, în imensa lor majoritate, prin lipsă de cavalerism, prin ocolirea chestiunilor puse în discuție și prin dezvoltarea excesivă și exclusivă a subiectelor convenabile uneia dintre părți (ori celeilalte), prin atacuri suburbane și insinuări asemenea, prin – la urma urmelor – nesocotirea oricăror reguli ale dialogului civilizat, se cheamă că definiția polemicii ar trebui să cuprindă în primul rând aceste trăsături, singurele pe baza cărora am fi îndreptățiți să cântărim prestațiile combatanților. Potrivit unui astfel de raționament, care face din realitatea fenomenală majoritară izvorul unic al criteriilor de definiție, s-ar impune să renunțăm la definirea tezei de doctorat prin gradul de originalitate al ideilor dezvoltate și să convenim că adevărata diferență specifică față de alte categorii de lucrări ar fi dată de epidemicul obicei al plagierii.
Scrisă cu vizibila intenție a reabilitării polemicilor junimistului, Contradicția lui Maiorescu confirmă fără voie independența acestora de adevăr. La o adică, ni se dă de înțeles, polemistul poate lua și partea neadevărului, dacă prin asta talentul lui strălucește mai tare. Menținerea „în marginile adevărului„nici nu ar fi tocmai recomandabilă, din moment ce „observațiile cele mai adevărate sunt și cele mai plate„! Pe urmele lui Maiorescu și Lovinescu, Manolescu afirmă că polemica ține mai degrabă de artă decât de știință și de morală. Că polemicile maioresciene sunt în primul rând literatură, mi se pare evident. Dar că ele ar fi suprema întrupare a spiritului polemic și că, în consecință, urmarea pildei lor ar fi imperativă, e, ca să zic așa, flagrant de discutabil. Fie și numai pentru motivul că urmarea unui asemenea îndemn echivalează cu o condamnare la gratuitate. Frumosul și urâtul pot, deopotrivă, minți și spune adevărul. Și nu e niciodată de prisos a cerceta în ce măsură o fac. A minți frumos, calitate – la rigoare – în ordine strict literară, îmi pare un defect capital în ordine intelectuală și morală. Când îl apără pe Caragiale împotriva acuzației de imoralitate (Comediile d-lui Caragiale), Maiorescu argumentează, în spirit schopenhauerian, că, prin însăși puterea ei de a ne ridica în lumea ideală, eliberându-ne de omeneștile interese egoiste, arta e esențialmente morală și că singura imoralitate de care se poate face vinovată e tocmai aceea de a moraliza, adică de a ne întoarce în meschina realitate cotidiană. O asemenea înțelegere a raporturilor artei cu morala pune însă sub semnul întrebării delimitările operate de critic în sfera temelor poetice, acestea păstrându-și funcționalitatea numai în cazul operelor ce nu îndeplinesc elementara condiție de frumos. Dar, dacă tot se situează în afara artei, la ce bun să le mai iei în serios?
Cu riscul de a trece drept colportor de „observații prea adevărate„și, de aceea, scandalos de „plate„, evoc aici un loc comun din sfera științelor sociale, potrivit căruia ideile noastre despre semeni și lucruri sunt modelate de universul în care ne dezvoltăm. Ideea prinsese contur în veacul al XVIII-lea, prin Helvétius și Turgot, care legau natura caracterului uman de mediul fizic și social înconjurător. Nu intru în detaliile acestei dezbateri, prelungite până mai ieri. Cine a trăit toată viața numai printre escroci și ticăloși, va fi aproape imposibil de convins că vor fi existând și oameni onești, ascultători de cele zece porunci. După cum cine a trait doar printre persoane de o rectitudine morală fără cusur, se crede îndreptățit să transfere această însușire asupra tuturor semenilor. Cu gustul format de tradiția polemicilor spumoase, dar fără altă finalitate decât satisfacția de moment a polemistului și deliciul galeriei, dintotdeauna iubitoare de izbânzi pe cât de spectaculoase pe atât de trecătoare, de întorsături din condei și găselnițe ce uzurpă locul argumentelor intelectuale, de concluzii siluite prin raționamente sofistice, ne e peste mână să acceptăm că ar putea exista și altfel de dispute, în care părțile chiar lucrează cu sinceritate pentru atingerea adevărului. Și atunci, spre a nu ne tulbura confortul lăuntric, propunem revizuirea din temelii a definiției genului până la suprapunerea deplină peste realitatea cu care suntem deprinşi. Nu realitatea degradată ne încurcă și nu repararea ei o avem în vedere, ci rescrierea definiției, care nu o reprezintă cu fidelitate.

Post scriptum. O întâmplare recentă ne oferă măsura interesului pentru adevăr al participanților la dialogurile în contradictoriu. Acum un an și mai bine, un critic trăitor la Oradea a scris un text despre starea actuală a revistelor literare, unde susținea că acestea și-au pierdut vioiciunea, s-au osificat, ajungând să reprezinte doar grupuri minuscule de autori, formate în jurul unor administrații matusalemice, că seamănă cu niște cetăți în care se intră doar pe sprânceană, că strălucesc prin monotonie și prin servilismul semnatarilor față de șefii în etern exercițiu, că practică o politică literară flagrant discriminatoare și fără vreo legătură cu scara reală de valori ș.a.m.d. E mai puțin important dacă avea sau nu dreptate. Mai ales că textul cu pricina nici nu păstra aceeași exigență până la capăt, „protejând„pe față anumite publicații socotite de top. Dar meritul său incontestabil consta în aceea că ridicase o chestiune semnalată tangential și de alții, ce impunea o dezbatere cu… revistele pe masă. Numai că n-a urmat nici o dezbatere, ci o execuție în toată regula. Au sărit ca arși șefii mai tuturor organelor literare și toți acoliții lor, a căror principală grijă a fost descalificarea cu orice preț a bietului critic. Și corul nemulțumiților a decretat imediat că autorul blasfemiei nici nu era atât de talentat pe cât se crezuse până atunci, i-a pus în seamă tot soiul de frustrări și ambiții, inclusiv aceea de a fi neapărat în centrul atenției, ba chiar i s-a bătut obrazul pentru lipsa de recunoștință, căci revistele incriminate de el îl publicaseră ani de-a rândul, făcându-i astfel un nume. Încât, la capătul masacrului, din reputatul critic orădean n-au mai rămas nici fulgii. Cât privește starea revistelor literare, ea a rămas și după acest episod neschimbată.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg