După mult întârziata apariție în 1999 a Cursului de metafizică ținut de Nae Ionescu între 1936 și 1937 – despre care Mircea Vulcănescu scrisese că a fost „încercarea cea mare de a da o metafizică proprie” (vezi Nae Ionescu, Metafizica, II, 1929-1930, Cunoașterea mediată, 1944) –, criticasem în „Viața Românească” din dec. 1999 nepotrivitele titluri și rezumate de idei adăugate fiecărei prelegeri de către Marin Diaconu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Gândirea lui Nae Ionescu și ambalajul în care este ea oferită cititorilor”, în vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, 2000, pp.199-220).
Îndeletnicirea cu astfel de adăugiri prin care cititorul – în loc să fie ajutat să înțeleagă mai lesne – este practic împiedicat, am revăzut-o la editarea din 2000 a cursului despre Faust (vezi Nae Ionescu, Opere, vol. I, Ed. Crater, 2000, pp. 353-404). De astă dată, îngrijirea textului n-a mai fost făcută de un îndoctrinat al Facultății de marxism-leninism, ci de o fostă profesoară de română, Dora Mezdrea, tot atât de străină de lumea ideilor filosofice, precum colaboratorul ei, harnicul editor Marin Diaconu. Îngreunarea urmăririi ideilor prin astfel de greșite „planuri de lecție” am sesizat-o într-un articol despre disperarea lui Faust din „România literară”.
La ultima prelegere, cu prilejul adăugării așa-zisului plan al lecției, Dora Mezdrea trântise de la bun început o prostie, agățîndu-se de câteva cuvinte din stenograma cursului (Problema salvării la Faust) mai apoi dactilografiat după stenogramă. În opinia ei, preluată automat de autorul articolului din „România literară”, prelegerea din 20 febr. 1926 ar fi debutat pe ideea „influenței lui Wagner asupra lui Faust”, continuând cu „treptele cunoașterii în ierarhia îngerilor”, urmată, vezi Doamne, de „cunoașterea creatoare a serafimilor” (Nae Ionescu, Opere, vol. I, Ed. Crater, 2000, p. 396).
Autorul textului despre disperarea lui Faust, citind prostia pusă de Dora Mezdrea cu zisa influență a lui Wagner, s-a considerat îndreptățit să imagineze, fără nici o legătură cu poemul goethean, că „Faust îl avea ca model viu de viață cărturărească tihnită pe sterpul Wagner. Totuși ceva l-a făcut să respingă acest fel de viață.” (vezi Polaritatea disperării în Faust de Goethe, în „România literară”, nr. 1/ 2019).
Or, cine știe suficientă filosofie ca să-l poată urmări pe faimosul Nae Ionescu, își poate da seama că influența cu pricina nu a fost altceva decât o simplă vizită care l-a deranjat pe Faust. Iar de aici până a ajunge la cocoțarea lui Wagner în postura de model, e o cale atât de lungă, încât trebuie să fii tot atât de „priceput” într-ale filosofiei, precum Dora Mezdrea, ca s-o poți străbate.
Nae Ionescu spusese la curs câteva lucruri destul de clare: anume că, după invocarea Duhului Pământului, Faust trăia într-un alt plan de realitate, crezându-se egalul Spiritului invocat, deși acesta îl respinsese. Ca urmare a faptului că a fost deranjat de vizita lui Wagner, „Faust coboară oarecum în realitate” (p. 397), precizează Profesorul care mai spusese că „Faust nici nu stăruie” în conversația cu Wagner, acesta neinteresându-l absolut de loc (ibid.).
Dacă personajul nu-l interesa, cum putea Wagner să-i fie model lui Faust? Prin urmare, nu personajul Wagner are zisa „influență”, ci hotărâtor aici este momentul vizitei inopinate. Respectiv momentul în care Faust se crezuse – prin magie – egal cu Duhul Pământului.
După interpretarea lui Nae Ionescu, Faust ar fi omul creator din fire, și tot din fire, mereu schimbător, omul care și atunci când știe (prin magie) tot, nu ajunge prin aceasta să se liniștească, pe de-o parte pentru că puțina sa putere nu-i permite acest lucru, iar pe de altă parte pentru că el este neliniștit prin însăși natura sa.
