Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poveste americană

Poveste americană

 

 

Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2021
Premiul II, secțiunea Proză Scurtă

 

 

Din ochii stufoși ai bătrânului, s-ar mai fi scurs parcă o lacrimă. Nu se mai putea, însă. Îi secaseră, zice-se, de cât și-a plâns păcatele făcute în străinătate. Se mulțumi cu un icnit dureros, iscat parcă din străfundurile inimii.
Părintele îi dădu înainte, cu forță, fără a părea că se sinchisește de scâncetele moșului.
— Iar eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg…
Avea bătrânul popă Timoftei mulți bolnavi de grijit în aceste vremuri și nu era chip de prea multă zăbavă. Îl cuminecă și plecarăm mai departe. De-altminteri, nu mi s-a părut nimic nefiresc în asta. Mă șocase, ce-i drept, cu ani în urmă, când refuzase să-l împărtășească, deși-i știam, și pe părintele și pe moșul Grigore, oameni ca buni ca și pâinea caldă.
Gurile rele zvâcneau și atunci. Vorbeau că pe meleaguri străine, cât fusese în America, își vânduse sufletul vrăjmașului. Unele bătrâne se jurau chiar că-l văzuseră noaptea, prin catul ferestrei, vorbind cu o mogâldeață neagră, cu coarne-nfundate și că din hornul lui ieșea, la fiecare lună plină, o flacără albastră. Dar cine să se ia după poveștile lor! Muierile sunt slabe de înger. Și-apoi, dacă stai să le cauți în coarne, te-mbrobodesc cu te miri ce relatări copilărești, doar să le dai atenție.
Un lucru era sigur. Moș Grigore era un suflet frământat. Am observat asta încă acum douăzeci și cinci de ani, când eram tânăr dascăl în Găureni. Nu-și prea avea povești cu lumea din sat, își lucra pământul cu multă sârguință, cu ură parcă și era adesea căzut pe gânduri. Din când în când, dădea chiar senzația că vorbea cu cineva. De-acolo-i ieșise vorba în sat, că nu e în toate mințile. Apoi, cu vremea, peste oasele-i trudite s-a așternut boala și bătrânul rămăsese ani de-a rândul să-și plângă singurătățile în bătătură, acompaniat de gureșele măcănituri ale rațelor și de scâncetul purceilor. Acum era cu adevărat la capătul puterilor. Nici preotul nu credea că mai are mult. Și nu s-a înșelat. Abia trecură Paștile și copiii veniră în grabă să-și anunțe păstorul că s-a stins bătrânul.
N-am văzut niciodată un mort mai frământat. Fața i se strânse într-o ciudată schimonosire, ce lăsa să întrevadă un om prins între plâns și strigăt. Găvanele stufoase, se nu mai adăposteau demult globi oculari funcționali, păstrau încrețiturile unui om ce vărsase multe lacrimi în viața lui. De plâns, l-a plâns și lelea Ioană, nevastă-sa, l-au plâns și feciorii și nurorile. Doar a fost om bun. Și-a pus feciorii la casele lor și i-a lăsat cu stare. A trudit mult și a venit cu bani mulți din străinătate. Copil sărac, a plecat acolo să muncească și după vreo cincisprezece ani în care nimeni nu mai avusese nicio veste de la el, a apărut cu tolba plină de galbeni. Așa i-au răsărit, ca din senin moșiile, pe care, cu neastâmpărul de copil sărac ce-și dorea să aibă, le-a lucrat, devenind fruntaș în sat. N-a fost aspru cu copiii decât în ceea ce privește cartea. Din păcate, niciunul nu i-au semănat în această privință. Grigore a fost aprig la învățătură. Mereu fruntaș în sat, a fost trimis la Năsăud, unde a terminat ca premiant patru clase de gimnaziu. Năpastele, tăbărâte parcă din senin peste familie, cărora le-au murit într-un an aproape toți boii și purceii, dar și bătrânii și vreo doi copilași, mai tineri decât el, l-au adus din nou acasă. Au chibzuit bătrânii lui să-l însoare cu Ioana, o fată săracă, dar harnică. Zis și făcut. Au avut împreună cinci feciori. Toți au lucrat pământul, căci de învățătură n-au avut drag.
Înmormântarea n-a fost tulburată decât de-un singur eveniment ciudat. În mijlocul slujbei, câinele familiei, un dulău de toată frumusețea, a reușit să rupă lanțul. A fugit, din capătul grădinii, țintă la părintele, pe care l-a-ncrestat, aparent destul de zdravăn la o mână.
