Postmodernismul este un termen folosit pentru a se referi la o „varietate de mișcări artistice, culturale și filozofice care pretind că marchează o ruptură cu modernismul”, ceea ce au în comun fiind profunda convingere că nu se mai poate baza pe modalitățile anterioare de a reprezenta realitatea. Această expresie a început să-și dobândească „gama actuală de semnificații” atât în critica și istoria literară, cât și teoria arhitecturii în anii 1950-1960. În opoziție cu presupusa auto-seriozitate a modernismului, postmodernismul se caracterizează prin „utilizarea jucăușă” a ironiei, pastișei și pariodiei, printre alte trăsături definitorii. Criticii și istoricii literari, și nu numai, susțin că postmodernismul înlocuiește idealurile morale, politice și estetice cu un „simplu stil și spectacol”. În anii 1990, postmodernismul a ajuns să desemneze un răspuns general – și, în general, celebrativ – la „pluralismul cultural”, iar susținătorii lui se aliniază strategic sau tactic cu feminismul, multiculturalismul și postcolonialismul. Bazându-se pe teoria poststructuralistă, gândirea postmodernă s-a definit prin „respingerea oricărei narațiuni istorice unice, fundamentale”, acest lucru punând sub semnul întrebării legitimitatea relatării iluministe despre progres și raționalitate, iar analiștii și criticii opinează că premisele sale conduc de-a dreptul la o „formă nihilistă de relativism”, în acest sens, devenind un ineluctabil „termen abuziv” în cultura populară. Filozoful francez Jean-François Lyotard, unul dintre teoreticienii postmodernismului, a descris acest curent sau această mișcare artistică și culturală, drept o „neîncredere în metanaraţiuni”1, în viziunea acestuia, postmodernismul atacând ideea unor „universalii monolitice” şi în schimb încurajând perspectivele „fracturate, fluide şi pe cele multiple”. Rezultă că postmodernismul, după cum sugerează şi termenul, reprezintă ceea ce a venit după modernism, modern provenind din latinescul modo, însemnând „chiar acum”, iar post înseamnă „după”, astfel, postmodernismul semnifică, în principiu, „după momentul de acum”2. Totuşi, formula „modernism” nu era poate cea mai utilă etichetă pentru cultura avangardistă de la îneputul secolului al XX-lea, dar avea, indubitabil, o „forţă descriptivă superioară” expresiei care i-a succedat.3 Potrivit istoricului britanic Eric Hobsbawm, termenul postmodernism s-a răpândit în tot felul de domenii care „nu aveau nimic comun cu artele”4.
Un termen înrudit este postmodernitatea (sau “condiția postmodernă”), care reprezintă „starea sau condiția economică ori culturală a societății despre care se spune că există după modernitate”5. Unele școli de gândire susțin că modernitatea s-a încheiat la sfârșitul secolului al XX-lea – în anii 1980 sau începutul anilor 1990 – și că a fost înlocuită de postmodernitate, iar altele ar extinde modernitatea pentru a acoperi evoluțiile denotate de postmodernitate, ideea condiției postmoderne fiind uneori caracterizată ca o cultură lipsită de capacitatea sa de a funcționa în orice stare liniară sau autonomă, cum ar fi „izolaționismul regresiv”, spre deosebire de „starea mentală progresivă” a modernismului.6 În majoritatea contextelor, postmodernitatea ar trebui să se distingă de postmodernism, adoptarea filosofiilor sau trăsăturilor postmoderne în arte, cultură și societate.7De fapt, perspectivele istorice de astăzi asupra evoluțiilor artei postmoderne (postmodernism) și ale societății postmoderne (postmodernitate) pot fi cel mai bine descrise ca „doi termeni-umbrelă pentru procese implicate într-o relație dialectică continuă precum post-postmodernismul, al cărei rezultat este cultura în evoluție a lumii contemporane”8.
Un alt termen conex sau adiacent este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie „condiţia sau răspunsul la postmodernitate”, de exemplu, se poate face referinţă la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.