Nae Ionescu mai face o remarcă legată de părerile istoricilor literari asupra integrării în poem al celui de-al doilea monolog: dat fiind timpul trecut până să compună monologul, Goethe ar fi crezut mai puțin în puterile magice și de aceea „el nu mai încearcă să definească cei doi poli, unul al cunoașterii și celălalt al făptuirii, plecând tot de la problema magiei” (N.I.). Faust invocă acum semnul Macro-cosmosului.
În conferința despre Faust-ul lui Nae Ionescu pe care am ținut-o la Bacău (https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck ), vorbisem de cele trei lumi care apar și în Prologul în cer: Lumea lui Dumnezeu, Lumea astrelor pe care cei vechi o considerau de esență zeiască, și o a treia lume, numită de antici „sub-lunară”, care în Prologul din cer prilejuiește conversația lui Dumnezeu cu Mefisto (i.e. „Stăpânul acestei lumi”).
Dar să revenim la „grija încuibată” care te silește „să te temi de ceea ce nu va lovi,/ Și să deplângi ce niciodată n-ai pierdut” (trad. L. Blaga; „Du bebst vor allem, was nicht trifft,/ Und was du nie verlierst, das musst du stets beweinen”), la acea Sorge decriptată la cursul despre Faust drept teamă și descurajare urmată de exaltare.
Cuprins în cele mai adânci cute ale sufletului său de acea Sorge, grija s-a dovedit a fi de o primă și de o a doua instanță. În mod paradoxal, chiar deznădejdea de primă instanță ar fi acea care îi potențează mai apoi forțele. Idee pe care am regăsit-o mai apoi și la Hermann Hesse (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Potențialul terapeutic al filosofiei).
Grija apare după intermezzo oferit de convorbirea lui Faust cu Wagner – ins de genul omului oarecare, om cu succes la marele public (Problema salvării în Faust al lui Goethe, curs litogr., Universitatea din București. Facultatea de Litere și Filosofie, 1927, p.129, ed.II-a 1996, ed. III-a 2000).
Sosirea lui Wagner după întrevederea lui Faust cu Duhul pământului ar marca abandonarea căii contemplative, acea cale de care Duhul îi zisese că ar fi singura accesibilă pentru el, cu precizarea că i-ar fi „accesibilă” nu exact la nivelul sperat de Faust ci numai la nivelul priceperii omenești („Du gleichst dem Geist, den du begreifst,/Nicht mir!”; Tu semeni duhului de-l înțelegi,/ Nu mie!, trad. Lucian Blaga, ESPLA, București, 1955).
După îndepărtarea lui Wagner, Faust intenționase să soarbă fiola de otravă ca să renunțe la materialitatea sa. El spune că după ce va fi întors spatele soarelui pământesc, adică timpului care măsoară trecerea vieții pe Pământ, va veni clipa să probeze că demnitatea omului care făptuiește nu este mai prejos de măreția Zeilor („E timpul, în sfârșit, să dovedești cu fapte/ Că bărbăteasca demnitate/ Nu-i mai prejos de măreția cea zeiască”, trad. Lucian Blaga; „Hier ist der Zeit, durch Taten zu beweisen,/ Dass anneswuerde nicht Goetterhoehe weicht”).
Eroul poemului este, în esența sa, așa cum a fost descris de la bun început: omul care vrea să ia pământului cele mai înalte bucurii și de pe firmament cele mai frumoase stele. Fiind schimbător prin însăși natura sa, întâi Faust este descurajat, pentru ca apoi iar să se ridice printr-o nouă potențare a avântului său către cunoaștere.
Nae Ionescu subliniază faptul că atunci când Faust vrea să ia fiola cu otravă el nu se comportă ca un înfrânt. Pentru că tocmai în acele clipe Faust vorbește de demnitatea omului, considerând moartea ca o trecere în alt plan de realitate și totodată o nouă cale deschisă sporirii spirituale.
Dora Mezdrea pusese în planul lecției doar partea cu „altă realitate” fără a putea urmări ideea de bază, aceea privitoare la „activitatea pură” care poate începe numai după trecerea marelui prag.
Nimic însă nu poate fi întrebuințat dacă nu este cunoscut. Pentru a se folosi de moarte, Faust trebuie să o cunoască. Să știe că nu este sfârșitul, că este o altă lume unde există posibilități de activitate pură. „Murire și nemurire sînt destine legate împreună„ – scria Octavian Vuia în Întoarcerea lui Zamolxe (Ed. Jurnalul Literar, 2000, p. 84). Interesant este că Goethe nu uită povestea cu Iadul în care cred oamenii de rând, printre care nu poate fi numărat și Faust.
