Consiliul
Județean Cluj
Poveste crudă
O chema MARIA. Uite, vedeți, porecla nu i-am aflat-o, fiindcă musai să fi avut, ca oricine din sat, și nici n-am întrebat la vremea potrivită. Maria Nanu, atâta știu. Și bărbatul ei se numea Ion, Nelu. Cândva, abia venisem – lung timp am fost singura venetică, „venitura”, m-a luat el în râs. Că n-am câini. El, șapte. Păi ce, am turmă? Nici cireadă. Nici putini cu brânză și nici pastramă… Găini, porc… Ce să-mi păzească dulăii? Hm.
Pe aici, nu foarte demult, da, se tâlhărea. În muntele Piatra Craiului cel sălbatic. Superb și sălbatic. În peștera Dâmbovicioara și-n grote, multe de tot, adăstau… haiduci. Expresie cu perdea, desigur. Ce haiduci?! Tâlhari, pur și simplu. Bunicul unei bătrâne – la care am ținut mult și-i ziceam „Mămăița”, c-avea o târlă de nepoței – fusese ucis pentru o biată oală. O ulcică cu jintiță. Numai pentru atât. Trăiau ai lui toți, mulți, într-o singură încăpere, în Poiana Stânii. Mai sărac d-atât cât să fi fost? Și tot l-au călcat prădătorii.
Mai târziu, acolo, în numita poiană, și-a ridicat casă bună, solidă, un pădurar. La el și la încă alți doi din cătun, m-am uimit de mama focului. Tronau pe polițe și policioare tot felul de animale împăiate, trofee de vânătoare. De-a dreptul mici muzee cinegetice. Fusese o modă. Astăzi au eșuat fiarele cu ochi de sticlă – pe bani firește – prin moteluri și vile cu stil montan. Taxidermia (ce cuvânt!) se făcea în Brașov și li se dusese vestea meșteșugarilor. Împăiau, încât să pară vie, orice ființă a pădurii. De la păsări la urși. Și nu oricare. Unii urși ar fi ocupat toată încăperea, de nu mai puteai păși pe alături. „Carpatini”, de… Așa că păstrau doar blana întinsă pe perete, din podea în tavan. Iar picioarele răstignite lateral, cu ghiare cumplite, cuprindeau în brațe odaia întreagă. Te înfiorai. Avea pădurarul, pe numele său Ștefan Țăposu, câteva vorbe despre ursul „lui”. Le spunea cu zâmbet subțire și ton scăzut. „E mai mare decât ăl de-a luat premiu cu el Ceașcă. I l-au vârât în bătaia puștii, bine ales. Așa că-l pitesc pe-al meu. N-ați văzut, n-ați auzit, nu știți nimic…” În ce mă privește, îmi erau simpatici puii vărgați de mistreți. Camuflaj prin pădure, în pijamăluțe de ocnași.
Ieșind de la Țăposu, am văzut că și norii zburdau, nu numai mistrețucii. Trecea sus, uite, câte un avion cu reacție. Un peștișor de argint vâjâind în cer. Și-nșira pe ața din urmă-i pufi de nori. Pămătufi. Îi târa după el lung timp. Și de mine se țineau gândurile… Se lega povestea acelei Marii de povestea jafurilor? Da.
Pe întâia stăpână a căscioarei „mele” au omorât-o hoții când mergea la târg, la Câmpulung. Mai curând la întoarcere, când avea parale în tășcuță. Ea și bărbatul ei veniseră în munte din Ploiești, să-și facă cheag. Nu se opriseră-n Bucegi. Erau munți prea umblați? Sperau la o viață mai bună și, poate, mai liberă, în sălbăticie. În cătunul ăsta. Se făcuseră brânzari și vindeau. Dar și-au găsit năpasta. Au plecat înapoi în Prahova lor. Ba nu, doar omul a plecat. Ea Dincolo și oasele pe plaiuri…
Cei veniți întâi aici, la peste 1200 m, în loc fără apă, carstic, doar pășuni, fuseseră tare lipsiți. Când dai de-o vatră de sat, nerostuit lângă o apă, e semn de-a nu fi fost în firea lucrurilor. De nerânduială. Așezarea cere apă. Te poți îndoi că-s oameni cumsecade… Ce-o fi fost la mijloc? Aveau ceva de ascuns? Sărăcia. Urcaseră aici dinspre Rucăr. Perechi tinere, dârze, fie cu frați mulți sau orfani, oricum fără rost de moșteniri. Luau totul în piept. Cu dinții strânși. Apoi, agoniseala s-a-nfiripat. Și Maria noastră venea dintr-un neam ce muncise cât trei. Păstrase încrâncenarea trudei. Zi și noapte. „Lăcomie de muncă” i se zicea.
