În nuvela Moara cu noroc Ioan Slavici pare prea puțin interesat de niște portrete consistente ale personajelor Ana și Ghiță, prezentate amândouă la modul general. Ana „era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și subțirică, Ana era sprintenă și mlădioasă”. Spre deosebire de ea, Ghiță era „înalt și spătos”, reușind să-și poarte soția „ca pe o pană subțirică”. Și cam atât!
În schimb, atenția prozatorului se concentrează asupra lui Lică Sămădăul, realizându-i acestuia un portret care merită toată atenția:
„Peste puțin sosi și sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la Moara cu noroc.
Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur”.
Într-un eseu despre romanul lui Mihail Kogălniceanu, Alexandru Călinescu amintește că portretele „ascultă de o anumită ordine, de o anumită logică: după o primă imagine de ansamblu urmează detalierea, iar lectorul este determinat să «privească» (în imaginație) portretul așa cum ar «citi» un tablou”. În situația unei picturi clasice „privirea parcurge tabloul (analogia cu lectura impusă de pagina scrisă este evidentă) de la stânga spre dreapta și de sus în jos (faptul că, prin tradiție, semnătura pictorului se află în colțul din dreapta jos al pânzei a fost invocat ca un argument în acest sens; semnătura ar corespunde cuvântului sfârșit dintr-o carte tipărită). Acest tip de lectură vizuală este, se înțelege, rezultatul unei anumite practici culturale, istoricește determinată, specifică civilizației europene și care, cu timpul, s-a codificat, a devenit «tradiție»” (Alexandru Călinescu, Incursiuni în proza românească, de la Tainele inimei la Jocurile Daniei, Iași, Princeps Edit, 2006, p. 15).
Naratorul realizează un portret în mărime naturală al Sămădăului, privindu-l (și invitând cititorul să o facă!) de jos în sus, în sensul înălțimii personajului, asupra căreia se insistă de altfel. Înalt, Lică este în același timp „uscățiv”, atribut ce trimite spre lipsa de consistență materială a personajului și chiar de realitate în ultimă instanță (spre deosebire de Ghiță, care, înalt și el, are totuși niște „dimensiuni” ușor sesizabile, care sunt cele ale unui om „spătos”).
Un prim reper în portretul lui Lică Sămădăul este „mustața lungă”, naratorul eludând nasul și gura, elemente pe care portretul clasic le are în general în atenție. Semn al maturității (ciobanul mioritic, nelumit, avea „mustăcioară”), la Lică mustața pare să sugereze amintirea unei etape din evoluția individului, reminiscență a părului ce acoperea fața unui om gata să dea frâu liber instinctelor. Virilitatea pe care o presupune prezența mustății se asociază intenției de a nu face concesii celorlalți și convențiilor acceptate de aceștia.
Naratorul rămâne credincios acestei priviri de jos în sus, contrară receptării clasice a unui portret, după mustață reținând ochii Sămădăului, „mici și verzi”, în primul rând semn al accesului limitat la interiorul personajului. Culoarea ochilor trimite spre o trăsătură definitorie a lui Lică Sămădăul. În binecunoscutul dicționar de simboluri verdele este „culoarea cea mai liniștită dintre toate, o culoare fără bucurie, nici tristețe, nici pasiune, care nu cere nimic” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, București, Editura Artemis, 1995). În această situație, verdele ochilor atrage atenția tocmai asupra lipsei de pasiune a sămădăului și asupra indiferenței lui față de ceilalți. Căprarul Pintea îi mărturisește de altfel lui Ghiță că Lică nu are slăbiciuni, „slăbiciuni nu are. El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică”. Această indiferență a personajului este confirmată chiar la începutul nuvelei de felul în care Sămădăul o tratează pe Ana: „Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut așa cu privirea pierdută în vânt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută și speriată de bărbăția înfățișării lui”. Cu aceeași indiferență îi tratează pe ceilalți de la cârciumă: „El își opri calul înaintea cârciumii, aruncă o privire la Ana, apoi alta la bătrâna care ședeau pe laița de lângă masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită primprejur, apoi întrebă unde-i cârciumarul.
– Noi suntem, răspunse bătrâna ridicându-se.
– Știu, grăi Lică, dar cred că vor fi și oameni pe aici. Eu întreb de cârciumarul; cu el vreau să vorbesc”.
În sensul aceleiași mișcări de jos în sus, privirea naratorului se fixează pe sprâncene, ce pot fi asociate mustății, sub semnul amintitei evoluții a omului. Împreunate, părând să ascundă ochii, sprâncenele au forma unui arc, cu implicațiile agresive ale acestuia. De altfel, s-a remarcat faptul că în poezia anumitor popoare sprâncenele sunt comparate deloc întâmplător când cu un arc ce azvârle săgețile genelor, când cu cu arcul „templului” vederii. Implicit, având această formă, sprâncenele conferă ochilor lui Lică o anumită agresivitate pe care textul narațiunii nu o dezminte de altfel.
Atât în ceea ce privește portretul propriu-zis al Sămădăului: supt la față, mustața, ochii și sprâncenele!
Naratorul schimbă pe neașteptate perspectiva și coboară din zona feței, nu însă pentru a sesiza dimensiunile corporale ale personajului. Ceea ce pare să-l preocupe în mod deosebit pe scriitor este vestimentația Sămădăului. Cămașa se vrea un semn al distincției și al nobleței între porcari, o cămașă „subțire și albă ca floricelele”. Cămașa, pe de altă parte, maschează o anumită inconsistență materială, corporală a Sămădăului, căruia veșmintele îi întrețin doar iluzia prezenței concrete. Această „imaterialitate” a lui Lică este sesizabilă în secvența în care Ana îl urmărește împletind biciul pentru copil, totul fiind la sămădău străin de lumea celorlalte personaje: „privea la degetele lui […], privea la mâna lui care nu atinsese niciodată sapa, nici coarnele plugului […], la mâna albă și la degetele lui subțiri și lungi” (s.n.). Păstrând proporțiile, se poate afirma, până la un punct, că el este „înveșmântat”, așa cum cel nenumit este „împielițat”, și despre această latură demonică a prezenței lui Lică se poate vorbi într-adevăr. Oricum, Ghiță nu este prea departe de adevăr atunci când îi spune sămădăului: „Tu nu ești om, Lică, ci diavol”! Cămășii i se adaugă, în aceeași serie a vestimentației, pieptarul, cu bumbi de argint, totul pentru a întări printr-o mască vestimentară prezența diabolică a personajului.
Tabloul realizat de Ioan Slavici ar putea fi socotit un „portret de porcar cu bici”, fiindcă tocmai biciul reține atenția, câtă vreme el apare în momentele semnificative ale narațiunii.
Insist asupra biciului fiindcă el apare în două secvențe semnificative ale nuvelei. Dar mai întâi, semnificațiile simbolice ale biciului. Dicționarul de simboluri mai sus amintit precizează că biciul „este considerat în mod obișnuit un simbol al trăsnetului”. Este de asemenea un simbol al „puterii judecătorești și al dreptului ei de a pedepsi”. Prezent la porcarul Lică, biciul, pe care pe parcursul narațiunii sămădăul nu-l folosește, transcrie aceeași atitudine a personajului față de oameni și față de animale. Biciul rămâne însă un semn al voinței lui Lică, de care cei din jur trebuie să țină seama: „Intrând, Lică își aruncă biciul pe masă, un semn că voia să petreacă în voie” (s.n.).
Din perspectiva porcarului și a biciului său, o anumită secvență reține în mod deosebit atenția. La locul crimei se găsește „un bici cu codoriștea de os împodobită cu verigi de argint și cu ghintulețe de aur, era al lui, îl văzuse chiar el în mai multe rânduri la dânsul”. Căprarul Pintea gândește ca un om al legii, nu însă în spiritul textului lui Slavici: el este convins că un bici „ca al lui Lică pot să mai aibă și alții”. Parafrazând, pot spune: „Elementar, domnule căprar Pintea”. Pot și alții să aibă un asemenea bici, dar cel găsit în pădure este emblema lui Lică, amestecul de aur și argint ce i-ar garanta dorita noblețe, la care, în locurile bântuite de turmele de porci, doar el are dreptul!
Oricum, din acest moment al pierderii biciului, instrumentul de tortură nu mai este văzut la Sămădău. Este o sugestie că de fapt începe declinul personajului. În această situație secvența în care Lică Sămădăul îi împletește copilului lui Ghiță și al Anei un bici nu poate fi trecută cu vederea: răul pe care porcarul îl reprezintă și forța malefică a personajului se insinuează perfid spre copil, încercând să-și asigure în felul acesta dăinuirea.
Narațiune urmărind degradarea sufletească a lui Ghiță, Moara cu noroc este în egală măsură, surprinzător pentru contextul în care a fost publicată, și nuvela lui Lică Sămădăul.