Filosoful Nae Ionescu spunea studenților săi că „al doilea monolog nu este încheierea logică a primului monolog și a scenelor care urmează în care el fusese înfrânt” (p. 403).
Fără să-și poată explica de unde-i vine deznădejdea, și nici de unde provine boarea de liniște, asemenea luminii revărsată noaptea de văpaia lunii, ajuns pe punctul de a sorbi licoarea otrăvită și gata să străbată eterul „Spre-o țintă nouă de activitate pură” (trad. L. Blaga : „Auf neuer Bahn den Aether zu durchdringen,/ Zu neuen Sphaeren reiner Taetigkeit”), Faust aude Corul îngerilor din dimineața Învierii, apoi Corul femeilor urmat iarăși de Corul îngerilor, își amintește de Sărbătoarea Paștelui petrecută în copilărie și renunță a sorbi otrava.
Altfel spus, el renunță să mai îndrăznească a deschide porțile „pe lângă care / atât de bucuros se furișează fiecare!” cum tradaduce Lucian Blaga; „Vermesse dich, die Pforten aufzureissen,/ Von denen jeder gern vorueberschleicht.”).
Vorbind despre cunoașterea îngerească spre a interpreta momentul în care Faust se înalță pe sine spunând că prin magie a putut privi în oglindă adevărul absolut și că a fost ajuns o clipă pe treapta cea mai de sus din ierarhia ce domnește în stihiile cetelor îngerești, Nae Ionescu s-a oprit foarte puțin la descrierea deznădejdii care-l face pe Faust să se gândească în treacăt și la posibilitatea pe care ar fi avut-o să risipească bunurile părintești în loc să asude în laboratorul său cu puținul moștenit („Weit besser haett ich doch mein weniges verprasst,/Als mit dem wenigen belastet hier zu schwitzen!”; „Mai bine-agoniseala s-o fi risipit,/ Decât cu ea în cârcă să asud aci!”, trad. Lucian Blaga).
Cu referire la cel de-al doilea monolog, Nae Ionescu a stabilit cum se regăsește și aici dublul interes pentru cunoaștere și pentru trăire. Ca să-și argumenteze ideea, filosoful a detaliat felul cunoașterii în cazul cetelor îngerești. Așa a ajuns să arate contopirea dintre trăire și cunoaștere la Serafimi, îngerii cei mai apropiați de Dumnezeu.
În încercarea de a ajuta, vezi Doamne, urmărirea ideilor profesorului Nae Ionescu, Dora Mezdrea, – din cele 6 subcapitole în care a împărțit prelegerea complet neînțeleasă de ea –, a trecut ca separate „treptele cunoașterii în ierarhia îngerilor” și „cunoașterea creatoare a serafimilor” (p.396), deși povestea cu serafimii se încadrează de la sine în „treptele de cunoaștere în ierarhia îngerilor” .
Preocupat de țelul cel mai înalt al unei vieți omenești, de cea mai importantă problemă a omului, aceea de a-și găsi echilibrul personal, profesorul de metafizică a vorbit la acel curs ținut în toamna și iarna anului 1926 de neodihna omului creator, de pendularea lui Faust între polii cunoașterii și acțiunii.
Spre sfârșitul ultimei prelegeri, Nae Ionescu a amintit și de metafizica greacă, fără a-l invoca pe filosoful eleat care spunea că „același lucru este a gândi și a fi”, dar accentuând asupra ideii filosofice grecești, după care Zeul cunoaște în același moment în care creează, pentru a ajunge către finalul interpretării sale la acea idee care leagă cunoașterea de trăire prin trecerea dincolo de cunoaștere, în domeniul creării.
Virgil Ierunca scria prin anii şaizeci că Emil Cioran îi vorbise două ceasuri de profesorul de metafizică ce făcuse faima universităţii bucureştene în perioada interbelică. Poate nu numai filozofia lui Nae Ionescu, dar şi cele aflate în cursul acelei întrevederi l-a făcut apoi să scrie că „în istoria spiritualităţii neamului nostru, Nae Ionescu va figura ca una din realizările lui cele mai împlinite” (Virgil Ierunca).