Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Porphirios şi Iamblichos

Porphirios şi Iamblichos

 

 

Porphirios e al doilea mare neoplatonic după Plotin. Importanţa lui reiese şi din faptul că Plotin l-a însărcinat să-i redacteze opera, care a luat forma Enneade-lor.
Anton Dumitriu

 

 

Iamblichos a fost un foarte apreciat dascăl al timpului său, fapt pentru care a primit numele de dascăl divin.
Hegel

 

 

…cunoaşterea sistemului plotinian s-a răspândit, prin Porphirios şi Iamblichos, pe tot cuprinsul Imperiului roman unde exista interes pentru filozofie.
Thomas Whittaker

 

 

Despre marele Plotin s-a spus, între altele, că ar fi fost un iniţiat practicant şi avem, în acest sens, mărturia lui Porphirios (234-305) care va relata că ...s-a întâmplat să-l vadă pe Plotin de patru ori când a atins ţelul unirii cu Zeul care se află deasupra tuturor lucrurilor, fără formă, dincolo de intelect şi de inteligibil… La rându-i, Plotin îşi va fi dojenit ucenicul, în câteva rânduri, pentru că încă nu reuşiseră să experimenteze, la propriu, iluminarea şi starea de extaz mistic, de unificat cu Unicul. Mai târziu, Porphyrios mărturiseşte că a atins şi el această stare o singură dată, în al şaizeci şi optulea an al vieţii sale. (Whittaker, p. 127) De altfel, toţi neoplatonicienii par a fi preocupaţi de cunoaşterea nemijlocită a Sinelui şi, cu deosebire, Iamblichos (cca. 250-330) care lasă, în cărţile sale, unele descrieri destul de amănunţite privind revelaţiile şi viziunile sale trăite fiinţial. (Black, p. 216) Au rămas, de asemenea, numeroase istorioare despre ucenicii plotinieni care au dovedit, în epocă, unele puteri miraculoase.
I. Un intelectual care s-a născut la patru decenii după decesul lui Porphyrios, pe numele său Eunapios,1 are meritul de a fi lasat cele mai veridice referinţe bio-bibliografice cu privire la viaţa acestui important reprezentant al neoplatonismului. Aflăm astfel că strălucitul discipol plotinian s-a născut la Tyr – capitala anticei Fenicii – şi că provenea dintr-o familie cu descendenţă nobiliară recunoscută.2 La Athena, unde Porphirios veniseră pentru studii aprofundate, a avut doi dascăli renumiţi, pe Longinus3 şi Apolonios, ambii recunoscuţi în epocă pentru cunoaşterea şi măiestria lor. La vârsta de treizeci de ani, Porphirios va merge în capitala imperiului decis să devină ucenicul lui Plotin şi să înveţe filozofia pe care acesta o preda la faimoasa lui şcoală romană; va rămâne aici, în preajma maestrului său, timp de circa şase ani.
S-au păstrat unele referiri despre revenirea lui Porphirios la Roma unde, pentru scurt timp, a predat metafizica şi a ţinut discursuri politice demonstrând un excelent talent oratoric şi o preocupare acerbă pentru treburile publice. La o vârstă destul de înaintată s-a căsătorit cu Marcella, văduva unui prieten pe care, după nici un an de la eveniment, o părăseşte pentru a pleca într-o lungă călătorie. Ca şi cum această penurie de date biografie n-ar fi fost suficientă, se mai adaugă aici şi o lipsă totală de informaţii privind dimensiunea ezoterică a relaţiei dintre Plotin şi Porphirios, aceasta făcând şi mai inpenetrabilă obscuritatea care învăluie cursul evenimentelor. În genere, relaţia ucenic-maestru spiritual este, de la sine înţeles, una nevăzută şi plină de mister căci numai dintr-o altfel de tainică interacţiune se năştea, pe atunci, iluminarea aspirantului ca trăire fiinţială. De regulă, nici maestrul şi nici discipolul nu vorbesc despre transmiterea şi, respectiv, receptarea cunoaşterii de Sine aşa că nu-i de mirare că cercetările ulterioare constată o tăcere mormântală în legătură cu acest aspect al colaborării dintre cei doi.
Există şi referiri la un moment tensionat care, în mare parte, pare să fi fost generat de viziunea plotiniană pesimistă asupra condiţiei umane, magistrul nelăsând să se întrevadă vreun remediu pentru suferinţa atotstăpânitoare. Drept urmare, entuziasmul şi speranţele lui Porphirios se năruiau iremediabil, depresia i se agrava ciclic şi gândul sinuciderii începuseră să încolţească în mintea sa; aşa se face că elevul sclipitor, mândria şcolii plotiniene …prinse ură pe trupul său, precum şi pe tot neamul omenesc; nemaiputând suporta tensiunea interioară, el părăseşte abrupt şi fără explicaţii şcoala şi pe maestrul său, deopotrivă. Plotin, un fin observator al celor subtile căci, el …nu veghea ca orbul…, îşi va cauta cu insistenţă discipolul şi după ce-l găseşte …revărsă asupra lui un bogat şuvoi de vorbe, ce-i întoarse la viaţă sufletul gata să-şi ia zborul din trup… (Leopardi şi Eunapios în Porphirios, pp. 187-198 şi 199-202) La sfatul maestrului, în urma acestui incident cu iz de psihopatologie, Porphirios va pleca în Sicilia pentru refacere; aflat aici, va finaliza tratatul său împotriva religiei creştine despre care, chiar dacă s-a pierdut pentru generaţiile următoare, au rămas unele referinţe şi comentarii remarcabile. La revenirea în cetatea celor şapte coline, Porphirios va afla cu durere că învăţătorul său, marele Plotin, se retrăseseră discret şi definitiv în lumea celor drepţi.
La maturitate, Porphirios a înfiinţat şi a condus o şcoala de neoplatonism care funcţiona asemănător cu cea a lui Plotin. El a avut discipoli eminenţi care s-au răspândit pe întreg cuprinsul imperiului ducând cu ei nobila învăţătură metafizică şi tradiţia pithagoreică despre ordinea universală în spatele căreia se întrevede un plan divin şi o voinţă supra-umană.
Porphirios a lăsat un succint comentariu la Categoriile aristotelice marcând cumva, prin aceasta, tendinţa neoplatonicienilor de a participa la edificarea unei gândiri clare şi precise; textul lui Porphirios4 prezintă concis nu doar principalele clase de concepte rămase de la Stagirit, ci şi teoriile rivale susţinute de filozofii antici; ca o recunoaştere a meritelor lucrării s-a consemnat adesea că aceasta a fost utilizat mult timp ca un îndreptar pentru predarea în şcoli a logicii aristoteliene. De o limpezime remarcabilă în ceea ce priveşte expunerea argumentaţiei, textul lui Porphirios declanşează, în Evul mediu, o dezbatere aprinsă privind universalele5 care, multă vreme, a animat scolastica timpurie şi a generat clarificări notabile.
În buna tradiţie a învăţăturii pithagoreice, Porphirios proclamă şi el, cu tărie, că aspirantul nu poate ajunge la cunoaşterea de Sine decât după ce, în prealabil, a parcurs kathassis-ul, purificarea generală sub toate aspectele sale. Altfel spus, kathassis-ul premerge şi condiţionează fothisis-ul (iluminarea) – vederea luminii lăuntrice. Eradicarea viciilor în paralel cu ceea ce am putea denumi generic, cultivarea virtuţilor alcătuiesc conţinutul acestui proces de purificare fără de care nu se poate vorbi despre o realizare spirituală autentică. Porphirios clasifică virtuţile în patru clase, astfel: (i) civice (eliberează sufletul de ataşarea excesivă de corp şi cele materiale) menite să producă echilibrul şi cumpătarea; (ii) purificatoare (desăvârşesc eliberarea în aşa fel încât aspirantul să se poată îndrepta exclusiv către Binele suprem); (iii) contemplative ale sufletului care doreşte o conduită corectă, logică, raţională; (iv) paradigmatice vizând o purificare a intelectul spre care sufletul priveşte cu admiraţie şi recunoştinţă. (Whittaker, 141)
Detaliile lăsate posterităţii de către Porphirios cu privire la tipologia virtuţilor sunt pe deplin conforme cu preceptele tradiţionale care au ca temei faptul că entitatea umană este alcătuită din spirit, suflet, trup. În acord cu aceste condiţionări şi pentru ca aspirantul să poată receptată înţelepciunea cu întreaga sa fiinţă era necesară parcurgerea unui lung şi anevoios drum al purificării; acest kathasis ce se derula sub îndrumarea strictă a maestrului rezolva toate cele trei exigenţe menţionate mai sus. Ca atare, prima dintre purificări presupunea o înlăturare a tuturor dependenţelor corporale; pentru acesta se impuneau a fi respectate reguli stricte de igienă, o dietă specială, eliminarea unor excese fizice etc. Cea de-a doua purificare viza eliminarea relaţiilor toxice, a emoţiilor negative şi a deprinderilor curente care tensionau viaţa aspirantului, produceau remuşcări şi sentimente de ură, furie, vinovăţie etc. În fine, ultima dintre purificări, cea eminamente spirituală, avea în vedere cultivarea unei gândiri corecte, eliminarea conştientă a ideilor nocive şi cultivarea idealurilor înălţătoare. (Porphirios, 2008, pp. 77-116)
II. Prin prisma exigenţelor moderne, scrierile filozofice semnate de către Iamblichos sunt considerate a fi …o compilaţie fără prea mult caracter personal… şi aceasta pentru că, la el …gândul coboară, devenind imaginaţie, universul inteligibil devine o împărăţie a demonilor şi a îngerilor, conferindu-li-se acestora şi o clasificare, iar speculaţia devine un fel de magie. (Hegel, p. 190) Dacă privim însă din perspectivă ezoterică, Iamblichos îşi întrece maestrul iar prin ceea ce va lăsa posterităţii, face dovada că a fost un adept pithagoreic instruit şi devotat cauzei. Spre ilustrare, prezentăm în continuare, câteva astfel de aspecte ce pot fi considerate dovezi ale apartenenţei neoplatonicienilor la venerabila tradiţie iniţiatică a pithagoreicilor.
De la Iamblichos, ştim formula jurământului de păstrare a secretului6, legământ pe care orice pithagorieic îl presta pe simbolul Tetradei / Decadei înainte de a i se revela adevărul: Jur pe cel care a transmis sufletului nostru Tetraktys-ul în care se găsesc izvorul şi rădăcina veşnicei naturi. (Ghyka, 1998, p. 41) Ştim, de asemenea, cum debuta o zi din viaţa unui pithagoreic aflat într-o comunitate fraternă pentru instruire iniţiatică: ce voi face astăzi? – se întreba el la deşteptare conştientizând (vizualizând) întreaga derulare ulterioară – pentru ca apoi, înainte de culcare, să revadă mental toate acţiunile întreprinse, cu erorile şi omisiunile inerente. Cu timpul, astfel de exerciţii derulate cu regularitate intrau în obişnuinţa comună şi, astfel, prin simpla lor asumare, introduceau un grad mai mare de conştienţă şi ceea ce înseamnă rutină cotidiană, conduită socială şi interacţiune cu semenii. (Ghyka, 1981, p. 205)
Iamblichos ridică puţin vălul şi în ceea ce priveşte exerciţiile spirituale pe care le practicau pithagorieicii pentru a-şi lua mai deplin în stăpânire fiinţa; mnemotehnicile cu recitarea unor eufonii anume recomandate, rezolvarea unor teste ingenioase, intonarea de incantaţii etc., toate acestea alcătuiau o paletă largă de instrumente specializate în disciplinarea şi capacitarea mentalului uman. În plus, cina comună, cu libaţiuni şi scurte cuvântări, reprezenta un prilej deosebit menit să consolideze coeziune şi omogenitatea grupului pithagorieic şi să confere interacţiunii fraterne un aer de sacralitate. În finalul agapei, se recitau pasaje din Hieros logos iar decanul de vârstă al comunităţii – presbytru – ţine un scurt discurs. (Ghyka, 1981, pp. 203-206)
În altă parte, Iamblichos ne vorbeşte inclusiv despre mult apreciata solidaritate pithagoreică şi despre răspândirea atotcuprinzătoare a confreriei în întreg spaţiul greco-roman, în Nordul Africii şi în Orientul mijlociu. Pentru un pithagoreic nu conta faptul că fratele său era egiptean, roman, fenician sau evreu ci doar apartenenţa acestuia la comunitate şi adeziunea sa asumată prin jurământ la setul comun de principii şi valori care guvernau viaţa acestor bărbaţi liberi şi de bune moravuri cum se autointitulau ei. Iată faptele consemnate de Iamblichos: generalul cartaginez Miltiade (540-489 î.e.n.) – iniţiat pithagoreic – recunoaşte printre inamicii capturaţi, condamnaţi la moarte, un frate care a jurat pe acelaşi tetraktys ca şi el şi îi salvează viaţa; tot astfel, etruscul Nausithous îl salvează pe Eubulos din Massina care lupta în armata adversă etc. (Ghyka, 1981, pp. 203-204)
În legătură cu solidaritatea şi întrajutorarea fraternă, Iamblichos lasă, de asemenea, o povestioară cu tâlc: un pithagoreic se înbolnăveşte şi moare în cursul unei călătorii şi toate cheluielile ocazionate de acest eveniment tragic cad în sarcina hangiului care-l găzduia. Înainte de deces, muribundul îi spune hangiului că nu are bani dar că îl roagă să monteze la intrare o tăbliţă pe care el desenaseră un anumit semn de recunoaştere (s-a presupus ulterior că era vorba despre o pentagramă). După un timp, la hanul respectiv este cazat un străin care văzând semnul cere explicaţii. Hangiul îi relateza cu lux de amănunte ce s-a întâmplat şi îşi exprimă nemulţumirea pentru faptul că a fost nevoit să suporte el toate cheltuielile cu înmormântarea. În final, aflând numele decedatului, străinul achită hangiului, cu generozitate, întreaga sumă datorată, spre stupoarea acestuia. (Ghyka, 1981, p. 204)
După toate cele spuse, putem veni aici cu o concluzie provizorie: lanţul tradiţiei pithagoreice a funcţionat neîntrerupt, de la întemeierea sa la Crotona, până la Iamblichos şi, cum vom vedea, mai departe, până în zilele noastre. În parcursul său istoric marea confrerie pithagoreică îmbracă mai multe forme organizatorice între care enumerăm neopithagorismul alexandrin cu iz de hermetism şi kaballah, platonismul crescând la umbra Academiei atheniane şi apoi, neoplatonismul cu toate nuanţele şi versiunile sale, neopithagorismul roman care, treptat, va fi altoit pe collegia fabrorum, discreta confrerie a maeştrilor comacini şi aşa mai departe. (Ghyka, 1981, p. 206)
Iamblichos a lăsat câteva cărţi cu caracter preponderant ezoteric, dintre care amintim: De vita pythagorica, Protrepticus, De misteriis Aegyptiorum;7 există, de asemenea, o lucrare atribuită lui, Teologia aritmeticii, care cuprinde unele texte considerate a fi scrie de alţi autori, respectiv de Nicomahos din Gerasa şi Anatolios, episcop de Laodiceea. Cartea este însă valoroasă şi merită să stăruim asupra sa din cel puţin trei motive. Întâi de toate pentru că a păstrat, în mare parte, o învăţătură pithagoreică ocultă despre înţelesul aritmosofic ascuns ce se conferea numerelor şi interpretarea metafizică profundă circumscrisă acestora. Mai apoi, ne dăm seama că avem puţine dovezi privind tradiţia numerologică atât de vastă şi de confuză şi că Teologia aritmeticii poate fi omologată ca text de primă mână în materie. În fine, realizăm că pithagorismul avea două domensiuni distincte şi radical opuse: una ştiinţifică şi exactă din care s-a dezvoltat treptat matematica iar cealaltă interpretativă şi intuitivă din care se plămădeşte mistica şi ocultismul în feluritele lor evoluţii ulterioare. Exegeţii pithagorismului au căutat dintotdeauna …să combine caracteristicile ambelor sisteme într-o singură imagine compusă care, în mod firesc, nu reuşeşte să rămână unită. (Cornfort în postfaţa la Iamblichos, p. 151)
S-a spus mai târziu că …gândirea lui Iamblichos din Chalcis […] domină întregul sfârşit al neoplatonismului. Acestui neopithagoreic îi plăcea să clasifice, ca şi lui Aristotel, dar platonizând, pentru a regăsi lumea inteligibilă, formele religioase abundente ale păgânismului. Spre deosebire de Plotin pentru care filozofia era unicul instrument de comunicare cu fiinţele superioare, Iamblichos manifestă un apetit sporit faţă de ritualurile magice şi, ca atare, va introduce, prin lucrările sale, o retorică tributară credinţelor teurgice diluând astfel conţinutul pur metafizic al învăţăturii neoplatoniciene. (Faivre p. 65)
III. Ca un corolar al celor arătate despre Porphirios şi Iamblichos şi spre a ilustra influenţa neoplatonismului în calitate de continuator al tradiţiei iniţiatice vom menţiona, în continuare, câţiva discipoli ai celor doi eminenţi urmaşi plotinieni. O cercetare mai detaliată privind descendenţa neoplatoniciană încă mai poate fi necesară şi utilă întrucât aceasta ar lumina o epocă marcată de tulburări dintre cele mai dureroase pentru istoria popoarelor europene. (Whitteaker, pp. 161-165, Gibbon, pp. 365-372, Nixey, pp. 115-158)
Cel mai strălucit ucenic al lui Iamblichos a fost Sopater, un om foarte ambiţios care deţinea o poziţie înaltă la curtea imperială şi care s-a gândit, la un moment dat, să-l influenţeze pe Constantin cel Mare în decizia de a declara creştinismul religia licita; din cauza intrigilor şi a insinuărilor, acest plan nu a reuşit, Sopater fiind doborât de către oponenţii săi.
Istoriografia menţionează încă doi intelectuali formaţi la şcoala lui Iamblichos, pe Eustathios şi Themistos care au îndeplinit funcţii importante; primul a fost împuternicit de împăratul Constantin să reprezinte interesele Imperiului în Persia iar cel de-al doilea a funcţionat ca înalt dregător la curtea imperială. (Whittaker, p. 161)
Aedexius – succesor al lui Iamblichos la şcoala din Pergam – căruia-i vom cunoaşte sentimentele intime privind triumful creştinismului graţie biografului său, Eunapius, rezultate dintr-un citat memorabil cu iz de profeţie: …un întuneric grozav şi lipsit de formă va stăpâni peste cele mai frumoase lucruri de pe pământ. (Gibbon, pp. 365-380, Whittaker, p. 161)
Chrysanthios – profesor neoplatonician al împăratului Iulian apostatul8 – care, chemat fiind cu insistenţă de către acesta să vină pentru a i se alătura la restaurarea elenismului, nu a dat curs invitaţiei. Împăratul îl numeşte, totuşi, Mare preot în Lydia dar, în această calitate, el a făcut schimbări minime, astfel încât la revenirea în forţă a creştinismul ca religie dominantă, în Lydia nu s-au înregistrat mari tulburări. (Whittaker, p. 162)

 

 

Bibliografie
Black, Jonathan – Istoria secretă a lumii, Ed. Nemira, 2008;
Cornford, Francis – De la religie la filosofie, Ed. Herald, 2009;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Flew, Anthony – Dicţionar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, 1996;
Ghyka, Matila, C. – Filozofia şi mistica numărului, Ed. Univers enciclopedic, 1998; Estetica şi teoria artei, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981;
Gibbon, Edward – Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, Ed. Humanitas, 2018;
Guthrie, W.K.C. – O istorie a filosofiei grecești, Ed. Teora, 1999;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh – Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. II, Ed. Academiei, 1963;
Iamblichos – Teologia aritmeticii, Ed. Herald, Bucureşti, 2006;
Messadié, Gerard – Patruzeci de secole de esoterism, Ed. Nemira, 2008;
Nixey, Catherine – Epoca întunecării, Ed. Humanitas, 2019;
Porphyrios – Viaţa lui Pithagora; Viaţa lui Plotin, Ed. Polirom, Iaşi, 1998; Sentenţe, Ed. Herald, 2008;
Roşca, Dumitru, D – Prelegeri de istoria filosofiei antice şi medievale, Ed. Dacia, 1986;
Vlăduțescu, Gheorghe – O enciclopedie a filosofiei greceşti, Ed. Paideia, 2001;
Whittaker, Thomas – Neoplatonism, Ed. Herald, 2007.

 

 

Note
1 Eunapios s-a născut în Lidia, pe la anul 345 e.n.; studiază la Athena, unde rămâne timp de aproape cinci ani, după care va reveni în locurile natale şi va urma şcoala lui Iamblichos. La maturitate, Eunapios se face cunoscut ca dascăl şi va lăsa o interesantă lucrare dedicată sofiştilor, precum şi biografiile lui Porphirios şi Iamblichos.
2 În limba maternă pe care o vorbea Porphirios, numele său originar era Meleh (Malchos) şi însemna împărat (basileus) iar numele cu care a rămas în istorie indica, fonetic, purpura regală ca semn distinctiv al obârşiei sale.
3 Ca şi Plotin, Longinus – un mare erudit al timpului său – fuseseră ucenicul lui Ammonios Saccas din Alexandria; de la Longinus a învăţat Porphirios gramatica şi retorica, dar şi o versiune a metafizicii.
4 Intitulat, în original, Isagogé. (Dumitriu, p. 311 şi pp. 329-357)
5 În viziunea lui Aristotel, universalele sunt tipuri, proprietăți sau relații care sunt comune diferitelor lor instanţe, ele existând doar acolo unde sunt instantanee.
6 Legea tăcerii, păstrarea purităţii sufletului, o dietă prescrisă şi o curăţenie corporală atentă erau elemente de bază ale conduitei pithagoreice pe care, de altfel, le identificăm şi la Plotin care le-a transmis întocmai discipolilor săi.
7 Apărută în limba română în 2003, la editura Polirom; traducere, studiu introductiv, note şi comentarii Tudor Dinu, cartea lui Iamblichos este o încercare eşuată de a se justifica teurgia, prin argumentaţie logică, raţională.
8 Cel care a avut încercare eşuată de a resuscita starea de fapt anterioară instaurării creştinismului ca religie de stat.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg