Teme și tehnici comune postmodernismului

 

1. Prezența ironiei, ludicului, umorului negru, calambururilor

 

 

Teoreticianul literar canadian Linda Hutcheon a susținut că ficțiunea postmodernă în ansamblu ar putea fi caracterizată prin „ghilimele ironice”, această ironie, alături de umorul negru și conceptul general de „joc” (legat de conceptul lui Derrida sau ideile susținute de Roland Barthes în Placerea textului) numărându-se printre cele mai recunoscute aspecte ale postmodernismului1. Deși ideea de a le folosi în literatură nu a început cu postmoderniștii (de pildă, moderniștii erau adesea ludici și ironici), ei au devenit trăsături centrale în multe creații postmoderne2. De fapt, câțiva romancieri care ulterior vor fi etichetați postmoderni au fost mai întâi taxați colectiv drept „autori de umor negru”, ceea ce era adevărat: John Barth, Joseph Heller, William Gaddis, Kurt Vonnegut, jr., Bruce Jay Friedman etc.: de exemplu, modul în care ironic-sardonicii Heller și Vonnegut, jr. abordează evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial, conceptul central al romanului Catch-22 de Joseph Heller fiind ironia „acum-idiomaticului aliniat cazon-22”, iar narațiunea este structurată în jurul unei lungi serii de ironii similare3. În special, microromanul Strigarea lotului 49 al lui Thomas Pynchon oferă exemple excelente de joc literar, de calambururi, de spirit ludic, deseori, inclusiv „jocuri de cuvinte prostești”, într-un context serios, de pildă, conține personaje pe nume Oedipa Maas (care este protagonista cărții), Pierce Inverarity, Mike Fallopian și Stanley Koteks și un interesant post de radio numit KCUF, în timp ce cartea în ansamblu are un subiect serios și o structură complexă4.

 

2. Focalizare pe intertextualitate

 

Întrucât postmodernismul reprezintă un „concept descentrat al universului” în care operele individuale nu sunt creații izolate, o mare parte a atenției în studiul literaturii postmoderne este focalizat pe intertextualitate: relația dintre un text (un roman de exemplu) și altul sau o referință ori o paralelă cu o altă operă literară, o discuție extinsă a unei opere sau adoptarea unui stil5. În literatura postmodernă, acest lucru se manifestă în mod obișnuit ca referințe la basme – ca în cărțile canadiencei Margaret Atwood, americanului Donald Barthelme și multor altora – sau în referiri la genuri populare, cum ar fi SF și ficțiunea detectivist-polițistă6. Adesea, intertextualitatea este mai complicată decât o singură referire la un alt text, Pinocchio la Veneția de Robert Coover, de exemplu, îl leagă pe Pinocchio-ul lui Carlo Collodi de nuvela Moartea la Veneția de Thomas Mann7. De asemenea, Numele trandafirului, recunoscuta capodoperă postmodernă a lui Umberto Eco, ia forma unui roman polițist, dar și filosofic, teosofic și istoric, și face referiri la autori total diferiți precum Aristotel, Arthur Conan Doyle și Jorge Luis Borges8. Un exemplu edificator de intertextualitate din prima jumătate a secolului al XX-lea care i-a influențat pe postmoderniștii de mai târziu este Pierre Menard, autorul lui Quijote de Jorge Luis Borges, o poveste cu semnificative referiri la cervantinul Don Quijote, care este, de asemenea, un „bun exemplu de intertextualitate cu trimiterile sale la romanțurile medievale”, Don Quijote fiind o referință comună a postmoderniștilor, de exemplu, romanul scriitoarei americane Kathy Acker (1947-1997) Don Quijote: Which Was a Dream/ Don Quijote: Care a fost un vis (1986)9. Referințe la Don Quijote pot fi găsite și în microromanul polițist postmodern a lui Paul Auster (1947-2024), City of Glass/ Orașul de sticlă, un alt exemplu de intertextualitate în postmodernism fiind The Sot-Weed Factor/ Neguțătorul de tabac (1960) al lui John Barth (1930-2024), care tratează poemul cu același nume al lui Ebenezer Cooke10. Neguțătorul de tabac marchează începutul postmodernismului literar al lui John Barth, masivul roman-epopee satirică luându-și titlul din poemul The Sot-Weed Factor: Or, a Voyage to Maryland. A Satyr/ Neguțătorul de tabac: Sau, o călătorie în Maryland. Un satir (1708) de poetul de origine engleză Ebenezer Cooke (c. 1665 – c. 1732), despre care se cunosc „puține detalii biografice”. Romanul barthian parodiază, imită, recuperează și rescrie formele genului din secolul al XVIII-lea ale Bildungsroman (roman de formare) și Künstlerroman (roman despre formarea unui artist), și în special romanele Tom Jones al lui Henry Fielding și Tristram Shandy de Laurence Sterne, precum și cele trei romane epistolare ale lui Samuel Richardson, Pamela (1740), Clarissa (1748) și Istoria lui Sir Charles Grandison (1753)11. Romanul este, de asemenea, o parodie a genului picaresc12, în special a menționatelor Tristram Shandy și Tom Jones, iar un întreg capitol din ediția din 1967 este scris în rime și rescrie, de asemenea, povestea exploratorului și guvernatorului colonial John Smith și a nativei Pocahontas13, prezentându-l pe Smith ca pe un oportunist fanfaron și obscen, a cărui narațiune a explorărilor sale din Virginia este descrisă ca fiind „extrem de fictivă și egocentric-egoistă”, acest punct de vedere fiind în general acceptat de istorici, astăzi. În 1994, John Barth a spus retrospectiv că Neguțătorul de tabac a marcat descoperirea de către el a postmodernismului: „Privind înapoi, sunt înclinat să declar măreț că trebuie să descopăr, sau să fiu descoperit de postmodernism”14.

 

3. Omniprezența pastişei sau parodiei

 

Legat de intertextualitatea postmodernă, pastișa înseamnă a combina, sau a „lipi” împreună, mai multe elemente, în literatura postmodernistă, ea putând fi un omagiu sau o parodie a stilurilor trecute sau ca o reprezentare a aspectelor haotice, pluraliste sau pline de informații ale societății postmoderne, ca să nu mai vorbim că poate fi o combinație de mai multe genuri pentru a crea o narațiune unică sau pentru a comenta situații din postmodernitate: de exemplu, William S. Burroughs folosește Science Fiction, ficțiune detectivistică și western; Margaret Atwood utilizează SF și basme; Umberto Eco întrebuințează ficțiune polițistă, basme și SF și așa mai departe.15Cu toate că pastișa implică în mod obișnuit amestecarea genurilor, sunt incluse și multe alte elemente, metaficțiunea și distorsiunea temporală sunt comune în pastișa sau parodia mai largă a romanului postmodern, dar și elemente de istorie și de fantastic, de exemplu, în romanul lui Robert Coover (n. 1932), The Public Burning/ Arderea publică, din 1977, acesta combină relatări inexacte din punct de vedere istoric despre președintele Statelor Unite, Richard Nixon, interacționând cu personaje istorice și personaje fictive precum Unchiul Sam și Betty Crocker!16 Coover încalcă normele ficțiunii istorice clasice: atunci când îl pune pe Nixon să încerce să o seducă pe Ethel Rosenberg (cea care, alături de soțul ei Julius, a fost condamnată la moarte pentru spionaj în favoarea URSS, îndeosebi pentru furnizarea datelor secrete privind bomba atomică) în celebra închisoare „Sing-Sing” în noaptea de dinaintea execuției, în contradicție evidentă cu istoria oficială; ba chiar mai spectaculos, când îl face să fie sodomizat de… Unchiul Sam chiar în epilogul romanului, „fuzionând (!) astfel ficțiunea istorică și fantasticul”17. Alte fuzionări ilicite ale istoriei și fantasticului apar, de pildă, în The Living End/ Sfârșitul viu (1979) de Stanley Elkin (1930-1995), unde faimosul și controversatul tenisman român Ilie Năstase, ca figură a istoriei reale, este auzit de către decedatul, dar conștientul Ladlehaus din mormântul său din apropierea terenurilor de tenis!18. Un alt exemplu este romanul din 1969 al lui B. S. Johnson (1933-1973), The Unfortunates/ Nefericiții în care cititorul trebuie efectiv să manipuleze fasciculele, să le amestece și să le pună unul peste altul19. Astfel de manipulări susținute de pastișă sau parodie servesc ineluctabil, la “menținerea ideii de materialitate a cărții” în obiectivul preocupărilor conștiente ale lectorului.20

 

4. Folosirea frecventă a metaficțiunii

 

Metaficțiunea este o formă de ficțiune care subliniază propria sa structură narativă într-un mod care reamintește în mod inerent publicului că citește sau vizionează o operă de ficțiune, metaficțiunea fiind conștientă de limbaj, formă literară și povestire, iar lucrările de metaficțiune atrag direct sau indirect atenția asupra „statutului lor de artefacte”21. Metaficțiunea este frecvent folosită ca o modalitate de parodie sau un instrument pentru a submina convențiile literare și a explora relația dintre literatură și realitate, viață și artă.22 Deși metaficțiunea este cel mai frecvent asociată cu literatura postmodernă care s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XX-lea, utilizarea sa poate fi urmărită din lucrări de ficțiune mult mai vechi, cum ar fi Povestiri din Canterbury (1387) de Geoffrey Chaucer, Don Quijote, Partea a doua (1615) de Miguel de Cervantes, Tristram Shandy (1759) de Laurence Sterne, Sartor Resartus (1833-1834) de Thomas Carlyle și Bâlciul deșertăciunilor (1847) de William Makepeace Thackeray.23 Metaficțiunea a devenit deosebit de proeminentă în anii 1960, cu lucrări precum Rătăcit în Casa oglinzilor de John Barth, Foc palid de Vladimir Nabokov, „The Babysitter”/ „Dădaca” și „The Magic Poker” de Robert Coover, Abatorul Cinci de Kurt Vonnegut, jr., Iubita locotenentului francez de John Fowles, Strigarea lotului 49 de Thomas Pynchon și Willie Master’s Lonesome Wife/ Nevasta tânjitoare a lui Willie Master de William H. Gass.24 Metaficțiunea este adesea folosită pentru a submina autoritatea autorului, pentru schimbări narative neașteptate, pentru a avansa o poveste într-un mod unic, pentru distanța emoțională, sau pentru a comenta actul de a povesti sau nara25, de exemplu, romanul lui Italo Calvino (1923-1985) din 1979 Dacă într-o noapte de iarnă, un călător este o narațiune postmodernistă, sub forma unei povești în ramă, despre un lector care încearcă să citească o carte numită… Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Fiecare capitol este împărțit în două secțiuni, prima secțiune a fiecărui capitol este la persoana a doua și descrie procesul pe care-l parcurge cititorul pentru a încerca să citească următorul capitol al cărții pe care o citește, în timp ce a doua jumătate reprezintă prima parte a unei noi cărți pe care cititorul o găsește. Postmodernul american Kurt Vonnegut, jr. (1922-2007) a folosit în mod obișnuit această tehnică interesantă: primul capitol al romanului său-basorelief din 1969 Abatorul Cinci sau Cruciada copiilor – Un dans obligator cu moartea este despre procesul de scriere a romanului și atrage atenția asupra propriei sale prezențe în tot romanul. Deși o mare parte din roman are de-a face cu propriile experiențe în timpul îngrozitorului bombardament incendiar de la Dresda din 13 februarie 1945, care a ucis 135.000 de oameni și a distrus pentru zeci de ani frumosul oraș, poreclit Florența de pe Elba, Kurt Vonnegut, jr. subliniază continuu artificialitatea arcului narativ central care conține elemente evident fictive, cum ar fi extratereștrii și călătoriile în timp. Rezultă că Abatorul Cinci se află la confluența dintre romanul autobiografic și cel SF, prin personajul Kilgore Trout care apare în mai multe romane ale autorului germano-american, dar el poate fi încadrat și la romanele de război. În fine, acest roman postmodern conține obsedanta și repetitiva propoziție mai mult sau mai puțin ironică: „Așa merg lucrurile”. În mod similar, ciclul de nuvele din 1990 al lui Tim O’Brien (n. 1946) The Things They Carried/ Lucrurile pe care le purtau despre experiențele unui pluton în timpul războiului din Vietnam, prezintă un personaj pe nume, evident, Tim O’Brien; deși autorul a fost un veteran din Vietnam, cartea este o operă de ficțiune, el punând sub semnul întrebării caracterul ficțional al personajelor și incidentele de-a lungul creației sale narative. O povestire din această carte, „Cum să spui o poveste de război adevărată”, pune la îndoială natura însăși a… povestirii, iar povestirile faptice ale poveștilor de război, spune naratorul, ar fi de necrezut, în timp ce poveștile de război eroice, morale, nu surprind adevărul. David Foster Wallace (1962-2008) în The Pale King/ Regele palid scrie că pagina de drepturi de autor susține că e ficțiune numai în scopuri legale și că tot ceea ce este în roman ar fi non-ficțiune, el folosind un personaj din roman pe nume, după cum era de așteptat, David Foster Wallace, cu toate acestea, Wallace a vrut să progreseze dincolo de ironia și metaficțiunea asociate cu postmodernismul și să exploreze un stil post-postmodern sau metamodern, astfel, în eseul E Unibus Pluram: Television and U.S. Fiction/ E Unibus Pluram: televiziune și ficțiune din SUA (scris în 1990, publicat în 1993)26, el a propus că televiziunea are o influență ironică asupra ficțiunii și a îndemnat autorii literari să evite rebeliunea superficială a televiziunii. Scriitoarea portoricană Giannina Braschi (n. 1953) are și ea un personaj omonim și folosește metaficțiune și pastișă ori parodie în romanele sale Yo-Yo Boing! (1998, primul roman scris în întregime în spangleză) și United States of Banana/ Statele Unite ale Bananelor (2011) despre prăbușirea imperiului american27, acesta din urmă fiind un roman alegoric postmodern, o operă între genuri care îmbină teatrul experimental, poemul în proză, proza scurtă și filosofia politică cu un manifest despre democrație și viața americană într-o lume post-11 septembrie 2001.28 Cartea dramatizează războiul global împotriva terorii și povestește deplasarea autoarei după atacurile din casa ei din cartierul Battery Park din New York, cartea abordând și imigrația latinoamericană în Statele Unite, statutul colonial al Puerto Rico și „dezechilibrele de putere din Americi”29.

 

5. Poioumena ca tip specific de metaficțiune

 

Poioumenon (plural: poioumena; din greaca veche: ποιούμενον, „produs”) este un termen inventat de criticul literar scoțian Alastair Fowler pentru a se referi la un tip specific de metaficțiune în care povestea se referă la „procesul de creație”, conform acestuia „poioumenonul fiind calculat pentru a oferi oportunități de a explora granițele ficțiunii și ale realității – limitele adevărului narativ”30. În multe cazuri, cartea va fi despre procesul de creare a cărții sau include un element de metaforă centrală pentru/ despre acest proces, exemple comune în acest sens fiind Sartor Resartus al lui Thomas Carlyle și mult mai cunoscutul antiroman Tristram Shandy al lui Laurence Sterne, care se referă la „încercarea frustrată a naratorului de a-și spune propria poveste”. Un exemplu postmodern semnificativ este Focul palid (1962) al lui Vladimir Nabokov (1899-1977), în care naratorul, Kinbote, susține că scrie o analiză a lungului poem al lui John Shade „Pale Fire”, dar narațiunea relației dintre Shade și Kinbote este prezentată în ceea ce sunt aparent notele de subsol ale poemului. În mod similar, naratorul conștient de sine din romanul Midnight’s Children/ Copiii de la miezul nopții (1981) de Salman Rushdie este paralel cu crearea cărții sale cu crearea chutney-ului și întemeierea Indiei independente, o poveste realistă postcolonială, postmodernă și realist-magică, spusă de protagonistul său principal, Saleem Sinai, plasată în contextul unor evenimente istorice, „stilul de conservare a istoriei cu relatări fictive fiind auto-reflexiv”. Anagrame (1970), de David R. Slavitt (n. 1935), descrie o săptămână din viața unui poet și scrierea de către acesta a unui poem care, în ultimele două pagini, se dovedește remarcabil de… profetic. În The Comforters/ Consolatoarele, protagonista scriitoarei britanice Muriel Spark (1918-2006) aude sunetul unei mașini de scris și voci care mai târziu se pot transforma în… romanul în sine. Alte exemple postmoderne de poioumena includ trilogia lui Samuel Beckett (Molloy, Malone moare și Nenumitul, publicate intre anii 1951 și 1953); Carnetul de aur al lui Doris Lessing; Mantisa lui John Fowles, catalogat de „New York Times”, drept un „roman surprinzător de plictisitor”; The Paper Men/ Oamenii de hârtie de William Golding (nobelizatul autor britanic a fost inspirat să scrie acest roman după ce a citit biografia lui Carlos Baker a lui Ernest Hemingway, Wilfred Barclay este într-o oarecare măsură un autoportret al lui Golding, care nu a avut răbdare cu criticii săi) și altele.31

 

 

Note
1 Barry Lewis, Postmodernism and Literature// The Routledge Companion to Postmodernism, NY, Routledge, 2002, online; Linda Hutcheon, A Poetics of Postmodernism: History, Theory, Fiction, NY, Routledge, 2004, online și John Barth, „Postmodernism Revisited”, în Further Fridays, Boston, Little, Brown and Company, 1995.
2 Barry Lewis (2002), op. cit., online; Linda Hutcheon (2004), op. cit., online și John Barth (1995), op. cit., online.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Allen Graham, Intertextuality, Routledge, 2000, pg. 200; Mary Orr, Intertextuality: debates and contexts, Wiley-Blackwell, 2003 și The Penguin Dictionary of Literary Terms and Literary Theory, J.A. Cuddon, online.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Cf. „Acker: Don Quixote. The Modern Novel”, în www.themodernnovel.org, retrieved 2020-10-20.
10 Irene Rima Makaryk, ed. (1993), Encyclopedia of Contemporary Literary Theory: Approaches, Scholars, Terms, Toronto, University of Toronto Press, „Parody”, p. 604.
11 Amy J. Elias, Sublime desire: history and post-1960s fiction, 2001, pp. 223–224.
12 Robert Scott, „«Dizzy with the Beauty of the Possible»: The Sot-Weed Factor and the Narrative Exhaustion of the Eighteenth-Century Novel”, în Debra Taylor Bourdeau and Elizabeth Kraft (Eds.), On Second Thought: Updating the Eighteenth-Century Text, 2007, online.
13 Amy J. Elias, op. cit., pp. 223-224.
14 Berndt Clavier, John Barth and postmodernism: spatiality, travel, montage, 2007, pp.165–167.
15 Barry Lewis (2002), op. cit., online; Linda Hutcheon, op. cit., online și Brian McHale, Postmodernist Fiction, London, Routledge, 2001, online.
16 Ibidem.
17 Brian McHale, Ficțiunea postmodernistă, Iași, Editura Polirom, 2009, p. 144.
18 Brian McHale, op. cit., p. 144.
19 Barry Lewis (2002), op. cit., online; Linda Hutcheon, op. cit., online și Brian McHale, Postmodernist Fiction, London, Routledge, 2001, online.
20 Brian McHale, Ficțiunea postmodernistă, Iași, Editura Polirom, 2009, p. 296.
21 Patricia Waugh, Metafiction – The Theory and Practice of Self-Conscious Fiction, London, New York, Routledge, 1984, p. 2.
22 Rüdiger Imhof, Contemporary Metafiction – A Poetological Study of Metafiction in English since 1939, Heidelberg, Carl Winter Universitätsverlag, 1986, p. 9.
23 Rüdiger Imhof, op. cit., p. 9 și David LaRocca (15 August 2017), „Translating Carlyle: Ruminating on the Models of Metafiction at the Emergence of an Emersonian Vernacular”, în Religions, 8 (8): 152.
24 Mikkel Jensen (2 January 2016), „Janus-Headed Postmodernism: The Opening Lines of Slaughterhouse-Five”, în The Explicator, 74 (1): 8–11.
25 Richard Dyer, op. cit., p. 29; César J. Ayala; Rafael Bernabe, op. cit., p. 331 și Daniele Luttazzi, op. cit., online.
26 David Foster Wallace, „E Unibus Pluram: Television and U.S. Fiction”, în Review of Contemporary Fiction, 13 (2): 151–194 și „E Unibus Pluram: Television and US Fiction”, Notting Hill Editions, retrieved March 29, 2021.
27 L.M. Popovich, „Metafictions, Migrations, Metalives: Narrative Innovations and Migrant Women’s Aesthetics in Giannina Braschi”, în International Journal of the Humanities, 2012, online și Madelena Gonzalez, „United States of Banana (2011), Elizabeth Costello (2003) and Fury (2001): Portrait of the Writer as the «Bad Subject» of Globalisation”, în Contemporary British Studies (2014), online.
28 Giannina Braschi, „United States of Banana”, în Library Journal, retrieved 2020-11-10 și John Riofrio (January 28, 2020), „Falling for debt: Giannina Braschi, the Latinx avant-garde, and financial terrorism in the United States of Banana”, în Latino Studies, 18: 66–81.
29 Claudia Torrens, „Novela de Braschi fantasea con un mundo ideal para hispanos [Braschi’s Novel Fantasizes About Ideal World for Hispanics]”, în Associated Press, October 20, 2011 și Alexandra Perisic, Precarious Crossings: Immigration, Neoliberalism, and the Atlantic, Ohio, The Ohio State University Press, 2019, pp. 152–173.
30 Alastair Fowler, The History of English Literature, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1989, p. 372.
31 Alastair Fowler, op. cit., p. 372; M. Keith Booker, Techniques of subversion in modern literature: transgression, abjection, and the carnivalesque, University Press of Florida, 1991, pg. 81–82; Alastair Fowler, „Postmodernism”, în www.westga.edu, archived from the original on 2006-09-14 și „Timeline”, William Golding, retrieved 6 May 2024.