O atmosferă foarte stranie, anxioasă și vicioasă/pătimașă totodată, are spectacolul Rex al lui Luk Perceval, pe care l-am urmărit online acum câteva zile în Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS). Cu premiera în martie 2021 – prin live streaming – montarea de la NTGent este a doua parte a trilogiei dedicate istoriei belgiene: Galben – Supliciile Belgiei II: Rex este titlul său complet (conform culorilor drapelului Belgiei, negru, galben, roșu).
Pentru spectatorul ne-avertizat, articularea scenariului poate fi nițel derutantă, întrucât combină mai multe fire narative, de la cel al spațiului domestic, al unei familii belgiene, la cel al orizontului politic. Rex vorbește (de altfel, narativul este una din mărcile producției) despre colaboraționismul belgian din timpul celui De-al Doilea Război Mondial cu naziștii germani. Rex era numele prescurtat al Partidului Rexist, o organizație politică de extremă dreaptă, fondată de jurnalistul Léon Degrelle. Alături de discursul politic, aderența la ideologia fascistă este urmărită și într-o familie obișnuită, cu un fiu abia ieșit din adolescență trimis pe front.
Dramaturgia lui Peter van Kraaij, Steven Heene și Margit Niederhuber (pe un text al primului și alte surse) combină scurte dialoguri cu ample fragmente epistolare ori evocări (personajele devin povestitori ai întâmplărilor). Plecarea pe front a tânărului abia ieșit din adolescență Jef (care apare în poveste doar prin scrisorile trimise acasă) e un prilej de confruntare dură între tatăl său Staf și cumnatul acestuia, unchiul-preot Laurens, ambii susținători fanatici ai nazismului, și nașul băiatului, Hubert – despre care aflăm la un moment dat că i-ar fi tată (după reacția lui Marije, mama lui Jef). Hubert rupe legăturile cu familia și protejează o tânără studentă evreică, în timp ce, pe canavaua scrisorilor din ce în ce mai deznădăjduite ale lui Jef și ale altui soldat, Aloysius, cu care corespondează Mie, sora băiatului, familia continuă să celebreze „imperiul de o mie de ani” promis de Hitler, până la colapsul fascismului. Figuri istorice ca Degrelle și Otto von Skorzeny, faimos ofițer SS de origine austriacă, apar și ei ca garanți ai justeței ideologice.
Acesta ar fi, în linii foarte generale, pretextul dramatic al spectacolului pe care Luk Perceval l-a edificat – cu ajutorul cameramanului și monteurului Daniel Demoustier – aproape cinematografic. Spectacolul este gândit în alb-negru, filmat adesea din mână, cu o insistență obsesivă aproape pentru prim-plan și gros-plan, cu multe cadre generale în care protagoniștii sunt distribuiți pe mai multe planuri – dinspre aproape spre departe, dar distinctiv. Asta dă o plasticitate specială, fotografică, majorității scenelor, așa cum decorul Annettei Kurz are o austeritate multifuncțională: câteva scaune și o masă lungă și masivă, ca de consiliu, cu mari drapele monocrome în fundal. Ea poate fi, succesiv, masa familiei, o masă de conciliu politic, o tribună, un ring de dans, ba chiar toate acestea la un loc, pentru că inclusiv „civilii” au la un moment dat închipuirea că pot bricola un moment istoric.
În spațiul acesta au evoluat impresionant de energicii, expresivii și precișii actori Peter Seynaeve, Chris Thys, Lien Wildemeersch, Bert Luppes, Maria Shulga, Oscar Van Rompay, Philip Leonhard Kelz, Valéry Warnotte. Cu o dicție perfectă, o anduranță fizică aproape gimnastică, o expresivitate facial-corporală de personaje pasoliniene, ei au conturat întregul univers de stări și ipostaze pretinse de desfășurarea acțiunii. Perceval a alternat foarte acut registrele diverselor scene.
De pildă, după intonarea în forță, cu un entuziasm aproape isteric, a imnului german, urmează o secvență calmă, aproape estompată, ca o confesiune, despre epurarea evreilor din universități.
Un discurs simili-hitlerist de „emancipare” a Flandrei este jucat ca un puzzle de voci stridente, cu replici alternate, ca în corurile pe mai multe voci. Modulațiile vocale au de altfel un rol important în semantica spectacolului, discursul fanatic fiind redat cu un prisos de nuanțări tonale (imaginați-vă cuvântările lui Hitler), pe când lectura scrisorilor se face pe un ton egal, temperat.
Același contrast între exces și firesc apare și în mimica și gestica eroilor: de la calmul și cumpătarea unora (nașul Hubert și Channa, partenera sa) la trăirile isteroide ale celorlalți. Este de menționat, în context, splendida muzică a lui Sam Gysel, care se pliază ingenios pe cheia fiecărei secvențe.
Trebuie să remarc că spectacolul lui Luk Perceval nu este ușor de urmărit. El transmite o stare de permanentă anxietate, de disconfort, de jenă, mai ales printr-un puternic accent lubric, murdar, vicios, în multe scene ale spectacolului, o fascinație morbid-erotică pentru trecutul măreț și viitorul strălucit – e aproape fizică oroarea pe care momentele acestea o creează, abil manipulate regizoral și actoricesc. Oricât de paradoxal sună, entuziasmul ideologic pare excitant erotic, iar personajele sunt adesea aproape de orgasm. Este uimitoare această volută hermeneutică, impecabil susținută actoricește (de aici comparația mea cu universul liminar al figurilor pasoliniene) și absolut validă regizoral.
Mai trebuie notat un aspect pe care personal nu l-am putut verifica în primul spectacol al trilogiei (creat în 2019). În Rex Perceval lasă într-un plan secund personajele pozitive pentru a le hipertrofia pe cele negative. Manieră nu foarte comună în spațiul artistic, întrucât oarecum riscantă, însă extrem de puternică semantic, în special prin reverberațiile de după vizionare. E un fel de exhibare a culpei, de livrare fățișă a vinei istorice, o bruscare a acceptării onctuoase a trecutului, de aceea, probabil, senzația de rușine pe care și spectatorul o poate exersa de-a lungul reprezentației.
Nu cred că Rex e un spectacol finisat perfect. După opinia mea, el are și unele dezechilibre, între care obstinația pentru același tip de cadraj, un tempo cu un anume delay și o mică fractură de temperatură între cele două părți (până când începe să ningă și după aceea – ninsoarea aceea parcă veșnică dă un alean special poveștii, dar nu nuanțează comportamentul eroilor). Cred, prin urmare, că este nu numai un spectacol provocator, ci presupune și o tenacitate a privitorului. Cine face însă acest exercițiu va aprecia, până la urmă, efectul, senzația, starea pe care ți-o lasă montarea, povestea, jocul de ținut minte al actorilor, muzica, decorul și filmarea. Personal, nu mi-aș dori morțiș să revăd Rex, din pricina acutei anxietăți pe care mi-a stârnit-o. Dar e sigur că să-l fi văzut o dată a fost o experiență care a meritat.