— Semn rău!, șușotiră babele, scuipându-și în sân. Ăsta sigur are să se facă strigoi!
Cum mușcătura a fost mai degrabă una superficială și feciorii l-au prins de îndată și l-au legat înapoi, nu ne-am întrerupt prea mult din funesta rugăciune. L-au pus în cimitir și dus a fost. După cele câteva pahare de tărie primite la pomană, se mai domoliseră parcă și presentimentele sumbre ale bătrânelor ce-l visau bântuind.
Odată îngropat, chipul lui urma să se piardă parcă în negura uitării, rămânând, cu vremea, închistat în sipeturile inimilor celor dragi și eventual, în câteva poze, în care bătrânul avea o căutătură aspră. Nimeni nu bănuia ce se va întâmpla mai încolo.
La vreo câteva zile după obișnuitul parastas, pe care familia obișnuia să-l facă, pentru așezarea sufletului, la casa răposatului Grigore al Roșului a fost zarvă mare. Până-n ziuă, femeile făceau o gălăgie mai mare decât cocoșii, meniți a ne da deșteptarea. Babele bârfitoare au fost primele ce au reacționat. Au luat-o îndată într-acolo. Odată cu ele și alți curioși. Între ei și eu. Când am ajuns, la poartă, ce să vezi! Ioana bătea metanii în ogradă, pe pietrele spălate de ploaia ce căzuse în ziua de dinainte, una dintre nurori mătura cioburile oalei de smântână, pe care o spărsese soacră-sa de spaimă, iar celelalte stăteau speriate, neștiind cum să reacționeze. Din poartă, un chip zâmbăreț, al unui om scăpat parcă din cărțile de istorie, întreba nedumerit, cu un accent ciudat:
— Acasă-i tata Grigore, doamna Ioană?
— Ptiu, ucigă-l toaca, se zbenguia bătrâna, diavolul a luat chip de om și acuma-mi vorbește! Pesemne că n-oi fi dat ceva pomană cumsecade! Iartă-mă, Doamne și scapă-mă de întruchiparea asta diavolească, zicea bătrâna, bătând de zor metanii.
Oamenii stăteau și ei speriați, neștiind ce să creadă. Unii, mai îndrăzneți, ar fi sărit să pipăie, ori chiar să lovească neagra mogâldeață de carne. Ceva îi oprea totuși. Minune! Făptura vorbea, și încă pe limba lor! Nițel ciudat, dar se-nțelegea ce zice. Într-un sat ca Găureniul, unde cu toții erau rudenii și singurii străini erau perceptorii și soldații unguri, ce veneau să-i ia pe tineri cu arcanul la oaste, un negru era cu siguranță o prezență insolită.
Mi-am făcut loc cu coatele prin mulțime, să previn o eventuală tragedie. Ajuns în fața lui, m-am prezentat.
— Bună ziua! Mă numesc Nathaniel Roșu și îl caut pe tata Grigore!, îmi spuse omul. Accentul lui, atât de dulceag în comparație graiul aspru, marcat de regionalisme al găurenarilor și alintat, într-o formă aproape mai delicată ca al lor, făcu să-mi scape un zâmbet.
— Într-adevăr, aici a locuit până nu demult un om pe nume Grigore, i-am spus. De unde veniți și cum se face că vorbiți românește?, l-am întrebat eu.
Nu bănuiam atunci că puerila-mi întrebare va isca zile întregi de discuții, din care voi avea atâtea de învățat și care vor schimba viața întregului sătuc deluros din nordul Ardealului. Omul venea tocmai de peste ocean: din Missouri, mai precis. Și se pretindea a fi fiul răposatului pe care cu mai bine de o lună în urmă îl prohodiserăm. Era nițel mai tânăr decât feciorii răposatului, iar data nașterii lui corespundea într-adevăr cu anii în care fusese omul nostru plecat spre pământurile făgăduinței. A durat nițel până să o liniștesc pe lelea Ioană și s-o conving că nu e „Sătana”. Pe săteni, cred că nu i-am convins pe deplin nici acum, la atâția ani după eveniment. Ei încă șușotesc între ei cum, diavolul căruia își vânduse badea Grigore sufletul, a luat înfățișare și a venit la familie, să-i ceară te miri ce zălog. Așa sunt oamenii, cine-i poate opri!
Odată ce-am intrat în casă și-am reușit să împrăștiem mulțimea de gură-cască de la poartă, Nathaniel s-a pus pe depănat firul amintirilor. Avea ce să ne spună. Îl ascultam fascinat și uneori împiedecat, de amestecul de cuvinte românești și englezești. Se străduise, bietul, să învețe limba noastră, dar tot o stâlcea destul de bine. Baba Ioana, ajunsă și ea pe culmile bătrâneților, deși se ținea încă bine, se opintea adesea, cerându-mi să-i tâlcuiesc ce-a vrut să zică.
— Eu venit din America, de departe. Am traversat oceanul, care nu foarte prietenos cu noi și venit să-mi cunosc tatăl. Mama, Kathie, a murit anul trecut, așteptându-l. A promis că se întoarce și ne duce și pe noi în țara lui, ori că vine cu familia românească să ne cunoaștem. Nu făcut, nici una, nici alta. Acum venit eu la el.
Cu un gest de uimire, nurorile-și duseră toate, de parcă-ar fi fost înțelese, mâna la gură. Bătrâna în schimb, asculta fără să clipească. Ne-a povestit apoi negrul cum, odată ajuns pe acele meleaguri, consăteanul nostru s-a deprins cu limba și obiceiurile locului. A fost inițial păstor în Montana, căci avea cunoștințe încă de acasă despre acel meșteșug. Apoi, după vreo câțiva ani s-a apucat de tâmplărie. Cum era puternic și harnic, iar din construcții se câștiga mai bine, și-a schimbat, cu vremea, meșteșugul. A încercat el și cu aurul, căci era în vogă în acele vremuri, dar nu prea i-a ieșit. Și geografic, s-a deplasat de ici până colo, pentru ca în cele din urmă, pe malurile Misssissippi-ului, la Missouri, să se statornicească vreme mai îndelungată. Aici a devenit un fel de argat, la casa unui om înstărit. L-a pus cu vremea, stăpân peste sclavii săi și i-a încredințat nu doar plantațiile de bumbac, ci și celelalte acareturi ale gospodăriei. Se descurca de minune. Aici s-a cunoscut cu Kathie, care lucra la bucătărie. S-au îndrăgostit, iar el a fost, într-un fel, fructul dragostei lor. Cum era sclavă, relația lor i-ar fi putut pricinui neplăceri cu stăpânul. De dragul lui, însă, acesta a eliberat-o, iar pe Nathaniel l-a făcut copil de-al casei. Ba mai mult, în clipele de răgaz, stăpâna, soția lui, avea grijă să-l școlească și să-l educe, învățându-l bunele maniere, dar și carte. Așa a ajuns el majordomul acelei case.
După mai mulți ani de străinătate, ceva s-a schimbat în Grigore. Gustase din toate bucuriile și libertățile „lumii noi” și totuși, devenise parcă mai trist, mai închis în sine, mai melancolic. Devenise rece cu cei apropiați. Deși erau mulțumiți de el, stăpânii nu înțelegeau ce se întâmplase. Kathie a fost cea care, la un moment dat, și-a făcut curaj să discute cu el. Însă nu era chip să vorbești cu un om în starea lui. Depărtarea de casă, copiii rămași acolo, dorul de cei dragi, toate îi creau stări de angoasă. Faptul că aici „păcătuise” după morala satului nostru, i le amplifica. După multe zile frământate, stăpânul s-a gândit c-ar fi potrivit să traverseze din nou oceanul. Să vină pân-acasă și să-și ostoaie dorul. Apoi, dacă va putea, își va lua familia și se va întoarce. Vor găsi cele două femei un mod de-a conviețui, iar copiii și-i vor crește-mpreună. Zis și făcut. A plecat Grigore înapoi înspre meleagurile noastre. Americanul i-a apreciat calitățile și a ținut să-l răsplătească pentru munca lui. La înțelegere cu el, o parte din simbrie a rămas acolo, ca în cazul în care nu s-ar mai întoarce, să aibă și „nevasta” de peste ocean di-n ce-și crește odrasla.
A promis că, dacă va rândui Domnul să trăiască și va răzbi să ajungă acasă, se va-ntoarce negreșit. Îi plăceau meleagurile americane, iar rodnicia lor îl entuziasma de-a dreptul. Le-a promis și lor că, atunci când se va ivi prilejul, le va oferi posibilitatea să-i cunoască obârșiile. Înainte să plece, a lăsat negresei o adresă unde să poată fi căutat, în caz că n-ar mai veni înapoi. A scris săraca Kathie lună de lună epistole lungi, ajutată de patronul casei și mai apoi de fecior. În zadar, însă. Niciun răspuns. Ori batăr o confirmare c-ar fi ajuns. Au trecut de-atunci peste treizeci de ani. Nathaniel a crescut și el. Vechiul stăpân a murit, iar cel nou nu era prea prietenos cu negrii, fie ei sclavi sau liberi. Cum înaintea morții, maică-sa i-a oferit un plic cu adresa tatălui său, s-a gândit să vină să-l cunoască. S-a pregătit intens. Precum mi-a mărturisit, a studiat ani de zile limba noastră colțuroasă, când cu ciobanii de pe moșia din vecini de ei, când cu muncitorii ce se pripășiseră sezonier prin zonă. Cum pe Kathie o răpusese, cu puțin înaintea Crăciunului o pneumonie, nu-l mai lega nimic de acele meleaguri. Cu stăpânul nu era în relații bune, vremurile nu erau prietenoase cu negrii în America, iar puținii bani ce-i rămăseseră de la tatăl lui și cei adunați de el cu vremea, îi permiteau o călătorie peste ocean și chiar cumpărarea unei căsuțe și a ceva pământ. Ca atare, s-a pus pe drum. După luni în care a îndurat capriciile oceanului și a văzut orașe și așezări care mai de care, iată-l ajuns la capătul lumii, în ținuturi despre care auzise doar din romane ce nu-i prevesteau nimic bun. Și culmea, s-a nimerit să nu-și mai vadă tatăl! Parcă se înțeleseseră cu mama lui, să se cheme unul pe celălalt!
Nurorile ascultară povestea icnind a mirare când una, când alta. Apoi priviră spre soacră, cu o mină ce se plasa undeva între acuză, ironie și supușenie. Erau niște fățarnice. N-o suportau pe bătrână și așteptau acum s-o vadă prăbușindu-se. Să izbucnească-n lacrimi, să-și smulgă perii capului. Când colo, nimic. Era stană de piatră. După câteva minute în care părea că-și înșiră gândurile, veni spre negru. Îl îmbrățișă și-i spuse: „Bun venit acasă, fecior!” Îl mai și pupă.
Nurorile rămăseseră mirate. Așteptau să vadă dacă i se ia negreala pe buze.
Apoi, după ce mai rămăsese o vreme în tăcere, văduva începu ușor și așezat:
— Așa cum am bănuit și cum am avut semne în ultima vreme. Înainte să moară, îl auzeam adesea pe Grigore vorbind prin somn. Pomenea tot felul de nume spurcate, ce nu erau nici de-ale noastre, nici ungurești. Și-și amintea, așa cum zici, de tot felul de lucruri din America. Niciodată nu l-am întrebat. Dacă nu mi-a spus, l-am lăsat să-și ducă tainele cu el în mormânt. Nu mă mir și nu-l acuz. I-a fost, de bună seamă greu acolo. Eu n-am avut vreme de vaietele și tânguielile lui. Nici atunci, nici mai târziu. De îndată ce s-a-ntors, ne-am pus pe treabă. Am cumpărat pământ, ne-am pus pe lucru și-am făcut avere. Singurătățile și of-urile le discuta cu popa. El îi cunoaște tainițele. Dar nu-i musai să-l mai buntuzuim și pe el. Devreme ce ești aici și ești de-al nost’, ești binevenit. Ai să stai la noi o vreme, să te-ntremezi. Ni-i fi de ajutor prin ogradă. Pe urmă, îi vedea ce-i face.
Dacă nurorile au început a cârti pe la spatele bătrânei, nici feciorii nu au fost mai fericiți. Cum mama s-a comportat mereu ca un căpitan cu ei, n-au îndrăznit, însă, s-o-nfrunte. De voie, de nevoie, l-au primit ca pe-un frate. Cum Nathaniel, Natail cum aveau să-i zică, căci tainele limbii lui de baștină le-au rămas de-a pururi străine, era foarte priceput în toate, au început cu vremea să-l îndrăgească. Așa a ajuns să se statornicească la noi. Sunt deja zece ani de când a sosit. Coliba de la marginea satului e a americanului Natail, cum îl știu sătenii. Cu greu, s-au dumirit și ei că-i tot om ca noi. Numai că-i de altă culoare. Felul lui ciudat de-a vorbi s-a contopit cu vremea în coloritul local al satului nostru, rupt de lume.
Unele bătrâne ar fi, totuși, gata să jure, că la anumite soroace, de pe hornul lui ies, la Sânziene și la Luminații, flăcări verzui și că, din vreme-n vreme, Sarsailă însuși își vâră coarnele sub ușa strâmtă a colibei, ca să-i ceară sfat. Dar astea sunt povești de șezătoare și niciun bărbat serios nu le bagă-n seamă. Și mai zic bătrânele ceva. Anume că, de când a sosit el în sat, mormântul lui Grigore s-a înălțat de-o palmă. S-a ridicat mortul nițel de spate să-și vadă feciorul. Ori poate, să-l audă mai bine, căci cu văzul, tare prost stătea!

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg