Motto: „În istoria spiritualității neamului nostru, Nae Ionescu va figura ca una din realizările lui cele mai împlinite.”
(Virgil Ierunca)

 

 

Gilles Deleuze vorbea de diferența dintre societatea care disciplinează indivizii și cea care a ajuns la performanța tehnică să-i poată controla pe toți. Iar molima Covid-19 exact aceasta a scos mai la vedere: puterea de a urmări și controla mase imense de oameni.
La trei ani după ieșirea lui Constantin Noica din închisoarea în care intrase după ce proletcultistul Zigu Ornea a dat pe ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel, informatorul Pavel Apostol, alias Paul Erdoes, alias sursa Șerban, raporta că filosoful îi consideră „maeștri” ai Școlii trăiriste pe Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Alice Voinescu și pe Nae Ionescu (vezi vol. Noica și Securitatea, 2009, p.28). Turnătorul Pavel Apostol îl trecuse în nota de Securitate din 1967 pe Nae Ionescu, inițiatorul unicei noastre Școli de filozofie, pe ultimul loc, ca nu cumva analfabeții funcționali de atunci să bănuiască rolul primordial avut de profesorul care făcuse în interbelic faima Universității Bucureștene.
Între două închisori, fără nicio decizie judecătorească, Petre Pandrea consemna pe 23 octombrie 1954 cum lui Vasile Luca, alias Laszlo Luca, sau Laszlo Bácsi – mercenar al ocupantului sovietic cocoțat pe criterii etnice în postul de ministru al finanțelor – îi trecuse prin cap să omoare prin 1948 sau 1949 vreo treizeci de mii de deținuți politici, printre care se afla și filosoful C-tin Oprișan. Se pare că „urmașul lui Arpad” – cum îl numește Petre Pandrea în Crugul mandarinului – nu s-a sfiit să avanseze această idee în Consiliul de Miniștri, de la înălțimea postului său de vicepreședinte al Consiliului. După cum mai relatează avocatul Pandrea în jurnalul pe care l-a ținut între prima ieșire din închisoare până la a doua sa încarcerare, președintele Petru Groza, spre a-l deturna de la criminalele sale intenții, l-ar fi dus pe Laszlo Bácsi – după o beție mult prelungită în noapte – să contemple la Observatorul Astronomic din București rotirea armonioasă a stelelor pe cer.
A fost ca și cum Petru Groza ar fi vrut să experimenteze cu sceleratul ministru de finanțe provenit dintr-un „cazangiu leneș și depravat” (ibid.) potențialul terapeutic al spusei kantiene punând în relație legea morală din om cu bolta înstelată.
Dacă cei 30 000 de deținuți politici – probabil numărul tinerilor arestați în mai 1948 – până la urmă au scăpat de baia de sânge la care se gândise „urmașul lui Arpad”, în schimb mulți dintre ei nu au supraviețuit regimului de exterminare la care erau supuși după gratii, cum s-a întâmplat și cu filosoful C-tin Oprișan (1921-1959). Din cele patru milioane de români deportați, închiși în temnițe politice sau în lagăre de exterminare, câți fuseseră trecuți în Raportul de la Helsinki în 1993 (cf. Magda Ursache, Bulevarde de cenzură), cca 800 000 au murit după gratii.
Turnătorul care se făcuse a nu ști de rolul metafizicianului Nae Ionescu în inițierea Școlii Trăiriste – negată de proletcultiștii din structurile de vârf – a publicat în 1957, într-o revistă de filosofie, oarece înseilări în marginea epistemologiei propuse de Lucian Blaga. Pavel Apostol se referise la Trilogia cunoașterii, trilogie scoasă din circuitul public în acei ani, ca de altfel întreaga operă a scriitorului hăituit de Securitatea ținând morțiș să-l aresteze alături de cei din „Lotul Iubu”. Astfel că, atunci când la Stocholm se discuta candidatura lui Blaga la Premiul Nobel, propusă de profesorul Alf Lombard, de Bazil Munteanu și de alți universitari din Occident, securistul Pavel Apostol inventa următoarele despre profesorul căruia îi fusese plasat asistent: „Înăuntrul idealismului, militând pentru misticism, Lucian Blaga a ocupat o poziție de extremă dreapta. De aceea este firesc ca… scrierile lui să se integreze în patrimoniul ideologic al fascismului” (Pavel Apostol, Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga, în rev. Cercetări filozofice, 5/1957, p.120).
Scriind despre exilați și despre filosofii cândva interziși de proletcultiștii cu putere de decizie, ștampila că ar fi de „dreapta” are și în cripto-securismul de azi menirea de a o evacua pe scriitoarea Isabela Vasiliu-Scraba din cultura română contemporană, nu doar din wikipedia, cum s-a întâmplat pe 24 martie 2023.
Articolul turnătorului Pavel Apostol a fost larg difuzat după ce Radio Londra anunțase știrea că Lucian Blaga figura pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru literatură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste).
Probabil cu textul lui Paul Erdoes au defilat ideologii din vârful piramidei puterii care, plecând din Republica Populară Română, s-au grăbit să înfățișeze la Stockholm ostilitatea oficială a stăpânirii comuniste față de Lucian Blaga. Aurel Rău povestea că în Steaua cenzura securisto-comunistă nu a permis publicarea niciunei poezii originale de-a lui Blaga. Numai traduceri. Iar când s-a publicat poezie de Rilke în traducerea lui Blaga, redacția Stelei, vizitată săptămânal de marginalizatul poet, a strecurat în revistă și un eseu despre Reiner Maria Rilke, scris de Lucian Blaga. Ca urmare, proletcultiștii „brucanieni” de la Scânteia n-au ratat ocazia unei critici dure a închipuitului „misticism” din eseul marelui filosof (vezi interviul cu Aurel Rău din rev. Vatra veche, Târgu-Mureș, nr. 12 / 2015).
Instrument de luptă politică, materialismul istoric profesat de turnătorul Paul Erdoes în textul său de compromitere a epistemologiei lui Blaga „divinizează istoria în paguba adevărului”, consemnase Cioran prin caietele lui, când sora și fratele îi erau după gratii, iar părinții scoși din casă și lăsați fără pensie, cum lăsată fără pensie fusese și mama lui Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă).
Tot după ce se aflase de prezența lui Blaga pe listele candidaților la Premiul Nobel, proletcultiștii cu putere de decizie au difuzat în tiraje de masă o nouă propunere de tălmăcire a „măreței opere poetice a lui Goethe” (L.B.), venită din partea unui comunist. Traducerea din 1957 aparținea versificatorului Ion Iordan, alias Imanuel Weissglas, și era mult inferioară traducerii marelui filosof și poet Lucian Blaga.
Așadar, spre a boicota Faust-ul din 1955 – tradus cu excepțional talent și cu mare acuratețe ideatică de marginalizatul Blaga – mercenarii ocupantului sovietic hotărâseră masiva publicare a traducerii comunistului Weissglas. Tirajul celor două mici cărțulii albastre din colecția „Biblioteca pentru toți” (1957 și 1958) fiind cu mult mai mare decât cele 25000 de volume ale traducerii lui Blaga din 1955, aceasta a făcut ca Faust-ul lui Ion Iordan să fie distribuit generos în mai toate bibliotecile școlilor sătești și orășenești, precum și în toate bibliotecile publice din România. În interviul din vara lui 1956 înregistrat la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei, Lucian Blaga precizase că tirajul volumului Faust apărut în vara lui 1955 a fost insuficient, epuizându-se în câteva ore la Cluj și în trei zile la București. Dacă în România n-ar fi dictat mercenarii ocupantului sovietic, editura ar fi suplimentat, în mod firesc, tirajul traducerii epuizate. Nu ar fi umplut bibliotecile și piața de carte cu traducerea mai puțin reușită a comunistului angajat din 1948 ca redactor la România liberă.
Termenii șablonarzi folosiți de turnătorul Pavel Apostol pentru descrierea contribuției lui Blaga la filosofia europeană erau termeni „omologați” de sistemul de represiune și propagandă ideologică teleghidând omul nou al regimului comunist, săltat pe creasta valului după 1990 – să nu rămână nebatjocorită nicio valoare materială sau spirituală din România. Aceiași termeni populează azi Wikipedia confiscată probabil de urmașii torționarilor din închisorile comuniste și, mai ales, de urmașii superiorilor acestora, superiori netrași la răspundere pentru cruzimea represaliilor care au făcut sute de mii de morți și care au metamorfozat creatorii de geniu în marginalizații societății comuniste, în „haiduci”, după imaginea marginalizatului Ernest Jünger, comentată de Octavian Vuia în textul: Muncitorul și nihilismul contemporan în viziunea lui Ernst Jünger.
„Ura împotriva intelectualilor și a culturii [românești] a fost mai adâncă și mai durabilă decât ura față de clasele exploatatoare”, observase istoricul și criticul literar Marin Nițescu în volumul său nepublicat în timpul vieții, dar care îl „costase” sistarea pensiei la vremea comunismului (Sub zodia proletcultismului, 1995, p.375). Cât de durabilă este această ură s-a putut constata din informația primită de la un absolvent de Teologie, care îmi scrisese în 2020 că la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Mircea Eliade nici nu este amintit în cei doi ani de istorie a religiilor din anii III și IV de studiu” (cf. Florin Duțu, e-mail din 22 noiembrie 2020).
Refugiul literaților în codru, adică soluția marginalizatului Blaga scriind pe furiș Luntrea lui Caron, ar fi o „ultimă invenție a secolului XX” (Ernest Jünger, Der Waldgang /„Drumul codrului”, 1951). Fenomenul s-ar lăți pretutindeni, unde scriitorul este împins în afara legii, indiferent în ce mare oraș continuă hărțuitul creator să-și scrie opera.
Mircea Eliade avusese pe la 27-28 de ani presimțirea „terorii istoriei”, a sfârșitului apocaliptic al Raiului spiritual interbelic. În timpul celui de-al doilea război mondial, formulările sale devin – în Jurnalul portughez – din ce în ce mai limpezi cu privire la catastrofa – nu numai – culturală pe care avea s-o aducă cu sine cotropirea stalinistă a României, prin intermediul mercenarilor ocupantului străin. Presimțirea inițială viza sfârșitul Europei culturale, al artei, culturii și filosofiei europene. „Europa crapă – de prostie, de lichelism, de confuzie”, nota Mircea Eliade în 1935 într-o epistolă către Emil Cioran. Atent cititor al romanelor eliadești, tânărul Cioran remarcase anti-istorismul universitarului Mircea Eliade, pentru care teoria trăirii și experienței ar avea, ca „singură presupoziție, lipsa de substanțialitate a vieții” – observase el cu mare finețe. Într-adevăr, chiar în epistola în care-i scrisese lui Cioran că „Europa e în comă”, alternativei de a face cultură îi corespundea „fuga în Asia”, acolo unde realitatea imediată ia chipul „irealității imediate”. (Mircea Eliade, 1935)
Într-o scrisoare din 1952, filosoful și istoricul religiilor încercase a-i lămuri lui Vintilă Horia simpatia sa pentru democrație, invocând anti-istoricitatea unui asemenea regim politic. Personajul Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene, preciza Mircea Eliade, „nu se putea lăsa antrenat într-o mișcare virulent istorică. El visează să fie lăsat în pace. Idealul lui: o Elveție oarecare fără tensiuni și fără evenimente.” (M.E.,1952)
După universitarul Mircea Eliade, una dintre virtuțile dialecticii propuse de Hegel ar aminti oarecum de armonia necesară între aspectul negator și existența ce se afirmă cu o lăuntrică raționalitate. Acest aspect i-a sugerat tânărului Eliade o posibilă asemănare între dialectica hegeliană și perechea pe care o formează Faust, omul deschis tuturor experiențelor, cu Mefistofel, spiritul negator și ispititor totodată. Mai pe urmă, când devenise „cel mai prețuit și onorat român din lume” (Monica Lovinescu), intuiția primară a fost dezvoltată de marele savant prin dialectica dintre sacru și profan, sau coincidentia oppositorum.
Profesorul Nae Ionescu, la cursul despre Problema mântuirii la Faust, se gândise la o dialectică sui generis, smulsă din exclusivul ei contact cu „puterile cotropitoare ale rațiunii” (N.I.). Inițiatorul trăirismului a preferat, în 1926, să își ancoreze discursul hermeneutic în sfera pătimirilor contrare care se opun una alteia și se potențează reciproc. Nae Ionescu a vorbit studenților săi de un fel de curaj din temere. Asemenrea temere fusese preschimbată în opusul ei chiar în momentul în care deznădăjduitul Faust risca să se prăvălească pe panta disperării, după ce făcuse bilanțul vieții închinate studiului, ani care nu i-au adus decât certitudinea că nu știe nimic (Curs litogr., p.129, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfață la volumul: C-tin Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, București, 2009).
Poate chiar lectura primului volum publicat de Cioran, Pe culmile disperării, carte premiată datorită convingătoarelor argumente ale lui Mircea Vulcănescu, martirizat în temnița comunistă, l-a făcut pe trăiristul Vasile Băncilă să remarce că ideea de eternitate a existenței pe cât este de magnifică, pe atât de cutremurătoare: „De vreme ce ți-a fost dat să exiști, ei bine, vei exista, oricât te-ai îngriji să dispari complet din lumea asta… Ai vrea să mori, dar moartea adevărată nu e cu putință…Existența e o fatalitate, nu există mijloc de a ieși din ea. Sinucigașii sunt răi metafizicieni” scrisese Vasile Băncilă în 24 octombrie 1938 (vezi și: „There is no perfection in this transitory world”, în volumul româno-englez:
Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). Nici în Infernul lui Dante, pădurea de sinucigași (vezi Divina Comedie) nu este o imagine prea încurajatoare pentru cei înclinați spre sinucidere sau doar spre teoretizarea ei, precum teribilistul Cioran la junețe.
După moartea filosofului Nae Ionescu, în Jocul cu mărgele de sticlă, Hemann Hesse (căsătorit cu o cernăuțeancă) făcea o observație oarecum asemănătoare cu cea a renumitului profesor despre temerea preschimbată în opusul ei: „Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne piardă. El ne-o dă ca să ne trezească la o nouă viață” („Die Verzweiflung schickt uns Gott nicht, um uns zu töten, er schickt sie uns, um neues Leben in uns zu wecken”, Glasperlenspiel, 1943).
La cursul său despre Problema mântuirii lui Faust, Nae Ionescu s-a oprit și la versul în care Goethe semnalează apariția îngrijorării, „die Sorge”, a temerii fără un motiv precizat. În originala sa interpretare, inițiatorul Școlii trăiriste constată că suferința pricinuită de temerea ascunsă în „cutele cele mai adânci ale sufletului” („Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen”) s-ar transforma, într-o a doua instanță, într-un „element de potențare a puterilor lui Faust” (Nae Ionescu). Despre interpretarea pe care Nae Ionescu a dat-o poemului goethean, Mircea Eliade nota în Memoriile sale cât de impresionat a fost (pe când era student) de prelegerile despre Faust și problema salvării, ținute în Amfiteatrul „Titu Maiorescu” de la Universitatea din București.
Studentul Mircea Eliade, care își alesese pentru licență o temă despre Renaștere, mai observase că Profesorul nu vehicula lucrurile obișnuite care se spuneau în mediul școlăreasc despre epoca renascentistă. Auditoriul lui Nae Ionescu afla cu surprindere că în Renaștere au căpătat o nouă viață știintele oculte „căzute în uitare din pricina raționalismului scolastic” (Nae Ionescu). Chiar Faust-ul lui Goethe se încadra în tipul renascentist de om interesat de foarte multe lucruri, inclusiv de științele oculte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu). Scena invocării Duhului pământului indică noul mod de cunoaștere pe calea magiei abordată de renascentistul doctor Faust.
Pornind de la premiza că problema lui Faust se încadrează în problema mântuirii omului în general, Nae Ionescu vorbise studenților despre creștinismul care a pus problema păcatului originar ca un fel de răspuns la filosofia neo-platonică. Renașterea ar fi revalorizat și sentimentul naturii, apogeul fiind atins în secolul 17 cu scrierile lui Im. Kant, impresionat de poziția față de natură a lui J.J. Rousseau (vezi Problema salvării la Faust. Curs litografiat, p.10). Faimosul profesor mai precizase că omenirea se află acum într-o perioadă de post-naturalism.
În deschiderea acelui curs, Nae Ionescu a tratat despre nevoia general umană de închegare a unei viziuni de ansamblu asupra existenței, care să-i asigure omului liniștea de care are nevoie, altfel spus, echilibrul spiritual. Fondatorul Școlii trăiriste subliniase că o asemenea echilibrare metafizică nu mai putea fi satisfăcută de mentalitatea științifică, de monismul materialist al știinției, cum se întâmplase înainte de primul război mondial. Vădită în interesul tot mai mare pentru problematica religioasă, dar și în creșterea ariei de răspândire a modelor spiritualiste, preocuparea metafizică îi părea că se îndreaptă cu hotărâre într-o altă direcție decât cea a lumii sensibile sau a lumii așa cum apare ea prin mijlocirea științei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică: soluția nae-ionesciană).
În viziunea lui Goethe, doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, în toate sensurile posibile, lui Faust i-a fost dat să afle că natura – prin firea ei – nu se lasă despuiată de taine. Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri – de lumina cunoașterii omenești – misterele ei, prin văluri de neînlăturat: „Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” / „Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei”, tălmăcise Blaga această idee. (v. Goethe, Faust, ESPLA, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga)
Descurajarea în fața eșecurilor studiilor sale, vederea uneltelor prin care a vrut să deschidă (inclusiv pe calea cunoașterii magice) ușa tainelor naturii fără să reușească, îl duc pe erou la concluzia că nimic din ceea ce au făcut alții nu i-a fost de folos (subl.ns.). Iată versurile goetheene: „Das Pergament, ist das der heil’ge Bronnen,/ Woraus ein Trunk den Durst auf ewig stillt ?/ Erquickung hast du nicht gewonnen,/ Wenn sie dir nicht aus eigner Seele quillt. „. În traducerea lui Blaga: „Socoți că pergamentu-i sfânta apă/ Ce pururi setea ți-o va stâmpăra?/ Zadarnic, omule, ea te adapă/ Doar când izvoru-i chiar simțirea ta.”
Nae Ionescu ajunsese și el la acest adevăr, formulat în articolul Filosofie românească din 1921: „pentru un singur lucru sunt oamenii impenetrabili: pentru idee. E un domeniu în care nu se cunoaște adopțiunea. Aici nu poate fi vorba decât de zămilire. Proprie.”
Marxistul Iosif Nădejde, care corespondase cu Fr. Engels (vezi Victor Frunză, Istoria comunismului în România, București, 1999, p. 399), a tradus în proză Partea întâi din Faust (1908). Din niște comentarii ale sale în notele de subsol, unde scrie despre lipsa de utilitate a moștenirii părintești, reiese că el n-a înțeles ideea din versurile lui Goethe (Goethe, Faust, ediția a doua, 1938, p. 28).
Lucian Blaga menționase în interviul din vara anului 1956 câteva traduceri ale lui Faust în românește, începând cu traducerea în versuri din 1940 și 1942, premiată de Academia Română, a Laurei Dragomirescu (1893-1981), soția criticului literar Mihail Dragomirescu. Traducerea în proză a lui Iosif Nădejde, găsită de mine la Biblioteca Academiei, nu figurase în enumerarea sa.
Sesizând adevărul ascuns în acele versuri pe care Iosif Nădejde nu le-a înțeles din pricina prejudecăților marxiste, Nae Ionescu s-a oprit așadar la un mare adevăr, pe care l-a transferat mai apoi în cadrul lărgit al unei situații general valabile: Anume că orice bun pe care vrei să-l întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l câștigi tu însuți.