6. Metaficțiunea istoriografică

 

Linda Hutcheon a inventat termenul de „metaficțiune istoriografică” pentru a se referi la lucrări care ficționalizează evenimente sau figuri istorice reale, exemplele notabile includ Generalul în labirintul său (1989) de Gabriel García Márquez (despre marele revoluționar Simón Bolívar), Papagalul lui Flaubert (1984) de Julian Barnes (despre scriitorul modernist Gustave Flaubert), Ragtime (1975) de E. L. Doctorow (care prezintă personaje istorice reale precum magicianul Harry Houdini, industriașul Henry Ford, Arhiducele Franz Ferdinand al Austro-Ungariei, autorul și oratorul american Booker T. Washington și psihanaliștii Sigmund Freud și Carl Gustav Jung) și Koolaids: Arta războiului (1998) de Rabih Alameddine, un pictor și scriitor libanez-american, pasionat de matematică și inginerie, care face referiri la Războiul civil din Liban și la diferite personalități politice din viața reală.1 Romanul Mason and Dixon/ Mason și Dixon (1997) a lui Thomas Pynchon folosește și acest concept; de exemplu, este inclusă o scenă în care primul președinte al S.U.A., George Washington fumează… marijuana, iar John Fowles tratează în mod similar perioada victoriană în The French Lieutenant’s Woman/ Iubita locotenentului francez (1969).2 De asemenea, s-a spus că Abatorul Cinci (1969), de Kurt Vonnegut, jr., prezintă o perspectivă metaficțională, „de tip Ianus bifrons”, în felul în care romanul încearcă să (re)prezinte atât evenimentele istorice reale din cel de-al Doilea Război Mondial, și, în același timp, problematizează însăși noțiunea de a face exact acest lucru!3.

 

7. Fabulația ca mod de integrare a fantasticului, magiei sau mitului

 

Fabulația este un termen folosit uneori în mod interschimbabil cu metaficțiunea și se referă la pastișă sau parodie și realismul magic, fiind „o respingere a realismului care îmbrățișează noțiunea că literatura este o operă creată și nu este legată de noțiuni de mimesis și verosimilitate”4. Astfel, fabulația provoacă unele noțiuni tradiționale de literatură – structura tradițională a unui roman sau a rolului naratorului, de exemplu – și integrează alte noțiuni tradiționale de povestire, inclusiv elemente fantastice, precum magia și mitul, sau elemente din genuri populare precum romanul științifico-fantastic5. Potrivit unor autori, termenul a fost inventat de criticul și teoreticianul literar american Robert Scholes în cartea sa The Fabulators/ Fabulatorii, exemple puternice de fabulație în literatura contemporană găsindu-se, de exemplu, în Harun și Marea de Povești de indo-britanicul Salman Rushdie (n. 1947)6. Harun și Marea de Povești este un roman pentru copii din 1990, fiind a cincea creație narativă majoră a lui Rushdie ce a urmat controversatului roman Versete satanice (1988), o poveste fantasmagorică ce începe într-un oraș atât de mizerabil și ruinat încât și-a uitat numele7. Harun și Marea de Povești este și o alegorie a problemelor existente în societate la momentul publicării sale, în special în subcontinentul Indian, prezentând aceste chestiuni din perspectiva tânărului protagonist, Harun, multe elemente ale poveștii tratând problema cenzurii și a libertății de exprimare, una deosebit de relevantă pentru Salman Rushdie din cauza fatwa împotriva lui emisă în 1989 de Ayatollahul Ruhollah Khomeini8. Acest roman postmodernist este foarte aluziv și conține joyceene jocuri de cuvinte în mai multe limbi, numeroase dintre numele personajelor majore, cum ar fi Snooty Buttoo, Butt the Hoopoe, Blabbermouth, The Eggheads, Plentimaw Fish, făcând trimitere la un anumit aspect al vorbirii sau al tăcerii. Un alt mare autor postmodern, Italo Calvino, în acelaşi timp un teoretician al literaturii, un scriitor neorealist, la începuturi, a fost de asemenea, şi mai ales pentru marele public, un fabulist plin de umor: creaţia sa foarte bogată, de altfel, face din el unul dintre cei mai mari scriitori italieni din perioada modernă.9 Iniţial atras de vâna neorealistă din Italia imediat post-1945, Italo Calvino s-a orientat după aceea înspre literatura populară, în particular spre universul fabulei, şi a devenit membru al celebrului grup de literatură potențială „Oulipo”. Calvino a fost întotdeauna atras de basme și fabule, el publicând volumul Fiabe italiane („Basme italiene”), o culegere de 200 de basme sau basme-fabule, le-aș spune, din diferitele tradiții orale din tot atâtea minunate locuri și regiuni ale frumoasei Italii, reunite în volum de autorul italian născut în Cuba și traduse de el însuși într-o limbă mai simplă, titlul complet al lucrării, publicate în 1956, care îi clarifică natura, fiind Basme italiene culese din tradiția populară din ultima sută de ani și transcrise în diferite dialecte de Italo Calvino.10 Anumite motive se repetă în aceste povești cu “iz de fabule”, unele mai sporadic, altele mai frecvent, de exemplu: sora care-și salvează frații transformați în fiare, obiecte magice care fac dorințele să devină realitate, pierderea bogăției câștigate prin magie, rușinea tatălui de a avea numai fete, căsătoria aranjată cu ființe sau fiare necurate etc.11

 

8. Tehnica distorsiunii temporale

 

Distorsiunea temporală este o tehnică obișnuită, comună în ficțiunea modernistă: fragmentarea și narațiunile neliniare sunt trăsături centrale atât în ​​literatura modernă, cât și în cea postmodernă, distorsiunea temporală în ficțiunea postmodernă fiind utilizată într-o varietate de moduri, adesea “de dragul ironiei”12. Metaficțiunea istoriografică (vezi mai sus) este un exemplu în acest sens. Distorsiunile în timp sunt trăsături centrale în multe dintre romanele neliniare ale lui Kurt Vonnegut, jr., dintre care cel mai faimos este probabil protagonistul Billy Pilgrim (un alter ego al autorului) în Abatorul Cinci devenind „deblocat în timp”13. În Flight to Canada/ Zbor spre Canada (1976), Ishmael Reed (n. 1938) se ocupă în stil ludic de anacronisme, președintele american Abraham Lincoln folosind un telefon (sic!); de asemenea, timpul se poate suprapune, repeta sau bifurca borgesian în multiple posibilități, de pildă, în „The Babysitter”/ „Dădaca” de Robert Coover din influentul său volum postmodern Pricksongs & Descants (1969), autorul prezintă mai multe evenimente posibile care au loc simultan – într-o secțiune, dădaca este ucisă, în timp ce în alt segment nu se întâmplă nimic și așa mai departe – totuși nicio versiune a poveștii nu este favorizată ca varianta corectă.14

 

9. Inserarea realismului magic

 

Realismul magic poate fi o operă literară marcată prin „utilizarea imaginilor line, clar definite, pictate cu figuri și obiecte reprezentate într-o manieră surrealistă”, temele și subiectele fiind adesea imaginare, oarecum bizare și fantastice și cu o anumită calitate onirică.15 Unele dintre trăsăturile caracteristice ale acestui tip de ficțiune sunt amestecarea și juxtapunerea dintre real(ism) și fantastic sau ciudat, iscusite schimbări de timp, narațiuni și intrigi complicate și chiar labirintice, folosirea diversă a viselor, miturilor și poveștilor cu zâne, expresioniste și chiar suprarealiste, descrierea, erudiția magică arcană, elementul surpriză sau șocul brusc, oribilul și inexplicabilul.16 A fost aplicat, de exemplu, operei lui Jorge Luis Borges, autor al cărții Istoria universală a infamiei (1935), ce este considerată o punte epustuflantă între modernism și postmodernism în literatura mondială sau universală.17Romancierul columbian laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Gabriel García Márquez (1927-2014) este, de asemenea, considerat un exponent fundamental al acestui tip de ficțiune – în special prin capodopera sa, romanul Un veac de singurătate (1967); cubanezul Alejo Carpentier (1904-1980), mai ales în romanul Împărăția acestei lumi (1949), este un alt autor descris ca un „realist magic” sau „real miraculos”, un termen inventat de el însuși chiar în introducerea romanului menționat, considerată ca un fel de manifest literar. Postmoderniști precum Italo Calvino (Baronul din copaci, 1957) și Salman Rushdie (Pământul de sub tălpile ei, 1999, o variație a mitului lui Orfeu și Euridice, avînd la bază muzica rock, povestea urmând linia mitului, cu porțiuni în care acțiunea deviază, firul epic fiind îmbinat cu evenimente istorice reale, dar și ireale), folosesc de obicei realismul magic în creația lor.18O fuziune a fabulismului cu realismul magic este evidentă în povestirile și nuvelele americane de la începutul secolului al XXI-lea, precum The Ceiling/ Tavanul (care a câștigat Premiul O. Henry în 2002 și a apărut anterior în McSweeney’s No. 7) de Kevin Brockmeier, Big Me/ Mare Eu (Premiul O. Henry, locul II în 2001) de Dan Chaon și The Mourning Door/ Ușa de doliu (2000) de Elizabeth Graver.19

 

10. Tehnocultură și hiperrealitate

 

Criticul literar și filozoful marxist american Fredric Jameson (n. 1934) a numit postmodernismul „logica culturală a capitalismului târziu”, acest din urmă termen implicând faptul că societatea a trecut de era industrială și a trecut în epoca informațională.20De asemenea, Jean Baudrillard a susținut că postmodernitatea a fost definită printr-o “trecere la hiperrealitate în care simulările au înlocuit realul”.În postmodernitate, oamenii sunt inundați de informații, tehnologia a devenit un punct central în multe vieți, iar înțelegerea realului este mediată de simulări ale realului, multe opere de ficțiune ocupându-se de acest aspect al postmodernității cu ironia și pastișa caracteristice, de exemplu, realitatea virtuală a „cutiilor de empatie” din romanul lui Philip K. Dick Visează androizii oi electrice? (1968, acțiunea romanului se petrece într-un apropiat viitor post-apocaliptic, în care Pământul și populația sa au fost grav afectate de un Război Nuclear) în care apare o nouă religie bazată pe tehnologie numită mercerism.21Un alt exemplu este White Noise/ Zgomotul alb de Don DeLillo, care prezintă personaje ce sunt bombardate cu un „zgomot alb” de televiziune, nume de mărci de produse și clișee/ stereotipuri, în timp ce ficțiunea cyberpunk a lui William Gibson, Neal Stephenson și mulți alții folosesc tehnici științifico-fantastice pentru a aborda acest bombardament informațional postmodern, hiperreal.22

 

11. Sentimentul acut de paranoia

 

Demonstrat probabil cel mai faimos și eficient în romanul Catch-22 de Joseph Heller, sentimentul de paranoia, credința că există un sistem de ordonare în spatele haosului lumii este o altă temă postmodernă recurentă.23 Pentru postmodernist, nicio ordonare nu este extrem de dependentă de subiect, așa că paranoia se află adesea pe linia dintre amăgire și înțelegere strălucitoare.24 Romanul Strigarea lotului 49 a lui Thomas Pynchon, considerat de mult timp un prototip al literaturii postmoderne, până la apariția romanului său-efigie Curcubeul gravitației, prezintă o situație care poate fi „coincidență sau conspirație – sau o glumă crudă”25. Acest lucru coincide adesea cu tema tehnoculturii și hiperrealității, de exemplu, în romanul Mic-dejunul campionilor de Kurt Vonnegut, jr., personajul Dwayne Hoover devine violent când este convins că toți ceilalți oameni de pe Pământ sunt roboți și el este singurul om.26

 

12. Fragmentarea ca reprezentare a universului haotic

 

Fragmentarea este un alt aspect important al literaturii postmoderne. Diverse elemente, referitoare la intriga, personaje, teme, imagini și referințe faptice sunt fragmentate și dispersate pe parcursul întregii opere.27 În general, există o secvență întreruptă de evenimente, dezvoltarea personajului și acțiuni care la prima vedere pot părea moderne, fragmentarea pretinzând, totuși, să înfățișeze un univers haotic, nefondat din punct de vedere metafizic, ea putându-se ivi în limbaj, structura propoziției sau gramatică.28 În Z213: Exit, un jurnal fictiv al scriitorului grec Dimitris Lyacos (n. 1966), unul dintre exponenții majori ai fragmentării în literatura postmodernă29 este adoptat un stil aproape telegrafic, lipsit, în cea mai mare parte, de articole și conjuncții, textul fiind presărat cu lacune, iar limbajul cotidian se combină cu poezia și referințele biblice care duc la perturbarea sintaxei și la distorsiunea gramaticii. Un sentiment de alienare a personajului și a lumii este creat de un mediu lingvistic inventat pentru a forma un fel de structură de sintaxă intermitentă care completează ilustrarea fricilor subconștiente și a paranoiei protagonistului în cursul explorării sale a „unei lumi aparent haotice”30. Romanul preselectat la Premiul Booker din 2021 al Patriciei Lockwood (n. 1982), No One Is Talking About This/ Nimeni nu vorbește despre asta reprezintă un exemplu recent de fragmentare, care utilizează tehnica pentru a lua în considerare efectele utilizării Internetului „asupra calității vieții și asupra procesului creativ”31.

 

 

Note
1 Linda Hutcheon, A Poetics of Postmodernism: History, Theory, Fiction, NY, Routledge, 2004, online.
2 Linda Hutcheon (2004), op. cit., online.
3 Mikkel Jensen (2016-01-02), „Janus-Headed Postmodernism: The Opening Lines of Slaughterhouse-Five”, în The Explicator, 74 (1): 8–11.
4 Patricia Waugh, Metafiction: the theory and practice of self-conscious fiction, Routledge, 1984, p. 19.
5 Patricia Waugh, op. cit., p. 19.
6 Ibidem, p. 19.
7 Alison Lurie, „Another Dangerous Story from Salman Rushdie”, în The New York Times, 11 November 1990.
8 Cf. „The Satanic Verses controversy”, în Wikipedia, 18 June 2024.
9 Philippe Daros, Italo Calvino, Paris, Hachette (coll. «Portraits littéraires»), 1994.
10 Italo Calvino, Fiabe italiane, I Milenni, Giulio Einaudi Editore, 1956, pp. XLVIII-1038.
11 Italo Calvino, op. cit., pp. XLVIII-1038.
12 Barry Lewis, Postmodernism and Literature// The Routledge Companion to Postmodernism, New York, Routledge, 2002, online.
13 Barry Lewis (2002), op. cit., online.
14 Barry Lewis, Postmodernism and Literature// The Routledge Companion to Postmodernism, New York, Routledge, 2002, online.
15 Barry Lewis, op. cit., 2002, online; The Penguin Dictionary of Literary Terms and Literary Theory, J.A. Cuddon și Madelena Gonzalez; Hélène Laplace-Claverie, Minority Theatre on the Global Stage: Challenging Paradigms from the Margins, Cambridge, Cambridge Scholars Program, 2012, online.
16 Ibidem.
17 David Foster Wallace, “Borges on the Couch (Published 2004)”, în The New York Times, 2004 – 11 – 07. Borges is arguably the great bridge between modernism and post-modernism in world literature.
18 Barry Lewis, op. cit., 2002, online; The Penguin Dictionary of Literary Terms and Literary Theory, J.A. Cuddon și Madelena Gonzalez; Hélène Laplace-Claverie, Minority Theatre on the Global Stage: Challenging Paradigms from the Margins, Cambridge, Cambridge Scholars Program, 2012, online.
19 Cf. Things That Fall from the Sky, Pantheon, First Edition, 19 Marzo 2002, online.
20 Fredric Jameson, Postmodernism, or, the Cultural Logic of Late Capitalism, 1991, online.
21 Cf. Postmodern American Fiction: A Norton Anthology, ed. Paula Geyh, Fred G. Leebron, and Andrew Levy, New York, W. W. Norton & Company, 1998, online; „Storming the Reality Studio: A Casebook of Cyberpunk and Postmodern Fiction”, Ed. Larry McCaffery, Duke University Press, 1994 și „Virtual Geographies: Cyberpunk at the Intersection of Postmodern and Science Fiction”, Ed. Sabine Heuser.
22 Ibidem.
23 Barry Lewis, Postmodernism and Literature// The Routledge Companion to Postmodernism, New York, Routledge, 2002, online.
24 Barry Lewis (2002), op. cit., online.
25 Cf. „The Crying of Lot 49”. “Thomas Ruggles Pynchon Jr.: Spermatikos Logos”, în The Modern Word, 4 February 2008.
26 Barry Lewis (2002), op. cit., online.
27 H.T Lehmann, Postdramatic Theatre, Routledge 2005, p. 88.
28 Barry Lewis (2002), op. cit., online.
29 Paul B. Roth, “Preface to Dimitris Lyacos, Bitter Oleander Special Feature”, în The Bitter Oleander Journal, Volume 22, No 1, Spring 2016, Fayetteville, NY.
30 Paul B. Roth (2016), op. cit., online.
31 Ibidem.