Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Politica Vaticanului în Orientul Mijlociu

Senior Register correspondent  Victor Gaetan is an award-winning international correspondent and a contributor to Foreign Affairs magazine.

 

 

De ce Papa încheie parteneriat cu Iranul

Cu atâtea milioane de sirieni care fug din ţara lor devastată de război, s-a acordat puţină atenţie celor care sunt disperaţi să rămână în patrie: minoritatea creştină din Siria, care crede că e o cerinţă existenţială să fie păstraţi cei peste 2000 de ani de creştinism în regiune. În toiul dezbaterii asupra relocării refugiaţilor, când mulţi clerici din Occident făceau lobby în Europa să fie absorbiţi mai mulţi oameni, un arhiepiscop din Alep a pledat în faţa fraţilor săi pentru a-i ajuta pe enoriaşi să rămână în Siria. Ca şi cei mai mulţi lideri din Orietul Mijlociu, el este în favoarea unei soluţii politice a conflictului, mergând într-atât de departe încât să salute intervenţia militară rusească în Siria, care le-a dat locuitorilor destulă speranţă ca ei să rămână în ţară. În Siria, creştinii trăiesc în mare măsură datorită protecţiei Armatei siriene. Cei din afara Damascului au fost persecutaţi de Statul Islamic (cunoscut sub sigla ISIS) şi de diferite miliţii care încercau să-l răstoarne pe preşedintele sirian Bashar al-Assad. Nu e de mirare că ei au senzaţia că supravieţuirea lor se bazează pe menţinerea lui Assad la putere.
Episcopul greco-catolic al Alepului, Jean-Clément Jeanbart a explicat pentru BBC în octombrie: „Deocamdată, dacă Assad pleacă acum, există temerea că totul se va prăbuşi şi se vor întâmpla lucruri înspăinântătoare în toată ţara.” Părerea lui Jeanbart reflectă şi sentimentele Vaticanului faţă de Assad; se înţelege că Rusia şi Iranul sunt actori de bază nu numai în a rezolva războiul în curs, ci şi în a asigura supravieţuirea în regiune a respectivei denominaţii. Legăturile Sfântului Scaun cu Rusia sunt mai puternice ca niciodată, iar legătura discretă de peste 30 de ani între Roma şi Teheran s-a consolidat în ultimii doi ani în aşa măsură încât experţii Vaticanului vorbesc despre o „opţiune şiită” când discută diplomaţia papală. Azi, iranienii pot chiar citi Confesiunile Sfântului Augustin şi Cathismul bisericii catolice în farsi – produse ale unui efort de traducere de 12 ani depus de cărturari iranieni.

Papa despre Siria

Implicarea directă a Papei Francisc în Siria a început în 2013, când se părea că Assad ar fi folosit arme chimice împotriva propriului popor. Statele Unite luau în considerare dacă să lanseze atacuri aeriene împotriva regimului. În septembrie, Francisc a cerut o zi de rugăciune pe tot mapamondul pentru Siria, care se dezintegra mai departe înspre haos. În timpul veghii, Vaticanul a instruit circa 70 de ambasadori în legătură cu poziţia Papei – că o intervenţie nu ar face decât să exacerbeze conflictul şi că ar trebui găsită o rezolvare paşnică. Francisc le-a scris, de asemeni, o scrisoare membrilor G-20, întruniţi atunci în Rusia, pledând pentru faptul că o intervenţie militară ar fi fost inutilă. Când Statele Unite au decis să nu intervină şi, în loc de asta, să transfere arsenalul chimic al lui Assad spre un organism internaţional, Sfântul Scaun părea că ar fi învins morile de vânt. Această mişcare a creat o afinitate între Papă şi preşedintele Rusiei Vladimir Putin, care este de asemeni interesat să protejeze creştinii din Orientul Mijlociu. Amândoi au coordonat, apoi, eforturile de a duce ajutoare umanitare în zonă.
Şi Iranul şi-a exprimat admiraţia faţă de modul în care Papa a evitat atacurile aeriene în Siria. La începutul lui 2014, ambasadorul Iranului la Sfântul Scaun l-a numit pe Francisc „o figură plină de virtute… debordând de moralitate şi modestie, iar poporul iranian se aşteaptă ca el să reziste opresorilor şi celor puternici, cu ajutor divin, ca şi Isus Christos”.
Cât despre corpul diplomatic al Vaticanului, acesta priveşte Iranul ca fiind un jucător indispensabil care poate aduce încheierea conflictului sirian. „Iran este parte integrantă a… negocierii care poate duce la pace sau, cel puţin, la încetarea imediată a violenţei în Orientul Mijlociu… în special în ceea ce priveşte Siria,” a spus reprezentantul Papei la Biroul Naţiunilor Unite din Geneva. În fapt, la sfârşitul lui noiembrie, Vaticanul l-a consacrat pe episcopul Sarkis Davidian pentru a îndruma catolicii armeni din Ispahan, Iran – post vacant din 2005. Davidian e născut în Alep, unul di cele mai mari oraşe creştine din Orientul Mijlociu, până la război. El spune că misiunea sa este de „a coopera pentru pace,” ceea ce înseamnă a negocia cu jucători-cheie din regiune, cum ar fi Iranul, care susţine regimul Assad şi este, de asemeni, un protector demn de încredere al propriei sale minorităţi creştine.
Constituţia iraniană dă creştinilor, evreilor şi zoroastrienilor dreptul de a oficia liber şi le alocă creştinilor trei locuri în parlament. Lideri ai celor mai mari comunităţi creştine din Iran spun că se simt în siguranţă. Arhiepiscopul ortodox armean Babken Charian nota mai devreme anul acesta că „Minorităţile religioase au relaţii amicale cu musulmanii din Iran, iar dacă popoarele lumii ar avea o astfel de conduită paşnică, cum o au iranienii, lumea ar trăi în pace şi linişte.”

Iranul și Sfântul Scaun

Cu toate că Iranul şi Sfântul Scaun s-au apropiat în ultima vreme, cele două entităţi au stabilit relaţii diplomatice în 1954, pe care Vaticanul a încercat să le păstreze chiar şi după Revoluţia Islamică. Analistul Sasan Tavasoli scrie că după 1979, unii imami importanţi au promovat în continuare dialogul interconfesional. Ei au relevat pasaje din Coran care acceptă pluralismul religios, care se referă frecvent la viaţa şi învăţăturile lui Isus şi a remarcat tradiţia discursului raţional între imamii şiiţi şi conducătorii creştini.
Cu toate că faptul nu a avut un mare răsunet, Republica Islamică Iran a început să dea prioritate relaţiilor cu bisericile creştine în 1992, când clericii şiiţi au avut prima lor întâlnire interconfesională cu Biserica Ortodoxă Greacă, în Atena. Cu toate că comunitatea greacă din Iran e minusculă (Biserica Apostolică Armeană, parte a familiei oriental-ortodoxe este cea mai mare biserică acolo şi are 300 000 de membri), analiştii iranieni admiră Biserica Ortodoxă pentru că păstrează valorile şi identitatea tradiţionale în pofida globalizării de sorginte Occidentală. În 1985, în timpul devastatorului război dintre Iran şi Irak, Iranul l-a invitat pe primul teolog occidental, preotul elveţian catolic Has Küng să aibă un schimb de păreri cu omologii săi musulmani. Küng a fost impresionat să vadă ayatollahi, oficiali de stat şi chiar membri ai familiei liderului suprem de atunci, Ayatollahul Ruhollah Khomeini, că vin la seminarul său. El a scris atunci: „În loc de dispută, dialog. Asta e fraza uluitoare pe care am auzit-o în Teheran. Sunt convins că este în primul rând motivată religios, că ea va persista… şi că va da roade.”
Entuziasmul pentru dialog cu creştinii a persistat într-adevăr. În 1995, Organizaţia pentru Cultură şi Relaţii Islamice a sponsorizat prima sa discuţie cu Conciliul pentru Dialog Interreligios al Vaticanului (care a avut drept rezultat angajamentul de a se întâlni în fiecare doi ani) şi cu Consiliul Mondial al Bisericilor, care a iniţiat, de asemeni, întâlniri regulate cu omologii islamici. Guvernul iranian a creat, de asemeni, câteva entităţi dedicate cercetării şi dialogului interreligios, cum ar fi Centrul Internaţional de Dialog între Culturi şi Civilizaţii al fostului preşedinte iranian Mohammad Khatami. Ca răspuns la eseul din Foreign Affairs publicat în 1993 de Samuel Huntington „Ciocnirea civilizaţiilor”, Khatami a propus că ar trebui să existe un „dialog între civilizaţii.”
În mandatul succesorului lui Khatami, preşedintele Mahmoud Ahmadinejad, dialogul interreligios a continuat. În 2011, doi episcopi americani au ajutat la negocierea soldată cu succes a doi autostopişti americani, încarceraţi în Iran în 2009, sub acuzaţia că ar fi spioni. Episcopul John Bryson Chane şi cardinalul Theodore McCarrick au negociat actul de amnistiere mai mult de un an – după ce Departamentul de Stat al SUA le-a spus familiilor celor doi că nu mai are ce face. Chane avea deja contacte la vârf în elita iraniană, ca fiind singurul american care s-a întâlnit cu Liderul Suprem al Iranului, Ali Khamenei.
Şi Biserica Catolică a pus pe prim plan colaborarea interreligioasă. Ca rezultat al celui de-al doilea Conciliu Vaticanic, Biserica Catolică crede că musulmanii şi creştinii venerează acelaşi Dumnezeu. Enciclica Nostra Aetate, emisă de Papa Paul al VI-lea în 1965, le cerea, practic, celor credincioşi să se dezică de ideile prconcepute din trecut şi să vadă Islamul într-un mod nou, pozitiv. În fapt, unii teologi argumentează că islamismul şiit seamănă creştinismului, în mai multe feluri, în practici, dacă nu în dogme. În Iran, autoritatea religioasă este mult mai centralizată decât în ţările majoritar sunite: Liderul Suprem este ales din Adunarea Înţelepţilor, constituită din circa 80 de ayatollahi aleşi de popor din 30 de regiuni, cu mandate de câte 8 ani. Sistemul e analog sistemelor ortodoxe şi catolice de a alege patriarhi şi papi. Imamii şiiţi, ca şi preoţii catolici, sunt consideraţi investiţi cu har divin. Mulţi creştini şi şiiţi împărtăşesc credinţa într-o figură spirituală feminină: Maria, mama lui Isus are un rol similar cu Fatima (supranumită al-Zahra, Strălucitoarea) fiica preferată a Profetului Mohamed.
Povestea Imamului Hussein, nepotul de fiică al Profetului Mohamed, are de asemeni similarităţi cu sacrificiul şi răstignirea lui Isus. Hussein a fost fiul Imamului Ali, care, cred şiiţii, a fost succesorul de drept al Profetului şi care este miezul neînţelegerii istorice cu suniţii. Acesta a fost ucis în mod brutal în bătălia de la Kerbela, în 680 A.D. În fiecare an, în ziua sfântă Asura, şiiţii comemorează sacrificiul lui Hussein. În Iran, unii se autoflagelează, pentru a suferi asemeni lui Hussein.
Acordul nuclear
Legăturile istorice bazate pe religie şi pe părerea comună despre Siria au dus la o alianţă politică făţişă în privinţa acordului nuclear. În aprilie 2014, o delegaţie a Conferinţei SUA a Episcopilor Catolici s-a întâlnit cu Consiliul Suprem al Mullahilor din Qom, Irak şi au ajuns la o poziţie comună împotriva armelor nucleare. Ei au emis o declaraţie comună care stipula că Islamul şiit „se opune şi interzice producţia, stocarea, depozitarea, folosirea şi ameninţarea cu uzul armelor de distrugere în masă. Catolicismul militează, de asemeni, pentru o lume fără astfel de arme şi cheamă naţiunile să anihileze aceste arme.” Episcopii americani, cu consultarea Vaticanului, au fost influenţaţi de faptul că ambii Lideri Supremi Ruhollah Khomeini şi Ali Khamenei au emis fatwe împotriva folosirii de arme nucleare şi chimice. Când Francisc a salutat la Naţiunile Unite acordul care avea să urmeze între SUA şi Iran în septembrie, a vorbit despre „sinceritatea, răbdarea şi stăruinţa” care au dus la înfăptuirea acestuia. În Statele Unite, entităţi catolice au făcut lobby la Congres să se aprobe acordul, încurajaţi fiind şi de Roma ca să facă asta. Mai de curând, Vaticanul însuşi a făcut lobby ca Iranul să fie inclus în discuţiile de pace pentru Siria de la Viena
Dacă Vaticanul şi Iranul vor găsi moduri de a colabora pentru a forţa comunitatea internaţională să accepte un tratat de pace în Siria, e un subiect pe care îl vor aborda Papa Francisc şi preşedintele Irakului Hassan Rouhani la următoarea lor întâlnire, care a fost planificată pentru 14 noiembrie, dar a fost amânată datorită atacurilor teroriste din Paris din 13 noiembrie. Pe agendă se găsesc sprijinul Vaticanului pentru armistiţii locale, cum a fost cel recent negociat pentru oraşul Homs şi, apoi, în septembrie, pentru Zabadani, un oraş de la graniţa cu Libanul, unde Iran a negociat pentru Assad. Vaticanul doreşte să construiască condiţii pentru un proces de pace care să respecte rolul Iranului, fiindcă vede Teheranul ca participant indispensabil, gata să apere grupurile doritoare de pace ale guvernelor occidentale, care, până acum au eşuat în mare măsură în a-şi proteja credinţa.

(Victor Gaetan este colaborator
al Washington Post și al Foreign Affairs )

Traducere din limba engleză de
Cristina Tătaru

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg