Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Porecla și stigmatul

Porecla și stigmatul

În medicină, stigmatizarea are mai multe definiții care subliniază, în mare, aceleași aspecte – este un proces social caracterizat de stereotipizare, etichetare și segregare și care duce inevitabil la scăderea stimei de sine, la pierderea statutului social și la discriminare. Joint United Nations Programme asupra HIV/SIDA afirmă că stigmatizarea reprezintă un complex de acțiuni injuste și incorecte împotriva unei persoane sau unui grup care suferă de această boală. Generalizând, în loc de boală ne putem gândi la statutul socio-economic, la rasă, sex sau vârstă. Problema atribuită celui stigmatizat poate fi reală (adică el chiar suferă de o boală), dar asta nu înseamnă nicidecum că este justificată stimatizarea, sau imaginară, atribuită eronat sau în virtutea unor prejudecăți (rasă, sex).
În istoria medicinii, multe boli au fost cauza stigmatizării, în funcție de perioada istorică, de cunoștințele legate de acea boală, de religie, de obiceiuri ș.a.m.d.; s-a spus mult timp că cel mai important factor determinant al stigmatizării este ignoranța, dar, din păcate, multe dovezi, chiar din lumea medicală a secolului nostru, arată că lucrurile sunt mult mai complexe. Se schimbă constant forma, dar fondul rămâne cam la fel. De pildă, nu mai ai voie să spui negro decât în context strict istoric, nici black, care l-a înlocuit o vreme, ci afro-american, dar nu înseamnă că rasismul a dispărut grație acestei interdicții denominative.
Cum spuneam, multe boli au fost într-o perioadă sau alta subiectul stigmatizării, cele psihice ocupând mereu primele locuri; în medicina modernă, arată mai multe studii, se disting șapte: HIV, tuberculoza, bolile psihice (fără a se face o clară delimitare între diagnostice, e destul să se afle despre individ că are „o problemă cu capul”), abuzul de substanțe (droguri), diabetul zaharat, lepra (mai rară în zilele noastre și în zona noastră geografică) și cancerul (vezi Laura Nyblade, BMC Medicine 2019). Numitorul comun al acestor boli ar fi, în viziunea stigmatizantului, culpabilitatea, adică toate aceste boli au apărut cumva din neglijența/vina celui afectat. Aici, evident, discuțiile sunt diferite de la epocă la epocă, dar și de la țară la țară, pentru că intervin foarte multe variabile legate de cultură, credință, mituri, nivel de educație sau politicile de sănătate. Lepra sau boala mentală erau considerate pedepse divine, dar și satanice. La unele dintre boli se manifestă și teama pentru sănătatea personală (la bolile infecțioase); dar și aici intervin o serie de credințe false care au făcut, de exemplu, ca ani de zile pacienții cu HIV să fie complet izolați pentru că nu se cunoștea sau nu era explicat modul de transmitere a bolii. Se ajungea până la isterii în masă în școli, cu evitarea completă și definitivă a contactului cu un copil bolnav. Cancerul apare în mod surprinzător pe această listă și nu doar cele câteva forme de cancer care ar putea avea și o astfel de explicație (de exemplu, cancerul produs de virusul papiloma, transmis prin contact sexual), ci toate formele, credință păstrată și în zilele noastre. Am avut cazuri de pacienți bolnavi de cancer – de sân, de colon, de ovar –, izolați oarecum de familii, mai mult sau mai puțin discret, până a li se interzice de exemplu să se joace cu nepoții ca să nu „se ia”. Și nu erau persoane fără educație, nicidecum. Mai există desigur și teama de unele comportamente imprevizibile ale celor cu boli psihice, explicabilă până la un punct, la fel și în cazul consumatorilor de droguri. Dar explicabilă în sensul în care cunoaștem exact situația și acționăm ca atare, fără a izola o persoană complet în virtutea unei probleme mai mult sau mai puțin reale. Graham Thornicroft (și colab.) spuneau în 2008 că stigmatizarea celor cu boli psihice derivă din ignoranță, prejudecăți și discriminare (comportament dirijat în sensul eliminării celui indezirabil din grup); Catherine van Zelst afirma în 2009 că stigmatizarea și izolarea persoanelor cu boli psihice sunt un factor de risc care amenință tratamentul corect și socializarea. Multe persoane cu probleme refuză să ceară ajutorul – pentru că le este rușine. Depresia, de exemplu, afectează din ce în ce mai multe persoane de toate vârstele, dar cel suferind este văzut drept „fițos”, leneș, ciudat, suportul familiei lipsește adesea cu desăvârșire, iar mersul la medic este o rușine. Psihiatrul are chiar și el o stigmă, este „psihiatru”, nu „medic”, am observat acest lucru de-a lungul anilor și situația mi-a fost apoi confirmată de unele studii. Încerc să explic că depresia este o boală la fel ca și ulcerul, nu ți-ai dorit-o, dar a apărut, nu e mai rușinos să suferi de depresie decât de apendicită, dar continuă să fie văzută ca o slăbiciune personală și nu ca o boală.
Stigmatizarea este un fenomen global care se extinde dincolo de medicină, dar este și un proces prezent la scară mică, în viața de zi cu zi, prin care etichetăm, uneori și fără să ne dăm seama, pe toată lumea din jurul nostru. Avem de fapt două perspective – a celui stigmatizat și a celui care stigmatizează. Dacă ne referim la nivel individual, mărunt, meschin să îi spunem, toți am trecut prin ambele situații, cred. Am judecat și am fost judecați încă din copilărie – grasul, ochelaristul, girafa, blegul, tocilarul etc. Era o demonstrație de forță care în zilele noastre s-a transformat în mult mai crudul bullying. Studiile arată că persoana stigmatizată va ajunge să aibă un respect de sine mai scăzut și o calitate a vieții modificată mai ales dacă procesul e cronic și profund. Dar și cei care pun etichete au un anumit profil psihologic. La nivel individual, unele studii arată că este vorba, de fapt, tot despre un respect de sine scăzut, reflectat asupra celorlalți, precum și despre dorința de putere. S-a crezut (dacă tot vorbim de prejudecăți!) că tinerii și mai ales cei cu studii superioare au cea mai scăzută tendință de a pune etichete, de a stigmatiza. Dar studiile arată contrariul. Bullyingul de care vorbeam este o dovadă clară. Și emoțiile negative foarte puternice față de persoane cu diferite probleme de sănătate au fost egale în diferite comunități școlare, indiferent de statutul social sau de nivelul de educație (clasă, rezultate, IQ ș.a.m.d.). Ba mai mult, studii desfășurate în rândul studenților la medicină au avut rezultate contradictorii în ce privește evoluția de-a lungul anilor de studiu, dar au demonstrat că există prejudecăți cu privire la pacienții din secțiile de psihiatrie și acestea s-au accentuat în ultimul an de studiu în loc să dispară, extinzându-se și asupra colegilor psihiatri. Aceste studii, chiar dacă au și limite, ne arată un fapt îngrijorător în ceea ce privește dorința noastră, a oamenilor, de a cataloga totul, dar cu etichete de multe ori defăimătoare, tendință de la care pornește mai apoi un comportament discriminator. În Asia, de exemplu, studenții la medicină au părut a fi mai empatici față de pacienții cu boli psihice în comparație cu cei din Europa, dar, repet, studiile sunt contradictorii sau limitate de numărul uneori mic de subiecți. Totuși, concluzia unanimă a mai multor meta-analize este că stigmatizarea nu este nicidecum un apanaj al celor needucați.
Stima de sine este un factor important prin care apreciem sau evaluăm o etichetă pe care o primim, de aceea nu toată lumea reacționează la fel. Tot astfel, cel care pune etichete are o personalitate care predispune la cinism, mizantropie și este, în general, un singuratic. O altă categorie „la risc” este cea a persoanelor foarte convenționale, care trăiesc în lumi dominate de reguli stricte și cu o dorință puternică de a domina. Sigur, există discuții, variante și excepții, ca în orice analiză. Iată că toți, inclusiv personalul medical, punem etichete și acționăm în consecință. O boală poate funcționa ca o etichetă și să influențeze mai mult sau mai puțin voit acțiunile ulterioare. Nebunul, schizofrenul, cocoșatul, chiorul, surdul – lista este infinită și determină comportamente specifice din partea celui vizat (așa numita felt stigma) și a celui care o face (enacted stigma). Apar sentimentele de vină, rușine, depresia și izolarea socială. Este interesant faptul că, după ce un pacient primește un diagnostic de boală psihică, apare un fenomen de schimbare de identitate, astfel încât acel pacient devine „cel cu boala psihică” și uneori ajunge să se comporte așa cum se așteaptă lumea de la el, „ca un nebun”. Azi se preferă folosirea unor expresii mai puțin directe, să spunem, cum ar fi „persoană cu schizofrenie” în loc de schizofren, sau „reproductively chalenged” în loc de steril (era o glumă în Sex and the City, de aceea am folosit termenul în engleză, care sugera că uneori ajungem în extreme ale corectitudinii politice și stâlcim limba). Dar nu neapărat îmblânzirea aceasta a expresiilor contează, dacă, de fapt, comportamentul din spatele lor rămâne la fel.
Stigmatizarea îi afectează și pe cei din familie, de la familiile copiilor cu probleme până la aparținătorii celor care abuzează de substanțe. Alcoolismul cronic la femei este adesea ascuns de „ochii lumii” fiind considerat mai rușinos decât cel al bărbatului. Am avut paciente care au recunoscut că au o problemă mare cu alcoolul abia în ceasul al 12-lea, când ne gândeam deja la diagnostice demne de dr. House. Au negat vehement atât ele, cât și ceilalți membri ai familiei, recunoscând ulterior că s-au înțeles să mintă, de rușine. Din punct de vedere medical, lucrurile s-au lămurit după aflarea „amănuntului”, dar din punct de vedere uman aflarea acestui fapt a schimbat cu ceva atitudinea noastră față de pacientă? Am considerat mai puțin necesare anumite investigații, pentru că oricum bea? Problema aceasta este extrem de discutabilă: dacă privim alcoolismul ca pe o boală, atunci se încadrează în tot ceea ce am spus mai sus și „alcoolic” este o etichetă ce, cu siguranță, va schimba comportamentul celor din jur, chiar și al medicilor. Ceea ce nu este bine.
Vorbesc aici mai ales din punctul de vedere al eseistului, mai puțin din cel al medicului (evident fără a putea ignora experiența profesională). Lansez o invitație la dezbateri sau la meditație pe baza unor studii/opinii, nicidecum nu ofer sfaturi sau rețete de comportament.
Unii psihologi spun că etichetarea, mai blândă oarecum și mai generală decât stigmatizarea, este necesară pentru a avea un soi de control asupra lumii din jur. Și este, într-adevăr, mai ușor. Ne punem pe noi și pe ceilalți în cutiuțe etichetate prin idei preconcepute și prejudecăți și avem astfel senzația că înțelegem mai bine lucrurile. Spunem despre ceilalți e bigot, e ateu, e realist, e democrat, e băiat bun ș.a.m.d. și toate astea ne ajută cumva să înțelegem mai bine lumea, să o organizăm, să avem sentimentul de securitate atât de necesar; dar ne și limitează gândirea ulterioară pentru că acel băiat bun (sau rău) va fi judecat mereu în consecință.
Ca să revenim la anii de școală – poreclele, chiar nevinovate, erau tot etichete-stigmat: bleg, gras, egoist, zgârcit, leneș, prost, tocilar, bârfitor? Cât de tare ne-au influențat poreclele colegilor sau etichetele puse de ceilalți (părinți, profesori)? „Lasă-l că e prost, nu are rost să îl întrebi nimic.” Și poate chiar ajungeam să credem asta. Nu poate să facă asta, nu știe etc. De asemenea, etichetarea și/sau stigmatizarea unei persoane derivă și din credința că acea persoană nu se mai schimbă, este așa cum ai numit-o/definit-o la un moment dat. Grasul rămâne gras, nebunul – nebun ș.a.m.d. Mă amuz când aud la știri „bătrânul” a spus sau a făcut cutare lucru. Fiecare om crede despre sine că rămâne așa cum e în prezent? Tânărul e veșnic tânăr, bătrânul s-a născut bătrân, bebelușul nu va crește niciodată și e un veșnic îngeraș?
Stigmatizarea poate avea un revers la fel de alunecos, oricât de corect politic ar fi: anti-stigmatizarea. Conform unui citat motivațional (cam extrem, după părerea mea, dar care sugerează bine complexitatea problemei) –– „Nu ești un criminal, ești doar o persoană care s-a întâmplat să comită o crimă”.
Ar fi interesant de urmărit ce rol au poreclele și stigmatizările în cazul personajelor din literatură, de la Cocoșatul lui Victor Hugo, la Laie Chiorul al lui Goga, la Flămânzilă și ceilalți ai lui Creangă. Despre asta, cu alt prilej.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg