Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Postmodernismul în literatură și filosofie (VII)

Postmodernismul în literatură și filosofie (VII)

 

 

Perspective diferite asupra postmodernismului literar

 

John Barth, un faimos romancier și teoretician postmodern american care vorbea și scria des despre eticheta, conceptul de „postmodern”, a scris un eseu influent în 1967, numit The Literature of Exhaustion/ Literatura epuizării și în 1980 a publicat un alt text important, Literature of Replenishment/ Literatura împlinirii pentru a clarifica eseul anterior. Literatura epuizării era despre necesitatea unei noi ere în literatură după ce modernismul s-a epuizat, iar în Literatura împlinirii, Barth notează: „Autorul meu postmodernist ideal nu imită și nu repudiază nici pe părinții săi moderniști din secolul al XX-lea, nici pe bunicii săi premoderni din secolul al XIX-lea. A digerat modernismul, dar nu-l duce în spinare. Fără a cădea în simplismul moral sau artistic, în măiestria nepotrivită, în venalitatea lui Madison Avenue sau în naivitatea falsă sau reală, el aspiră totuși la o ficțiune mai democratică în atractivitatea ei decât minuni ale modernismului târziu precum Textele pentru nimic de Beckett… Romanul postmodernist ideal ar trebui să depășească diatribe dintre realism și irealism, formalism și ‘contenutism’, literatura pură și literatura angajată, și narativitatea pentru elite și cea pentru mase…”1. Multe dintre cunoscutele romane postmoderne se ocupă de cel de-al Doilea Război Mondial, dintre care cel mai faimos este Catch-22 de Joseph Heller, acest autor susținând că romanul său și multe dintre celelalte romane americane ale vremii au avut mai mult de-a face cu starea țării de după război: „Sentimentele antirăzboi și antiguvernamentale din carte aparțin perioadei care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial: Războiul din Coreea, Războiul Rece din anii 1950. Atunci a avut loc o dezintegrare generală a credinței și a afectat Catch-22 prin faptul că forma romanului a devenit aproape dezintegrată. Catch-22 a fost un colaj; dacă nu în structură, atunci în ideologia romanului în sine… Fără a fi conștient de asta, am făcut parte din aproape o mișcare în ficțiune. În timp ce scriam Catch-22, J. P. Donleavy scria Roșcovanul, Jack Kerouac scria Pe drum, Ken Kesey scria Zbor deasupra unui cuib de cuci, Thomas Pynchon scria V., iar Kurt Vonnegut, jr. scria Leagănul pisicii. Nu cred că niciunul dintre noi nu-i cunoștea pe ceilalți. Cu siguranță nu-i cunoșteam. Indiferent de forțele care au modelat o tendință în artă, nu mă afectau doar pe mine, ci pe toți. Sentimentele de neputință și persecuție în Catch-22 sunt foarte puternice în Leagănul pisicii”2.
În Reflecții despre Numele trandafirului sau Marginalia și glosse la Numele trandafirului (cum au fost traduse la noi), marele romancier, filozof și teoretician literar italian Umberto Eco explică ideea sa despre postmodernism ca un fel de dublă codificare și ca un fenomen transistoric: „Cred totuși că postmodernismul nu este o tendință care poate fi circumscrisă cronologic, ci o categorie spiritual, sau mai bine zis un Kunstwollen, o modalitate de a opera. Am putea spune că fiecare epocă își are postmodernismul ei, tot așa cum orice epocă are propriul ei manierism (într-atât încât mă întreb dacă postmodernismul nu este numele modern al manierismului socotit categorie metaistorică). Cred că în toate epocile se ajunge la momente de criză, ca acelea descries de Nietzsche în Considerații inactuale, despre ineficacitatea studiilor istorice”3.
În fine, istoricul literar și teoreticianul literar german Hans-Peter Wagner oferă această abordare a definirii literaturii postmoderne: „Postmodernismul… poate fi folosit cel puțin în două moduri – în primul rând, pentru a da o etichetă perioadei de după 1968 (care ar cuprinde apoi toate formele de ficțiune, atât inovatoare, cât și tradiționale), și în al doilea rând, pentru a descrie literatura extrem de experimentală produsă de scriitori, începând cu Lawrence Durrell și John Fowles în anii 1960 și ajungând la operele fără suflu ale lui Martin Amis și la «Generația chimică (scoțiană)» de fin-de-siècle4. În cele ce urmează, termenul «postmodernist» este folosit pentru autorii experimentali (în special Durrell, Fowles, Carter, Brooke-Rose, Barnes, Ackroyd și Martin Amis), în timp ce «postmodern» se aplică autorilor care au fost mai puțin inovatori”5.

 

Filosofia postmodernistă

 

Filosofia postmodernă este o mișcare filosofică care a apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca un „răspuns critic” la ipotezele prezente în ideile filosofice moderniste cu privire la cultură, identitate, istorie sau limbaj care au fost dezvoltate în timpul secolului al XVIII-lea a Iluminismului6. Gânditorii postmoderni au dezvoltat concepte precum diferența, repetiția, urmele și hiperrealitatea pentru a submina „narațiunile mari”, univocitatea ființei și certitudinea epistemică7. Filosofia postmodernă pune la îndoială importanța relațiilor de putere, a personalizării și a discursului în „construcția” adevărului și a vederilor asupra lumii, numeroși postmoderni părând a nega atât existența unei realități obiective, cât și existența unor valori morale obiective8. Jean-François Lyotard a definit postmodernismul filosofic în Condiția postmodernă, scriind: „Simplificând la extrem, definesc postmodernitatea ca neîncredere față de metanarațiuni….”9, unde ceea ce el înțelege prin metanarațiune este ceva ca o poveste unificată, completă, universală și sigură din punct de vedere epistemic despre tot ceea ce este. Așadar, postmoderniştii resping metanaraţiunile pentru că resping conceptualizarea adevărului pe care o presupun ele. Filozofii postmoderni, în general, susțin că adevărul este întotdeauna condiționat de contextul istoric și social, mai degrabă decât de a fi absolut și universal și că adevărul este întotdeauna parțial și „în discuție”, mai degrabă decât să fie complet și sigur10. Filosofia postmodernă este adesea deosebit de sceptică cu privire la „opozițiile binare” simple caracteristice structuralismului, subliniind problema filosofului care distinge în mod clar cunoașterea de ignoranță, progresul social de reversiune, dominația de supunere, binele de rău și prezența de absență11. Filosofia postmodernă a inspirat, de asemenea, lumea artelor și a arhitecturii, în special pe Marcel Duchamp, John Cage și pe artiștii care au practicat colajul, precum și arhitectura din Las Vegas și Centrul Cultural „Georges Pompidou” sau Centrul Beaubourg din Paris.
Analizând esenţa postmodernismului în filosofie, să examinăm apariţia şi etapele principale ale dezvoltării lui, astfel, ca predecesori ai postmodernismului pot fi consideraţi Friedrich Nietzsche, Sigmund Freud și Martin Heidegger, cât şi neopozitiviştii. Friedrich Nietzsche, de exemplu, a criticat ştiinţa şi filosofia clasică în numele vieţii şi al păstrării, chiar şi al „bestializării” omului natural, menţionând că dispare din ştiinţă părerea independentă asupra realităţii, „caracterul cinstit şi convenabil al ei” ş.a. Psihanalistul Sigmund Freud, în continuare, a distrus mitul, că esenţa omenescului „Eu” e inclusă în conştiinţa lui raţională, păstrând omul ca subiect al gândirii, la autorul cărții Interpretarea viselor „Eu” există, dar nu în pofida a ceea ce gândeşte omul, existenţa lui fiind corelată atât cu schimbările sociale, cât şi cu însăşi gândirea. În fine, Martin Heidegger a criticat ştiinţa şi filosofia clasică pentru „uitarea existenţei”, el cerând cultivarea la oameni, a calităţilor spiritual-emoţionale pentru a le păstra „în prezenţă”. Neopozitivismul, la rândul lui, a declarat despre cotitura lingvistică din prima treime a secolului al XX-lea, despre „semiotizarea realităţii”, ce a urmat după aceasta. Postmoderniştii, în continuare, cereau „înlocuirea existenţei obiectuale prin limbă, text, cunoştinţe”, vorbeau şi despre necesitatea de a lua în consideraţie şi neraţionalul, inconştientul, existenţa din activitatea omenească, în dezvoltarea posmodernismului, deosebindu-se două etape: prima – legată de „analiza distrugerii, de distrugerea raţionalismului ştiinţific”, a „Eului” uman conştient, de „descentralizarea conştiinţei”, iar cea de a doua – de „analiza gramatologiei”. De altfel, în anii 1970, un grup de poststructuraliști din Franța a dezvoltat o critică radicală a filosofiei moderne cu rădăcini vizibile în Nietzsche, Kierkegaard și Heidegger și au devenit cunoscuți ca teoreticieni postmoderni, incluzând în special pe Jacques Derrida, Michel Foucault, Jean-François Lyotard, Jean Baudrillard și alții12. Moduri noi și provocatoare de gândire și scriere au împins dezvoltarea de noi domenii și subiecte în filosofie, în anii 1980, acest lucru răspândindu-se în America (Richard Rorty) și în lume13.
În spatele filosofiei sau gândirii postmoderniste includem adesea filozofiile lui Foucault, Deleuze și Derrida14, dar și ale lui Althusser, Castoriadis, Lyotard, Baudrillard, Guattari, Irigaray, Nancy, Lacoue-Labarthe, Kristeva în Franța; Feyerabend, Cavell, Rorty, Jameson, Butler, Ronell în S.U.A.; Vattimo, Perniola, Agamben în Italia; Kurt Röttgers, Sloterdijk în Germania; Žižek în Slovenia15 și alții câțiva, care au în comun o postură de critică și neîncredere, de libertate sau chiar de ruptură față de tradițiile ideologice ale modernității în Occident (Umanismul). Unitatea acestor gânduri, ca și numele sub care sunt grupate, ridică însă multe dezacorduri, astfel, Michel Foucault a refuzat, la rândul său, termenul de „postmodern”, pretinzând în schimb sintagma „modernitate”16.

 

Jean-François Lyotard (1924-1998)

 

Fără îndoială, cel mai cunoscut și mai citat eseu al lui Lyotard este La Condition postmoderne: rapport sur le savoir/ Condiția postmodernă: raport asupra cunoașterii (1979), care a popularizat paradigma estetică a postmodernismului în cercurile academice. Inițial, a fost un „Raport privind cunoașterea în secolul al XX-lea”, comandat de guvernul din Quebec (Canada)17. El consideră în special că problema progresului științific este perturbată de „necredința” față de metanarațiuni, adică scheme narative totalizante și globale (s.m.) care urmăresc să explice întreaga istorie umană, a experienței și cunoașterii18. Confruntând cunoștințele științifice cu cunoștințele narative, el pune la îndoială aceste categorii în lumina schimbărilor aduse de informatizarea societății în epoca postindustrială19. Cele două metanarațiuni ale Modernității care sunt puse în discuție sunt, pe de o parte, cea a emancipării subiectului rațional, iar pe de altă parte, cea hegeliană, a istoriei Spiritului universal, totuşi, potrivit lui Lyotard, aceste mari poveşti au legitimat proiectul ştiinţelor moderne; după Auschwitz și informatizarea societății, acestea și-ar fi pierdut toată credibilitatea, cunoașterea devenind o simplă „marfă informațională”20. Cum, atunci, poate fi legitimată știința, se întreabă Lyotard. Fără îndoială, Condiția postmodernă are calitatea rară de a fi deschis investigația generală asupra unei „filosofii postmoderne”, cu toate acestea, acest eseu nu este primul text care propune o teorie a postmodernismului, de asemenea, ar fi problematic să vedem în Lyotard părintele a ceea ce americanii numesc studii postmoderne, acest concept fiind tratat într-o manieră extrem de variată în rândul mai multor critici sub denumirea de postmodernism în literatură sau în altă parte a artei și arhitecturii. Acest text nu oferă așadar nici o definiție definitivă, nici o geneză a noțiunii, ci mai degrabă o recuperare care reconsideră această noțiune și o constituie ca „paradigmă critică”. Ipoteza de lucru lyotardiană se bazează pe ideea că cunoașterea își schimbă statutul în același timp cu societățile intră în era postmodernismului, acest pasaj, început la sfârșitul anilor 1950, este influențat de ceea ce el numește „discurs științific”, cunoașterea științifică fiind însă, pentru Lyotard, doar una dintre formele de discurs care privește diferitele probleme ale limbajului: fonologia și teoriile lingvistice, problemele comunicării și ciberneticii, algebra și informatica modernă, calculatoarele și limbajele lor, problemele traducerii limbilor. și căutarea compatibilității între limbajele mașinilor21. Astfel, el observă postmodernismul din perspectiva „impactului transformărilor tehnologice asupra cunoașterii”.

 

Michel Foucault (1926-1984)

 

Dacă opera lui Foucault este adesea descrisă ca post-modernistă sau post-structuralistă de către comentatorii și criticii contemporani, el însuși a fost mai des asociat cu „mișcarea structuralistă”, mai ales în anii de după publicarea cărții Les Mots et les Choses/ Cuvintele și lucrurile (1966): deși a acceptat inițial această apartenență, el și-a marcat ulterior distanța față de abordarea structuralistă, explicând că, spre deosebire de aceasta din urmă, nu adoptase o tratare formalistă, de asemenea, Foucault nu a acceptat să vadă eticheta post-modernistă aplicată lucrărilor sale, afirmând că prefera în schimb să discute despre cum să definească „modernitatea” însăși. Apartenența lui intelectuală poate fi legată de modul său de a defini funcțiile intelectualului: nu „garant al unor valori”, ci preocupat de a vedea și de a spune, după un model intuitiv de reacție la „intolerabil”. Michel Foucault a introdus concepte precum regimul discursiv sau le-a reinvocat pe cele ale unor filozofi mai vechi precum episteme și genealogie pentru a explica relația dintre sens, puterea și comportamentul social în cadrul ordinilor sociale (vezi Ordinea lucrurilor, Arheologia cunoașterii, A supraveghea și a pedepsi și Istoria sexualității)22. Unele personalităţi ale filosofiei secolului XX sunt privite drept postmoderne, pentru pretenţia că matematica şi ştiinţele naturii nu ar fi obiective, între aceştia numărându-se şi doi filozofi ai ştiinţei, Thomas Samuel Kuhn şi David Bohm. Ultima expresie a amestecului dintre filosofie şi matematică este matematica cognitivă, care doreşte să demonstreze că „exact ca orice ştiinţă umană, matematica este totuşi subiectivă”. Austriacul Ludwig Wittgenstein, prin discursul său autoritar, paradoxal, dezordonat, contradictoriu este, conform lui Foucault, un „pionier al posmodernismului filosofic”.

 

 

Note
1 John Barth, „The Literature of Replenishment”, în The Friday Book, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1984, online.
2 Joseph Heller, „Reeling in Catch-22” în Catch as Catch Can, New York, Simon and Schuster, 2003, online.
3 Umberto Eco, Reflections on The Name of the Rose (translated by William Weaver), London, Secker and Warburg, 1985, pp. 65–67; Umberto Eco, „Marginalia și glosse la Numele trandafirului”, în revista Secolul XX, Nr. 8-9-10, 1983, p. 102.
4 Generația chimică se referă, potrivit lui Tobias Jones în „The Independent”, la un grup de scriitori din anii 1990 care au creat opere ce au răspuns extazului hedonist și culturii rave a epocii, celebrul roman al lui Irvine Welsh Trainspotting fiind adesea descris ca fiind port-drapelul mișcării. Generația chimică a creat o literatură condusă de DJ în care aspirația-cheie a fost „autenticitatea”, iar stilistic, textele au recreat ritmurile caracteristice muzicii rave. Scriitorii de seamă în acest gen îi includ pe Welsh, Roddy Doyle, Alan Warner, John King, Jeff Noon, Nicholas Blincoe, Gordon Legge și Laura Hird.
5 Hans-Peter Wagner, A History of British, Irish and American Literature, Trier, Wissenschaftlicher Verlag, 2003, p. 211.
6 Brian Duignan, „postmodernism (philosophy) (Encyclopædia Britannica)”, în Encyclopædia Britannica, retrieved 19 April 2016 și „Definition of POSTMODERN”, în Merriam-Webster.com, retrieved 7 April 2018.
7 Gary Aylesworth (2015), „Postmodernism”, în Zalta, Edward N. (ed.), The Stanford Encyclopedia of Philosophy, Spring 2015 ed., Metaphysics Research Lab, Stanford University.
8 Brian Duignan, „postmodernism (philosophy) (Encyclopædia Britannica)”, în Encyclopædia Britannica, retrieved 19 April 2016
9 Jean-François Lyotard, The Postmodern Condition: A Report on Knowledge, University of Minnesota Press, 1979, online.
10 Gary Aylesworth (2015), „Postmodernism”, în Zalta, Edward N. (ed.), The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Spring 2015 ed.), Metaphysics Research Lab, Stanford University, online.
11 Stuart Sim, Routledge Companion to Postmodernism, Routledge, 2011, online și Taylor, Victor and Charles Winquist, Encyclopedia of Postmodernism „Binary Opposition”, Routledge, 2003, online.
12 Steven Best; Douglas Kellner (2 November 2001), „The Postmodern Turn in Philosophy: Theoretical Provocations and Normative Deficits”, în UCLA Graduate School of Education and Information Studies, UCLA, retrieved 12 May 2019.
13 Best & Kellner (2019), op. cit., online.
14 Cf. Gilbert Hottois, De la Renaissance à la Postmodernité: Une histoire de la philosophie moderne et contemporaine, ch. 20: „Trois philosophes français de la difference”, éd. De Boeck Université, 2001, p. 422. „Foucault, Deleuze et Derrida ont explicitement pris leurs distances par rapport au structuralisme. L’évolution de Deleuze et de Derrida a progressivement accentué les caractères post-modernes de leur œuvre.”
15 Cu un avertisment, totuși: Žižek critică studiile culturale și, în schimb, pretinde că este modernist. Vezi capitolul cinci (5) din Vous avez dit totalitarisme?
16 Vezi articolul lui Michel Foucault, secțiunea „Philosophie”, sub-secțiunea „Affiliation philosophique”.
17 Jean-François Lyotard (1979), „Les problèmes du savoir dans les sociétés industrielles les plus développées” [archive], Québec, Conseil des Universités [archive].
18 Jean-François Lyotard (1979), La Condition postmoderne, p. 12. Cité par Maxime Rovere, Jean-François Lyotard, philosophiste [archive], Magazine littéraire.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Jean-François Lyotard, La condition postmoderne, Paris, Les éditions de minuit, 1979, 108 p., pp. 45-47.
22 Cf. Foucault 2018; Foucault 2013; Foucault 2020; Foucault 1978, online.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg