Rapsodic, volumul intitulat Poeme pentru Esmeralda (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2020) este o frumoasă și galantă fandare în fața iubitei, căreia îi face astfel o romantică declarație de dragoste: „ești frumoasă/ ca liniștea/ fierbinte ca/ lacrima nevinovată…/ și mereu/ așa să fie/ cu mii de flori/ de iasomie” (Poem pentru Esmeralda, II).
Sunt puține în ziua de astăzi volumele cu poezii de dragoste, de parcă ne-am jena de propriile noastre iubiri. Gabriel Cojocaru, fără a fi un poet al gesturilor vetuste și cu atât mai puțin al expresiei lirice tradiționale, se înfățișează în ipostaza unui trubadur care știe să vină tandru sub balconul iluzoriu, de unde să-i adreseze iubitei romanțe. Evident, volumul nu este unul de romanțe, în sensul notoriu al genului, dar rostirea verbului său poetic este de o vibrantă sensibilitate sentimentală: „ți-am îmbrățișat/ umerii/ până dincolo/ de drumuri și ore/ până când copacii/ simțeau/ cum le cresc/ frunzele/ și florile/ își schimbau culorile/ până când soarele/ ca într-o rodnică/ durere – depărtarea –/ își alunga măsurile/ și-mi vindeca/ rănile/ precum sarea// apa și laptele/ puse la/ privegheat/ frunzele renăscute/ și florile ușor/ crescute…// plăpânda iarbă/ din aproape-n departe/ și ziua noastră/ zămislită-ntr-o carte!” (Și pentru că era primăvară, Esmeraldă). Melosul e dedus din ritmul folcloric. Toate aceste poeme preiau duhul, ca să zic așa, rostirilor ritualice din poezia populară. Nu este însă un prelucrător de motive folclorice. Gabriel Cojocaru își construiește discursul liric în maniera aceasta, și cred că tocmai aici se află originalitatea care îl individualizează: „peste umbra gerului/ spre înaltul cerului/ aripă de curcubeu/ cât de lung suișul tău?/ cuprinde cu ochii zarea/ coborând atinge marea/ printre suflete străbate/ proaspăta eternitate/ curcubeu cu rost vărgat/ Dor cu Dor/ nestâmpărat” (Poem numai pentru Esmeralda). E un soi de descântec fiecare poem pe care îl adresează/scrie pentru Esmeralda: „din floare de nalbă/ salt-o Vrăjitoare Albă…/ cine poate s-o iubească/ în inimă o să-i crească/ fără nume sau cu nume/ tot acolo îi rămâne” (Hologramă). Multă gingășie se află în dialogul cu cea pe care o adoră („timpul viselor/ ți-l aduc în dar” – Descântec; sau; „nu-i așa, Esmeraldă,/ că ochii tăi/ s-au săpat singuri/ în sufletul meu?” – Rugăciune de îndreptare; sau: „de la ea/ voi învăța cum/ să vorbesc cu florile/ și cum să înțeleg/ culorile” – Despre cum face dragoste zeița mea).
Întoarcerea spre filonul liric folcloric se face în buna manieră a practicilor postmoderniste, Eugen Cojocaru experimentând, fără ostentație, această fuziune, într-o manieră romantică: „cum glăsuiește/ oarba fântână/ atât cât mai pot/ te țin de mână./ cum saltă iarba/ sub copita grăbită/ mă-nchin și m-aplec/ lângă glezan-ți tivită/ cu fir de argint/ în lutul durut –/ atât cât mai pot/ să te sărut./ cum crește ploaia/ de la cer spre pământ/ cu ochi-ți pădure/ am făcut legământ./ și liniștit cât mai pot/ să te-ascult/ unde să te caut,/ unde să te-ascund?/ unde să te caut./ unde să te-ascund” (Cântec de iubire păgână).
Volumul Poeme pentru Esmeralda al lui Gabriel Cojocaru se așează confortabil într-un șir de creații lirice de calitate emoțională autentică, în exultarea sentimentului iubirii, cu o frumoasă rostire ceremonială.