Fusese foc de harnică Maria, ridicase „căși”, și foc de curată, de sclipeau geamurile și vasele ei, de râdeau florile pe prispă și holda de cartofi, în țarină. Veselă, darnică, ducea zilnic un coș plin cu blide celor ce pictau biserica. Alte femei o făceau mai rar sau deloc. Se lua-n colț cu oricine Maria, se rățoise la primar și era să se sfârșească prost dăndănaia cu oamenii de ordine. Dar nu-i biruiai pliscul cu una, cu două și era limpede, că-s adevăruri cele date-n fapt de ea. N-avea gura legată. Mai bine nu-i stăteai în cale. Și cânta-n biserică de te topea. Nimeni din jur nu-nțelegea cum de știa cântările toate, „pe deasupra”. Le știau și ei, dar bălmăjite. Mai era și iubăreață foc, petrecăreață, juca la nunți până-n zori. Nu stătea jos nici o clipă. Și cam rea de muscă. Nu-i scăpase nimeni din cei mai acătării. De bărbați e vorba. Ce să-i faci, anume soi de Mărie, de…
Numai că n-a fost în stare să accepte. Să îngăduie vremii să-și ia tainul ei. Să-i ronțăie ființa. Când a început să îmbătrânească, s-a cutremurat. Nu s-a putut împăca. Ea cu sine. S-a pus încet-încet pe băut. M-a invitat și pe mine de vreo două ori, când treceam pe lângă casa ei. La un vinuț, o țuiculiță, o răchie, măcar un păhăruț. Și-mi pare rău acum c-am amânat-o… „Altădată, negreșit…”, ziceam și-mi vedeam de drum. Îmi făcea cu mâna și, cu un zâmbet larg, mă petrecea. Se-ncredea în amăgeala mea. Bănui că era bună, că-i era firea deschisă, de aceea. Aveau obiceiul cei din sat să dreagă cu zahăr ars țuica și asta-mi pica rău. Așa mi-am explicat eu apoi mie. Că aș fi avut ce vorbi cu ea. Ce dojeni. A sta de dojană, ce expresie! Și doar îmi plăcea mult să fac asta cu muntencele. La Maria, de ce n-oi fi intrat? Ce să mă fi oprit? Ca să mă încarc acum de păreri de rău?
Atunci, în ziua cea rea, venea de la fân, pe-nserat, de la „siripit”, cum zic ei risipitului. Greblatului și răsucitului ierbii cosite, s-o poată lua soarele pe toate fețele. Altfel se înnegrea și rămânea mâzgoasă, aproape putredă. Și, iarna, vacile dădeau lapte amar… Asta, dac-o mâncau, fiindcă n-o voiau neam.
Se desfășoară atunci, la vremea coasei, o întreagă bătălie, cu sufletul la gură și ochii la cer, pândind bulucirea norilor. Că, de se anunță ploaie, iarba trebuie strânsă iute la un loc, „tabără”, și apoi răspândită iar. Și iar. Și iar. Valuri de muncă. Înainte și înapoi. Flux și reflux. Dar ce chipuri luminoase și arse de soare au oamenii. La sfârșitul cu folos al luptei lor. Când, pe dealurile golașe acum, răzuite ca un obraz bine bărbierit, rămân doar „menhiri bărboși”. Așa își numise o pictoriță tablourile sale cu căpițe și clăi de fân. Mărturisesc cusurul ăsta, îmi vine să le zic și eu acum „menhiri”, deși am râs în expoziția ei. Ce ți-e și cultura…
O casă ici, alta p-alt deal, se-ntunericise, se învălătuceau și norii, din cei plumburii, apăsători. Maria băuse, ca la orice clacă. Ca oricine. Sau mai mult? I-au mai găsit două cutii de bere-n poșetă. Oricum, era frântă de oboseală. Și ușor de înfrânt. Începuse vremuiala și-a alunecat? O trântiseră câinii? Câinii săriți pe ea? Îi asmuțise vecinul Aur? Sau muierea sa? Că Maria strigase deunăzi peste hat, către Aur: „Nu-ți mai dau, mă, nu-ți mai dau, că ți-am tot dat și n-ai știut să mă prețui, puneți pofta-n cui…” Auziseră mulți, destui, pe urmă ziceau toți c-au auzit. Dar țipetele ei de ce nu le-or fi auzit?
Cum să nu fi țipat? Oleoleo… Dar putea să zbiere cât ținea veacul, că n-auzeai decât tunetele… Mai rămăsese ea-n sat și altădată, așa că nu era de-a mirarea că n-apăruse acasă. Să tot dormi sub răpăială și vuiet de burlane șiroind cu clăbuci. Nelu al ei, tun. N-avea habar ce se-ntâmpla pe poiată la el. La câțiva pași de poarta curții.
*
„Au mâncat-o câniiii… Au mâncat-ooooo… „
Ce vuiet. Ce zarvă. Ce anchetă. Ce clocot. Luni de zile a duduit satul. Și cele din jur.
Nu era imposibil, dar nici posibil. Nu-și hrănesc ei deseori câinii, înadins să fie răi, s-aibă miros bun. Dar mai sunt pe acolo, în buza pădurii, iepuri, bursuci, pui de mistreți, chiar și purceluși d-ai caselor, ba și destule căprioare. Dacă era să fi fost înfometați… Găseau ei ceva de sfâșiat. Nu. Nu putea fi asta. Numai că vecinul își dosise apoi câinii, îi făcuse dispăruți și adusese în loc niște potăi. Când cu reconstituirea. De ce să-și fi înlocuit câinii, dacă era nevinovat? Satul pusese ochii pe el, să-l mănânce… O vreme Aur a vrut să vândă și să plece. C-a prins lumea ură pe el, așa zicea. Pe urmă, se pare c-a uns, unde trebuia uns, doarul s-a închis și el a-nceput să umble iar cu capul sus. Maria, de mai era, da, ea putea fi omul care să facă dreptate. Până-n pânzele albe. Nu s-ar fi lăsat. Dar acum?
Era albă, albă ca hârtia, că cea ca zăpada e-n povești, nu astfel. În coșciug, abia zăreai ceva-n rochia aia. Așa umbla vorba. Numai fața și-o apărase. Și părea mai frumoasă ca oricând. Și doar fusese mult frumoasă. Numai că acum arăta liniștită, împăcată, ca aproape niciodată când fusese vie. De unde-i răsărise luminarea asta? Că lumina. Atât era de senină… Când, de felul ei, fusese aprigă? Și când tocmai dăduse piept cu iadul? Îi lipsea un umăr, un șold… Cine-a văzut? Scorneli de spus seara la culcare… Venise muieret din șapte sate. Și vorbele se lățeau ca undele-n apă. Dacă se vâra și presa, intra în concurență cu Elodia. Au ratat momentul jurnaliștii. Și le-a fost mare ciudă pe „subiectul” pierdut.
Iar ea pierduse doar sânge mult, vreo arteră ruptă, mușcată rău, cine știe. Așa cred eu, împăciuitoare. Nu c-a fost… mâncată. Dar cine a trecut pe acolo în noaptea aia? Numai furtuna.
A scăpat de bătrânețe. Și-a rostuit o ieșire din viață pe potrivă. Că fusese tare bărbată.
Și totul de la furișarea gândului că începuse să-i treacă vremea… Șerpește. Nu răbdase asta Maria. Într-un anume fel, s-a repezit pe de-a dreptul.
Dar intrase spaima-n sat. Și bărbați în putere tresăreau la orice lătrat. Se zicea: „Nu mai umbla, măă, fără boată neam, c-ești prost? Cum ai ieșit fără bâtă?” Vreo jumătate de an a ținut neliniștea…
Vecina mea din deal nu mai „stătea la dojană” în drum. Când mă întâlnea iuțea pasul pe potecă. Ce expresie nemaipomenită, dojenitul, nu? Am mai spus asta. O întrece doar „a sta de taină” din Gorj. „A lu’ Flutur”, c-așa era poreclită femeia, se-nfiora toată: „Iote-un câne colo-n mal, iote-l cum m-așteaptă…” Trebuia să urc cu ea, să se convingă, deși știa prea bine, mai bine ca mine sigur, că nu era acolo decât o bornă de beton. Care marca trecerea conductei de gaz. Venea metanul pe sub pământ de la ruși și urca spre Ardeal. Nu poposea aici…
Gazul trecea pe la poartă, da, dar făceam foc cu lemne. Și cu bucurie. Jucau pe tavan umbre și lumini, limbi subțiratice, sângerii. Pălălaia trosnea, pârâia. Și știa poveștile pădurii toate, toate. Mirosea a fag, a brad, a mesteacăn, a frasin. A copaci. Și mi se dăruiau mie. Le mulțumeam și, astfel, deveneam vestală. Păzeam focurile, le alimentam, le hrăneam, dar nu cu brațul, cu toptanul. Nu risipeam. Îngrijeam tăciunii și-i acopeream cu cenușă la culcare. Ca să-i pot dezgropa a doua zi încă vii. Mocnind. Ca amintirea. Și mă gândeam, nu?, la Maria „mea”, biata de ea. Ce destin. Ce-o fi aflat ea, pierind, de se luminase astfel? Satul n-avea să știe niciodată. A plecat cu taina. Nu-i preocupă pe oameni așa ceva. Cum e Dincolo… Dar povestea de Aici or să i-o tot spună. Am văzut că lăsau și-o floare pe mormântul ei, când mergeau la biserică. Or putea trăi de-acu’ fără vorbe rele pe seama oricui? Așa să fie? Voi vedea.
Numai că popa, unul tânăr, abia venit, a încremenit. După un timp, scurt timp, au săpat pentru o înmormântare nouă, alta, mai lângă gard, mai lângă deal. Și-au găsit, mai deasupra, un sicriu gol. Doar cu o basma în el. Îngrozit, a cerut sfat de la protopop, la Câmpulung. După care, s-a pus de-a slujit și a tămâiat întreg cimitirul, lung, îndelung. În cruciș și-n curmeziș.
Mirosea a tămâie pe dealuri în Muscel ca niciodată și nici câinii n-au mai lătrat o vreme. Mi se părea?