Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Portret al artistului la maturitate

De la discuțiile din poiana fierăriei lui Iocan nu pot lipsi Cocoșilă și, mai ales, Ilie Moromete, așteptat să comenteze cu inteligența unanim recunoscută știrile din ziarul adus anume pentru el.
Dar în poiana căreia i se poate atribui rolul unui adevărat „centru” al satului își mai face apariția un personaj semnificativ nu doar pentru protagonistul narațiunii, ci și pentru condiția romanului lui Marin Preda. Este vorba de Din Vasilescu, pe care îmi îngădui să-l socotesc un adevărat artist ajuns la maturitate, cel puțin după ce spune naratorul, care ne asigură că sătenii erau obișnuiți cu figurinele sale confecționate din lut („Nu se mira nimeni de el, îl cunoşteau că avea obiceiul să stea uneori şi să facă din pământ fel de fel de figuri pe care le da apoi copiilor”).
Din Vasilescu intră în scenă cu ușor sesizabila timiditate a unui om care nu se simte în largul său între oamenii preocupați de politică: „Între timp venise şi Marmoroşblanc de peste drum, cu şapca lui jerpelită de ceferist, şi mai venise cineva, un om pe care îl chema Constantin Vasilescu (i se spunea Din Vasilescu), care se aşeză la margine, lângă cel care încercase să-şi facă glasul auzit. – Ce mai faci, al lui Miai? îl întrebă Din Vasilescu pe cel lângă care se aşezase. – Ce să fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roşindu-se. Uite, mai venii şi eu p-aici să vedem ce se mai aude. Nu-l întreba nimeni nimic şi nu era învăţat să fie luat în seamă şi Din Vasilescu îi pusese întrebarea ca şi când n-ar fi ştiut de acest lucru”. Un surâs îi trădează o anumită atitudine față de semeni, pe care îi percepe cu o bucurie cu totul aparte. Din Vasilescu tace lăsând impresia că nu se implică în cele din jurul său, în schimb ascultă, pare curios în fața lumii. Într-un fel este chiar izolat de ceilalți, pentru care, cu siguranță, el nu este atât de important încât să merite o atenție deosebită: „Din Vasilescu surâse. Se uita la Cocoşilă atent, cu o bucurie ciudată în priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo pe marginea poienii, între Ion al lui Miai şi Marmoroşblanc, şi asculta atent şi liniştit. Nici pe el nu-l lua nimeni în seamă, dar el părea bucuros de acest lucru. În curând lângă grupul lor de trei se alătură un al patrulea, un om cu o înfăţişare întunecată. Când acesta se aşeză, Din Vasilescu parcă tresări, se strânse să-i facă loc pe butuc”.
Actul creației este pregătit cu mare atenție, implicând inocentul care trebuie să-i aducă artistului materialul dintr-un loc mai puțin accesibil, de sub podișcă, lutul din care modelase și divinitatea argheziană („Câtu-i Dumnezeu de mare/ N-are trei clase primare./ La citit se-mpiedică,/ Nu știe-aritmetică.// Știe-atât: numai să facă./ Ia oleacă, pune-oleacă./ Face oameni și lumină/ Din puțin scuipat cu tină,/ Și dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca din strung”). Din Vasilescu nu are nevoie de scuipat, fiindcă pământul era înmuiat de ploaie, aspect nelipsit de sugestii: „În acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc şi se aşezase pe vine ceva mai încolo, la marginea şanţului. Ploaia umpluse şanţurile şi unul din copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă. – Bă, peşoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în şoaptă şi, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podişcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, şi dă-mi nişte pământ de-ăla galben…”. Ca și pentru demiurgul areghezian, și la Din Vasilescu creația devine sinonimă jocului: „Din Vasilescu ţinea în mână un bulgăre mare de pământ galben şi moale pe care îl frământa parcă în joacă”. Creatorul însuși devine un copil a cărui jucărie se bucură de atenția adulților frământati de problemele cotidiene: „– Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine?! schimbă Dumitru lui Nae discuţia, uitându-se mirat la Din Vasilescu. Acesta tocmai ieşea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în mână pe care o arsese şi o înnegrise la foaie. Lui Dumitru lui Nae i se păru ciudată forma pe care o avea acum huma. „– Ia să văd şi eu, Dine! ceru el şi întinse mâna, iar Din Vasilescu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârneşte, fie chiar şi pentru câteva clipe, interesul oamenilor mari”.
Este interesant de reținut că în creația lui Din Vasilescu, fixată în timp și cu formele întărite sever prin flacăra cuptorului, sătenii îl recunosc pe Moromete, adică sunt încântați să descopere „dublul ” său, un alt Moromete, cel din „oglinda” artei: „Se apropie şi Marmoroşblanc. Într-adevăr, pentru câteva clipe uitară toţi de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut iar ceilalţi stăteau împrăştiaţi la locurile lor. – Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuşi, încercând să înţeleagă. Auzindu-l întrebând astfel, vreo câţiva se ridicară şi se apropiară şi ei. – Moromete! strigă deodată cineva. – Moromete?! se miră altul, surprins. – Da, Moromete, descoperi în sfârşit Dumitru lui Nae cu glasul său mare, de astă dată uimit şi copleşit de încântare”. Este , și aspectul se cuvine reținut, o „formă ciudată”, care „semăna a om”. Lumea artei mai păstrează forma și asemănarea cu umanul, dar și-a transformat în substanță proprie tot ceea ce-i fusese exterior.
În liniștea care se lasă în poiană, o liniște cuvenită întâlnirii cu arta, sătenii îl descoperă pe un Moromete trecut din realitate în planul artei. Moromete rămâne acum el însuși, în ceea ce are esențial, fiindcă universul artei nu reține circumstanțele. Este un Moromete singur, ca și cum, dintre toți, doar el ar fi avut acces la lumea imaginarului, un Moromete fără familie, fără prieteni și fără precupările de politică: „Era capul unui om care se uita parcă în jos. Faţa îi era puţin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept şi scurt, cu ceva din liniştea gânditoare a frunţii. Era el, Moromete, aşa de… aşa de serios, şi de… Da, el era, dar parcă era… Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi… fără parlament. – Mă, Dine, zise Cocoşilă uitându-se în treacăt la Din Vasilescu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. I-ai făcut fruntea prea mare, obiectă el”.
Produsului artistic îi este rezervat un loc în fierăria lui Iocan: „– Dă-mi-l mie, Dine, să-l pun colea pe poliţă, zise Iocan şi îl luă din mana lui Cocoşilă şi îl puse deasupra uşii fierăriei”.
Este, fierăria, spațiul unui meseriaș care „apare ca un simbol al Demiurgului. Dacă e în stare să creeze cosmosul, nu este totuși Dumnezeu. Înzestrat cu puteri supraomenești, le poate exercita și împotriva divinității și împotriva oamenilor; din această cauză este de temut ca un mag satanic. Puterea lui este ambivalentă: poate fi malefică, dar și benefică” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Volumul 2, București, Editura Artemis, 1995, p. 48). În treacăt, amintesc ce scria Eliade despre cuptor și foc: „Isus Cristos (sau sfântul Petru, sfântul Nicolae, sfântul Ilie) joacă rolul unui făurar potcovar vindecând bolnavii (…) prin introducerea într-un cuptor încins” (Mircea Eliade, Făurari și alchimiști, București, Humanitas, 1996, p. 107). Un asemenea personaj ia în posesie creația lui Din Vasilescu, asociind în felul acesta fierăriei și atributele unui spațiu al artei.
Moromete însuși privește produsul aristic al lui Din Vasilescu, se privește pe sine cel trecut în lumea artei: „Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar fruntea în pământ, ca şi când n-ar fi văzut nimic”.
Într-un volum autobiografic, Errata, George Steiner comentează cu multă subtilitate scena în care, necunoscut de ceilalţi, Ulisse îl ascultă pe Demodocus povestindu-i faptele şi izbucneşte în plâns. George Steiner este încredinţat că plânsul lui Ulisse nu este cauzat de patosul aducerii aminte, doar „pentru că i-au revenit în memorie poveştile destinelor triste ale foştilor tovarăşi de arme”. Explicaţia „şi mai cumplită”, este cu totul alta: „a făcut-o pentru că recitalul maestrului îl obligă pe Ulisse să-şi recunoască «distrugerea», diseminarea propriei persoane. El păşise deja pe tărâmul nesubstanţialei nemuriri a ficţiunii. Fusese «golit» când intrase în legendă.” (George Steiner, Errata O autobiografie, Bucureşti, Humanitas, 2008)
Moromete nu plânge asemeni lui Ulisse, dar gestul său, după ce priveşte „forma” lui Din Vasilescu, pare să dobândească semnificaţii apropiate: „Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar fruntea în pământ, ca şi când n-ar fi văzut nimic”. Moromete nu vede „nimic” pecetluind inconsistența și iluzia care este lumea artei. Privirea lui Moromete nu întîlnește un obstacol real, care merită comentat în stilul specific al personajului. În același timp, în cazul lui Moromete, ca şi în situaţia lui Ulisse, putem vorbi de o «golire» interioară a personajului, din momentul când el intră în „forma aceea ciudată, neobişnuită”, moment ce echivalează şi în cazul ţăranului din Siliştea Gumeşti cu distrugerea simbolică a propriei persoane, cu o moarte simbolică în ultimă instanţă, reluând acea moarte sugerată deja prin tăierea dublului vegetal şi întărind-o.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg