Rezultat al cutezanței și pasiunii unei cercetătoare de formație clasicistă, trăind de o viață în armonia și diversitatea unui spațiu privilegiat de cultură și efervescență al lumii miturilor și legendelor grecești și latine, volumul De ce râdeau vechii greci?, subintitulat Înșelătorul înșelat sau despre farsă. Ipostaze antice și moderne și publicat în 2016 la Tracus Arte, merită a fi semnalat pentru investigațiile critice întreprinse la o scară vastă de cuprindere a circulației și interferențelor, în sfera arhaică și clasică a culturii grecești, a unui anumit gen de producții literare epice sau dramatice, „povestiri glumețe, comice”, „farse” sau chiar „parodii”, cunoscute sub denumirea de paígnion. Dorind să surprindă, în bună tradiție aristotelică, „legătura de paternitate” existentă între fenomenul râsului și formele incipiente ale comicului grec, cu emergența acestora din manifestările primitive ale vieții religioase grecești, Despina Mincu-Georgescu își îndreaptă atenția spre „aspectele rurale, primitive, ale sărbătorilor grecești” și, deopotrivă, spre „festinurile colective legate de cultele agrare ale vegetației și fertilității”, care nu excludeau „ocările și batjocurile la adresa divinității, bufoneriile și o anume licențiozitate frustă”, al căror corespondent în epoca istorică ar putea fi reprezentate, fără îndoială, de injuriile cu caracter ritual și dansurile obscene închinate la sărbătorile practicate în cetățile grecești divinităților Demeter și Dionysos. La curent cu ideile susținute, în aceste sens, de M. Bahtin, Mircea Eliade, Joan Huizinga și Roger Caillois, Despina Mincu-Georgescu afirmă că o asemenea realitate socială s-ar datora unei „baze etnologice identice” celei existente în Grecia arhaică, unde, pe lângă forma serioasă, prin ton și organizare, a cultului religios, „se înregistrează și dubletul comic al acestora, la fel de oficial și eficient, caracterizat de persiflarea și ridiculizarea divinității”, în acea permanentă complementaritate de „serios-hilar”, „grav – ridicol/comic” ori „frică – cutezanță”. Perceput și ca fenomen „de-a dreptul literar”, nu doar unul exclusiv psihologic, după cum a fost promovat și de esteticianul italian Armando Plebe (La nascita del comico. Nella vita e nell’arte degli antichi greci, Bari, Laterza, 1956), paígnionul are o înfățișare apropiată de formele consacrate ale prozei comice (gluma, legenda, mitul, anecdota), cât și de celelalte forme ale genului, cu un accentuat caracter scenic, precum farsa și comedia. Din acest punct de vedere, Despina Mincu-Georgescu dezvăluie prezența în poemele homerice a celor „trei momente succesive ale râsului” care au contribuit la fixarea valențelor tipice ale comicului grec: forma spontană („râsul bucuriei”) și celelalte două forme de râs mai evoluate, „râsul deriziunii și al descoperirii ridicolului” și „râsul batjocoritor”, care, în opinia aceluiași Armando Plebe, ar conține in nuce esența comicului grec. Sunt invocate, în acest context, episoadele homerice legate de personaje umane și divine de origine orientală sau eolică, precum efeminatul Paris, nerușinatul Thersites sau divinitățile apropiate troienilor, Ares și Afrodita, în paralel cu alte situații din Iliada, bazate pe ignorarea forței adversarului și pe batjocorirea celui „slab” de către cel „puternic”, fizic și moral, deopotrivă. Astfel că Ulise îl batjocorește pe Thersites, Hector sancționează lașitatea lui Paris, după cum Diomede ridiculizează pretențiile războinice ale Afroditei, toate secvențe de acest fel fiind reținute ca relații opoziționale la nivelul personajelor și al acțiunii dintre „inteligență – non-inteligență”, „istețime – prostie” și, respectiv, „înșelător – înșelat”, toate suficient de ilustrative pentru caracteristicile esențiale ale universului de idei al nucleelor epice desemnate sub numele de paígnion.
Beneficiind de o bogată informație, incredibil de extinsă pentru puterea de investigație a unei singure persoane, Despina Mincu-Georgescu insistă, în pagini absolut fascinante, asupra evoluției formelor și aspectelor paígnionului grec de-a lungul etapelor sale de existență, evidențiind „acele note specifice (tematică, acțiune, mijloace, procedee și motive comice) capabile să-i argumenteze calitatea de specie de mică întindere a genului comic” din perioada arhaică a literaturii grecești, respectiv secolele VIII-VI a. Chr., până la formele literare prezente în eposul homeric și hesiodic sau în proza istorică a secolului al V-lea, cu deosebire în povestirile anecdotice prezente în Istoriile lui Herodot. Urmând îndeaproape sugestiile venite dinspre studiile aparținând unor cercetători precum Mihai Coman (Mitos și epos, 1985), W. Tatarkiewicz (Istoria esteticii, vol. I, Estetica antică. Traducere de Sorin Mărculescu, 1978) și Georges Dumezil (Mit și epopee, vol. I, II, III. Traducere de Francisca Băltăcianu, Gabriela Creția, Dan Slușanschi, 1993), Despina Mincu-Georgescu stabilește o largă tipologie a narațiunilor mitologice reprezentative pentru categoria paígnionului literar grec, posibil punct de plecare a mutației semantice înregistrate de termenul mytos în contextul gândirii filosofice grecești, începând cu secolul VII a. Chr. Notabile rămân, în acest context, episoadele homerice selectate din Iliada și, în egală măsură, din Odiseea, structurate pe schema generală a unui paígnion „cu vădită intenție satirică și deznodământ hazliu”, având ca personaje-obiect cuplurile Hera – Zeus, Hefaistos – Afrodita, Hera – Hypnos sau triunghiul conjugal Hefaistos – Afrodita – Ares, pline de haz tocmai prin „nota de comic savuros asigurată de dialogurile cu nuanță erotică” și de permanentul contrast dintre gândurile „viclene” ale personajelor feminine și acțiunile acestora. Prin „tonul glumeț al povestirii” și, în egală măsură, prin „contingențele cu epopeea comică burlescă a tradiției post-homerice”, Despina Mincu-Georgescu ajunge la concluzia că Imnul homeric către Hermes (Homer, Imnuri. Războiul șoarecilor cu broaștele. Traducere de Ion Acsan, 1971) își găsește locul în categoria acelorași specii narative de mică întindere, subsumate genului comic. Simpatice și pitorești, personajele din aceste tipuri de confruntări aparțin, din punct de vedere tipologic, complexului familial și, pe de altă parte, unor opoziții de statut social și pshihologic (fiu legitim – fiu bastard, bogat – sărac, aristocrat – plebeu, cinstit – ipocrit etc.), după cum, în bună măsură, de o asemenea tratare satirică beneficiază și pătimașul Apolo alături de inteligentul Hermes, sau, dacă am trece în registrul eroic, înalt, propriu confruntărilor de pe câmpul de luptă, lașitatea personajului Paris, fiul regelui Priam și al Hecubei, descries în contrast cu viteazul Menelaos. Atentă la asemenea nuclee de tip paígnia, Despina Mincu-Georgescu ne oferă și alte episoade de acest gen din poemele homerice, în ale căror acțiuni sunt implicate divinitățile Ares și Afrodita, nobilii Agamemnon și Odiseu, pe de o parte, în poziții antinomice față de grotescul Thersites, „drept primul bufon din literatura greacă”, așa cum inteligența inventivă și vicleană a lui Odiseu este reținută în contrast cu forța brută a lui Polifem. Aparținând de această dată eposului hesiodic Teogonia, reluat și în poemul Munci și zile, în acest context al modelelor de narațiuni sau farse cu personaje divine, de tip paígnia, este invocat și celebrul episod al păcălirii lui Zeus de către titanul Prometeu, pe câmpia de la Mekone, în Peloponez, urmând ca, după reprezentarea din tragedia lui Eschil, acesta să ajungă la cea mai înaltă expresie a demoniacului, a acelei forțe divine impersonale, proprie zeilor cu personalitate.
Extinzându-și studiul asupra paígnionului dramatic, cu întreaga sa diversificare tipologică, Despina Mincu-Georgescu stabilește o relație de determinare dintre „virtualitățile literare ale religiei dionisiace”, pătrunse pe la sfârșitul secolului al VI-lea a. Chr., în Atica, și apariția, pe lângă tragedie și comedie, a unei specii dramatice distincte și originale, drama satirică. În sprijinul acestui fenomen, Despina Mincu-Georgescu citează piesa Ciclopul euripideic, singura dramă satirică integral păstrată, alături de aceea a primelor 393 de versuri recuperate din piesa Copoii de Sofocle. În acest context, pe suportul ideilor susținute de M. Bahtin în privința legăturii dintre „drama satirică din antichitate și cultura medievlă a râsului”, Despina Mincu-Georgescu nu ezită să recunoască certe influențe ale Ciclopului lui Euripide, cu toate mijloacele și procedeele sale comice, asupra literaturii renascentiste franceze din secolul al XVI-lea, cu deosebire în opera lui François Rabelais. De-a dreptul relevante pentru acest fenomen de influențare rămân și celelalte deschideri comparatiste, cu totul fascinante prin forța comentariului și prin amplele corespondențe identificate între structura materialului grec și cea existentă în alte literaturi europene (Cap. Formele clasice: miturile parodiate), dimpreună cu imaginea circulației în spațiul mediteranian a poveștilor, basmelor și fabulelor orientale care, în special prin filieră ionică, fertilizează producțiile grecești similare.
Ceea ce atrage, însă, în mod deosebit atenția, urmând îndeaproape concluziile lui Jakob Burckhardt și E. R. Curtius, îl reprezintă exercițiul de susținere a frecvenței unor nuclee epice de tip paígnion în cele nouă cărți ale Istoriei lui Herodot, asemănătore prin intenție și realizare comică cu farsele din poemele homerice (Cap. Herodot: înșelăciunea coboară pe pământ și intră în istorie). „Din acest punct de vedere, este de părere Despina Mincu-Georgescu, personajele povestirilor scurte ale lui Herodot ilustrează lumea fabuloasă a regilor Orientului, înconjurați de magi, curtezane frumoase și oamenii lor de încredere, deci o lume care se interferează, pe diverse coordonate, politice sau pasionale, cu aceea a fruntașilor cetăților grecești ale epocii.” Moderne prin unghiul de abordare a fenomenului circulației motivelor și temelor literare se prezintă ultimele două capitole al cărții de față (Cap. VI: Un salt (fals) peste timp. Lumea românească; cap. VII: „Înșelătorul înșelat”), ample demersuri comparatiste vizând identificarea unor „eventuale analogii și paralelisme între unele structuri (forme, teme, motive, personaje) ale paígnionului grec” și alte structuri similare proprii expresivității folclorice românești, identificabile atât la nivelul unor manifestări rituale, cu substrat cultic (jocurile călușerești), cât și sub forma unor elemente de structură (motivul „înșelătorului înșelat”) existente la nivelul speciilor narative reprezentative (snoava, basmul).
Prin terminologie și largă perspectivă de abordare, având ca suport o biblografie complexă, de tipul celei posibil de identificat doar în volumele elaborate în spațiu românesc pe această temă de adevărați savanți ai domeniului, precum Mircea Eliade, Aram Frenkian, Victor Kernbach, Romulus Vulcănescu, Ovidiu Bîrlea sau, mai nou, de Mihai Coman, volumul De ce râdeau vechii greci? rămâne un exercițiu de o coerență clasică, în măsură să pună în evidență nu doar variabilele și invariabilele unor specii literare, cât și ideea că dialogul dintre culturi se realizează în timp pe diferite forme de tranzit.