 

Definiţii: probleme și complexități

 

„Postmodernismul” este „un termen extrem de contestat”, ce se referă la „un concept deosebit de instabil”, care „numește multe tipuri diferite de obiecte și fenomene culturale în multe moduri diferite”9. Este „difuză, fragmentară, [și] multidimensională”10. Criticii l-au descris drept „un termen exasperant” și susțin că indefinibilitatea sa este „un truism”, cu alte cuvinte, postmodernismul însemnând „mai multe lucruri deodată”11. Nu are o definiție unică, iar termenul nu denumește un singur fenomen unificat, ci mai degrabă multe fenomene diverse: „postmodernisme mai degrabă decât un postmodernism”12. Deși postmodernismele sunt în general unite în efortul lor de a transcende limitele percepute ale modernismului, „modernismul” înseamnă, de asemenea, „lucruri diferite pentru diferiți critici în diferite arte”13. În plus, există valori aberante chiar și în această poziție de bază; de exemplu, criticul literar american William V. Spanos (1924-2017), specializat pe opera lui Heidegger (vocabularul și conceptele sale rămânând mai aproape de ideea de Destruktion/ Distrugerea din metafizica lui Heidegger decât de succesorii ei filosofici) și autor al cărții Repetitions: the Postmodern Occasion in Literature and Culture (1987), concepe postmodernismul, nu în termeni de epocă, ci în termeni de un anumit tip de imaginație sau fantezie literară, astfel încât creațiile protomoderne precum Oreste al lui Euripide sau Don Quijote de Cervantes să fie considerate de-a dreptul postmoderne!14Cu toate acestea, încercând să generalizeze, criticul și comparatistul olandez Hans Bertens (născut Johannes Willem Bertens, în 1945) susține următoarele: „Dacă există un numitor comun tuturor acestor postmodernisme, acesta este acela al unei crize de reprezentare: o pierdere profund resimțită a credinței în capacitatea noastră de a reprezenta realul, în sensul cel mai larg. Indiferent dacă sunt de natură estetică [sic], epistemologică, morală sau politică, reprezentările pe care obișnuiam să ne bazăm nu mai pot fi luate de la sine înțelese”15.
De asemenea, de la faimos-eruditul și postmodernul roman Numele trandafirului (1980) al marelui semiotician, filozof și romancier italian Umberto Eco, până la videoclipurile formaţiei new wave britanice New Order, de la sculpturile lui Jeff Koons până la serialul de desene animate Danger Mouse totul se referea la postmodernism şi era considerat ca aparţinând postmodernismului.16 Se admitea că termenul, în sine, nu avea niciun înţeles, iar aceeaşi senzaţie, stranie, bizară, de altfel, au lăsat-o şi numeroasele încercări de a-l defini.17De pildă, în microeseul său From Postmodernism to Postmodernity: the Local/ Global Context/ De la postmodernism la postmodernitate: Contextul local/ global18, criticul şi teoreticianul literar american de origine egipteană Ihab Hassan listează câteva „ocurenţe şi contexte” în care termenul a fost folosit, încă înainte să devină atât de popular:
• John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, în anii 1870-1880, l-a folosit pentru prima oară, sugerând „un stil de pictură postmodern”, ca un mod de a se îndepărta de Impresionismul francez19 şi cu sensul de „Post-impresionism”.
• Filologul, criticul şi hispanistul spaniol Federico de Onis, 1934, (postmodernismo) cu sensul de reacţie împotriva dificultăţii şi experimentalismului poeziei moderniste.
• Istoricul britanic Arnold J. Toynbee, în 1939, cu sensul de „sfârşit al ordinii Occidentului burghez”, cu rădăcini în secolul al XVII-lea. De asemenea, Toynbee spunea că: „Propria noastră epocă post-modernă a fost inaugurată de războiul general din 1914-1918”20.
• Criticul şi istoricul de artă australian Bernard Smith, în 1945, cu sensul de „mişcare a realismului socialist în pictură”.
• Poetul american Charles Olson, în anii 1950-1960.
• Criticii literari americani Irving Howe şi Harry Levin, în 1959 şi 1960, pentru a semnifica „declinul culturii moderniste înalte”.
Pe lângă cele enumerate de Ihab Hassan, ar mai fi:
a). J. M. Thompson, în articolul său din 1914 din The Hibbert Journal (o revistă trimestrială de filosofie), a folosit acest termen pentru a descrie schimbările în atitudini şi credinţe în critica(rea) religiei: „Raţiunea de a fi a, sau motivul existenţei postmodernismului este de a scăpa, evada din nehotărârea sau făţărnicia ori dubla gândire a modernismului, prin a fi aprofundată în critica sa extinzând-o la religie precum şi la teologie, la sentimentul catolic precum şi la tradiţia catolică”21.
b). În anii 1921 şi 1925, postmodernismul a fost utilizat pentru a analiza „noile forme de artă şi muzică”.
c). În 1942, poetul, romancierul, dramaturgul şi antropologul american H. R. Hays a descris postmodernismul drept o „nouă formă literară”.
d). În 1949, acest termen a fost folosit pentru a sublinia insatisfacţia faţă de arhitectura modernistă, conducând la „mişcarea arhitecturală postmodernă”22, poate şi ca o replică la mişcarea arhitecturală modernistă cunoscută sub numele de „Stilul Internaţional”. Postmodernismul în arhitectură este marcat de reapariţia, re-emergenţa ornamentului de suprafaţă, referinţa la clădirile din jur în arhitectura urbană, referinţa istorică în „formele decorative (eclectism) şi unghiuri non-ortogonale”, pe scurt, postmodernismul respinge graniţele rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme. Exemplele aşa numite „clasice” de arhitectură modernă pot fi considerate clădirile Empire State Building sau Chrysler Building, realizate în stilul Art Deco, în cazul spaţiilor comerciale, ori arhitectura lui Frank Lloyd Wright, asociată de cele mai multe ori cu arhitectura organică, sau structurile realizate de Mişcarea artistică germană Bauhaus (curent artistic extrem de influent în arhitectura, artele plastice, designul, fotografia, mobilierul și decorările interioare ale secolului XX, generat de crearea instituției Staatliches Bauhaus, de personalitatea lui Walter Gropius)23, în materie de spaţii private sau comunale. În contrast, un exemplu de arhitectură postmodernă este sediul companiei AT&T (astăzi Sony) din New York, care, ca şi orice zgârie-nori, este construit pe o structură metalică, având foarte multe ferestre, dar care, spre deosebire de constructiile de birouri moderniste, împrumută şi elemente din diverse stiluri clasice (coloane, fronton, etc.).24 Un prim exemplu de artă postmodernă exprimată cu ajutorul arhitecturii se întinde de-a lungul porţiuni celebre pentru jocurile de noroc din Las Vegas, Nevada, aşa numita „Las Vegas Strip”. Clădirile de-a lungul acestui bulevard reflectă numeroase perioade ale artei sau referinţe culturale într-un colaj interesant, generat deopotrivă de timpul construcţiei, clădirile înconjurătoare şi interesele comerciale (momentane sau cu bătaie lungă) ale proprietarilor. Arhitectura postmodernă a fost descrisă ca fiind „neo-eclectică”, astfel încât referinţa şi ornamentul s-au întors pe faţade, înlocuind stilurile fără ornamente şi agresive ale modernismului, cum este spre exemplu într-o clădire din Boston, Massachusetts. Acest eclectism este combinat cu utilizarea unghiurilor non-ortogonale şi a suprafeţelor de forme cele mai variate şi ciudate; aici putându-se menţiona ca printre cele mai faimoase, Galeria de Stat din Stuttgart şi Muzeul Guggenheim din oraşul basc Bilbao.
e). Peter F. Drucker, un consultant în management, profesor şi autor american de origine austriacă, a sugerat transformarea într-o lume postmodernă petrecută între 1937 şi 1957 (când a scris el) şi descriind-o încă o „epoca fără nume” (nameless era), pe care a caracterizat-o ca pe o „trecere la lumea conceptuală” bazată pe modelul propus şi proces (procedură) decât pe o cauză mecanică, subliniate de 4 noi realităţi: emergenţa Societăţii Educate, importanţa unei dezvoltări importante, declinul statului-naţiune şi colapsul viabilităţii culturilor non-occidentale.25
f). În 1971, într-un curs predat la Institutul de Artă Contemporană din Londra, artistul conceptual american Mel Bochner a subliniat că postmodernismul în artă a început cu pictorul şi sculptorul de orientare expresionistă abstractă pop, după unii, neo-dadaistă, după alţii, american Jasper Johns, „care a respins primul, mai întâi, datele senzoriale (sense-data) şi punctul de vedere singular ca bază, fundamente a artei sale şi a tratat arta ca o investigaţie critică”26.
g). În 1996, politologul şi psihologul social american Walter Truett Anderson a decris postmodernismul ca aparţinând uneia dintre cele patru viziuni tipologice ale lumii, pe care el le-a identificat ca fiind: 1) Ironist-postmodernă, care vede adevărul aşa cum e construit social; 2) Raţional-ştiinţifică, în care adevărul este descoperit printr-o cercetare metodică, disciplinată; 3) Social-tradiţională, în care adevărul e găsit moştenirea civilizaţiei americane şi occidentale, sau 4) Neo-romantică, în care adevărul este descoperit prin obţinerea, atingerea armoniei cu natura şi/ sau explorarea spirituală a sinelui interior.27
Alţi specialişti indică studiul celui supranumit în mod exagerat „profetul postmodernităţii”, Charles Jencks, The Language of Postmodern Architecture/ Limbajul arhitecturii postmoderne (1977), ca figurînd printre primele opere care au dat termenului sensul folosit în ziua de azi. În S.U.A., dezbaterea în jurul termenului „postmodernism” a început în anii 1970, dacă luăm doar în considerare faptul că Ihab Hassan și-a tipărit eseul The Dismemberment of Orphaeus: Toward a Postmodern Literature/ Dezmembrarea lui Orfeu: Spre o literatură postmodernă, în 1974. Studiul esenţial al lui Fredric Jameson, Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism/ Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu, a apărut zece ani mai tîrziu, în 1984, nucleul acestui studiu fiind publicat într-o altă formă, cu titlul Postmodernism and the Consumer Society/ Postmodernismul şi societatea de consum, în acelaşi an, în New Left Review/ Revista Noii Stângi, după cum mărturiseşte însuşi autorul în prefaţa unui alt volum de articole. Alte două cărţi foarte populare în România, sunt studiile Lindei Hutcheon, The Politics of Postmodernism/ Politica postmodernismului (traducere Mircea Deac, Bucureşti, Editura Univers, 1997) şi The Poetics of Postmodernism/ Poetica postmodernismului (traducere Dan Popescu, Bucureşti, Editura Univers, 2002) şi Postmodernist Culture/ Cultura postmodernistă a lui Steven Connor, aceste lucrări apărând în România, prin „hazard obiectiv”. În 1989, La condition postmoderne/ Condiția postmodernă, faimoasa carte a francezului Jean-François Lyotard, publicată în 1979, este esenţială şi consemnează ruptura totală faţă de filosofia premergătoare. Ar mai fi cartea lui Brian McHale, Postmodernist Fiction/ Ficţiunea postmodernistă publicată în S.U.A., în 1987 şi tipărită la noi abia în 2009 la Editura Polirom din Iaşi.
Ideile postmoderniste în filosofie şi analiza culturii şi societăţii au extins importanţa teoriei critice şi au reprezentat puncte de plecare pentru creaţiile şi operele de literatură, arhitectură şi design, precum şi să fie vizibile în marketing/ afaceri şi interpretarea istoriei, drept şi cultură, începând de la sfârşitul secolului XX; aceste evoluţii – re-evaluări ale întregului sistem de valori a culturii occidentale (dragoste, căsătorie, cultură populară, trecerea de la economia industrială la cea a serviciilor) având loc în anii 1950 şi 1960, culminând cu „Revoluţia Socială din 1968”, fiind descrise cu termenul de postmodernitate28 , spre deosebire de postmodernism, un termen care se referă la o opinie sau la o mişcare. Postmodernismul a fost utilizat de asemenea în mod interşanjabil cu cel de post-structuralism din care s-a dezvoltat postmodernismul, o „înţelegere corectă a postmodernismului”. Post-structuralismul a rezultat în mod similar cu postmodernismul urmând o vreme structuralismul; fiind caracterizat prin „noi modalităţi de gândire”, contrare formei originale.29 Termenul de postmodernist descrie o parte dintr-o mişcare, cel de postmodern e plasat în perioada de timp din anii 1950, făcându-l o parte a istoriei contemporane.

 

 

Note
1 Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, Cluj-Napoca, Idea Design, 2003, online.
2 John Higgs, O istorie alternativă a secolului XX, Bucureşti, Editura Litera, 2019, p. 361.
3 John Higgs, op. cit., p. 361.
4 Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, București, Editura Lider, 1994, p. 590.
5 În acest context, „modern” nu este folosit în sensul de „contemporan”, ci ca denumire pentru o anumită perioadă din istorie.
6 Fredric Jameson, Postmodernism, or, The Cultural Logic of Late Capitalism, London, Duke University Press, 1991, p.
7 Artur Ribeiro (2023), “Archaeology in Late Capitalist Times”, în Norwegian Archaeological Review, 56 (2): 123–139.
8 Mathias Nilges (Spring 2015), „The Presence of Postmodernism in Contemporary American Literature”, în American Literary History, 27 (1): 186–197.
9 Ian Buchanan, „postmodernism”, în A Dictionary of Critical Theory, Oxford University Press, 2018, online; Johannes Willem Bertens, The Idea of the Postmodern: A History, Psychology Press, 1995, p. 11 și Steven Connor, ed., The Cambridge Companion to Postmodernism, Cambridge University Press, 2004, p. 567.
10 Daniel Herwitz, „Postmodernism: Historical and Conceptual Overview”, în Kelly, Michael (ed.), Encyclopedia of Aesthetics, Oxford University Press, 2008, online.
11 Johannes Willem Bertens, op. cit., p. 3 și Gary Aylesworth (5 February 2015) [1st pub. 2005], „Postmodernism”, în Zalta, Edward N. (ed.), The Stanford Encyclopedia of Philosophy, sep-postmodernism (Spring 2015 ed.), Metaphysics Research Lab, Stanford University.
12 Peter Brooker, A Glossary of Cultural Theory (2nd ed.), Arnold, 2003, p. 204; Kevin J. Vanhoozer, „Theology and the Condition of Postmodernity: A Report on Knowledge (of God)”, în Vanhoozer, Kevin J. (ed.), The Cambridge Companion to Postmodern Theology, Cambridge University Press, 2003, p.3 și Steven Connor, „postmodernism”, în Michael Payne and Jessica Rae Barbera (ed.), A Dictionary of Cultural and Critical Theory, John Wiley & Sons, 2013, p. 17.
13 Johannes Willem Bertens, op.cit., pp. 4-5.
14 Ibidem, p. 46.
15 Ibidem, p. 10.
16 John Higgs, op. cit., p. 362.
17 Ibidem.
18 Ihab Hassan, „Postmodernism to Postmodernity: the Local/ Global Context”, în www.ihabhassan.com.
19 Ihab Hassan, The Postmodern Turn, Essays in Postmodern Theory and Culture, Ohio University Press, 1987. p. 12 ff, online.
20 Arnold J. Toynbee, A study of History, Volume 5, Oxford, UK, Oxford University Press, 1961 [1939], p. 43, online.
21 J. M. Thompson, „Postmodernism”, în The Hibbert Journal, Vol XII No. 4, July 1914, p. 733.
22 Cf. Encyclopaedia Britannica, 2004, vers. online.
23 Kirsten Baumann, Bauhaus Dessau. Architektur, Gestaltung, Idee, Berlin, Jovis, 2007, online.
24 Ihab Hassan, „From Postmodernism to Postmodernity: the Global/ Local Context”, în www.ihabhassan.com.
25 Peter F. Drucker, Landmarks of Tomorrow, New York, Harper Brothers, 1957, retrieved 2 August 2015, online.
26 Mel Bochner, Solar system & rest rooms: writings and interviews, 1965-2007, MIT Press, 2008, p. 91.
27 Walter Truett Anderson, The Fontana Postmodernism Reader, 1996.
28 Paul Michael Lützeler, „From Postmodernism to Postcolonialism”, în TRANS. Internet Zeitschrift für Kulturwissenschaften, No. 11/ 2001.
29 Kaya Yilmaz, „Postmodernism and its Challenge to the Discipline of History: Implications for History Education”, în Educational Philosophy & Theory, 42, 7, pp. 779-795, October 2010, Academic Search Premier, EBSCOhost, viewed 18 April 2012.