Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Povestea Gliptodonului

Prin amabilitatea fostei mele colege de studenție, acum profesoară și teoretician literar, Cristina Sărăcuț, și a profesoarei de limba și literatura română Gabriela Roșa, am participat, la începutul lui martie a.c., la cîteva întîlniri cu elevii Școlii „Nicolae Titulescu” din Cluj-Napoca (Aleea Herculane nr.7). În cadrul proiectului „Autorul trăiește” am interacționat cu elevi din clasele a treia, a patra și a șasea, citindu-le două povești/ povestiri și provocîndu-i la o discuție despre cărți, autori, literatură. De departe, cel mai amuzant a fost să le cer un final pentru Povestea Gliptodonului (pe care o puteți citi în continuare, urmată de o selecție din improvizațiile elevilor-scriitori). (Șt. M.)

Tati, mi-ai adus ceva? întreabă Estera ca de fiecare dată cînd merg să o iau de la grădiniță. Și eu nu răspund imediat, pentru că nu îi place să răspunzi imediat. La fiecare din întîlnirile acestea eu îi pregătesc o surpriză, pentru că ei îi place să o surprind mereu.
Estera, trebuie să știți, este un șoricel de fetiță, în vîrstă de patru ani jumate, tunsă băiețește. Îi plac dinozaurii și dragonii, șerpii și caii sălbatici, nu păpușile. Îi plac motocicletele și bicicletele. Avioanele. Mașinile de poliție și de pompieri. Adoră culoarea galben. Dacă ar putea, am impresia că ne-ar îmbrăca pe toți numai în galben: pe mine, pe bunici, pe prietenii ei, pe hamsterul Tricky. Ne-ar ordona să purtăm – pentru că fiecare fetiță de patru ani e o mică prințesă care dă ordine – doar pantaloni galbeni, ciorapi galbeni, sandale galbene, maiouri galbene și tot așa.
Tati, ce mi-ai adus? se alintă Estera și eu rîd. Și rîde și ea pentru că știe că am o surpriză pentru ea și de data asta. Nu știu cum dar fetița mea simte cînd noi îi pregătim un cadou.
Și atunci scot, din buzunarul de la spate al pantalonilor mei galbeni, gliptodonul.
Uau, face ea, și mi-l smulge din mînă, studiindu-l cu ochișorii ei vii pe toate părțile. Aleargă înapoi în sala de grupă a Mămăruțelor și strigă: Uite ce mi-a adus tati meuu! Și dansează cu gliptodonul în mînuța ridicată sus, așa cum a văzut ea în desenele animate că un erou celebrează
victoria.
Glidonul, spune Estera, arătînd animăluțul de plastic prietenelor și doamnei educatoare. Apoi, dintr-o dată curioasă și foarte serioasă, vine în fugă și mi se așază pe genunchi. Îmi dă un pupic, abia mă lasă să-i pun hăinuțele de stradă și mă întreabă:
Dar ce animăluț e glidonul ăsta? De unde mi l-ai luat?
Se luminează toată ca o pisicuță la vederea unui fluture – semn că i-a venit o idee năstrușnică. Îmi spune:
Am o idee: să-mi povestești povestea gliptodonului în drum spre casă.
Și dacă nu știu nici una? Mă prefac eu.
Dacă nu știi nici una, îi faci tu una.
Bine, Ester, îi răspund, ai noroc. Pentru că gliptodonul ăsta chiar are o poveste genială!
Ea, din nou, se luminează ca o mîță care tocmai a văzut un porumbel gras mîncînd firimituri. Îmi mai dă un pupic pe celălalt obraz, o iau pe umeri și pornim, amîndoi, tată și fetiță, în Povestea Gliptodonului.

*

Tati, dar ce e, îmi zici și mie, Gliptodonul?
Ei, Estera, Gliptodonul nostru e un animăluț rotund ca un pepene, cu burtică și foarte simpatic. Are și codiță durdulie. Vezi?
Da, se prinde în joc Estera, de parcă abia acum i-a văzut coada și picioarele scurte, rotofeie.
Gliptodonii au trăit pe vremea dinozaurilor care îți plac ție atît de mult, pe un continent numit America de Sud. Mîncau iarbă, frunze și fructe și trăiau în pace cu celelalte animale.
Și erau prieteni cu Arlo și cu dinozaurii? mă întreabă ea.
Sigur că erau. Trebuie să fi fost, răspund după o clipă de gîndire.
Vai, acum îmi plac și mai mult. Spune-mi mai departe.
Gliptodonul nostru este, desigur, o jucărie de plastic. Tu ești o fetiță isteață și ți-ai dat deja seama. Dar gliptodonul este și o jucărie foarte specială. El se trezește noaptea și se rostogolește prin pat și are grijă de visele copiilor. El te poate face să rîzi în somn.
Da, tati, rîde Estera, semn că povestea este pe placul ei. Ia gliptodonul în palme și îl strînge la piept și îl mîngîie drăgălaș, ca pe hamsterul Tricky.
Jucăria asta a făcut-o un domn, de la British Museum, care este un fel de templu al animalelor care au trăit sau trăiesc pe Pămînt. Și uite așa, de acolo a ajuns ea în magazinul de jucării al Vrăjitorului. De unde ți-am cumpărat-o eu.
Și Vrăjitorul a vrut să ți-o dea? mă întreabă Ester făcînd ochii mari.
Păi…, nu prea a vrut, stau să mă gîndesc eu. Să vezi cum a fost. Tati știa de mai multă vreme că, la noi în cartier, s-a deschis un magazin de jucării. Al unui mare Vrăjitor. Și de-aia tati a hotărît să meargă pînă acolo, să se plimbe printre rafturi și să vadă dacă există o jucărie care ți s-ar potrivi ție. Un animăluț comic și ciudat. Numai că – și aici îmi îngroș vocea – în apropierea magazinului l-am văzut pe Vrăjitorul bătrîn, înveșmîntat în pelerina lui neagră. Și mi-am amintit că, dacă ajungi cumva sub pelerina lui neagră, devii invizibil. Și brusc mi s-a făcut frică.
De ce ți s-a făcut frică? mă întreabă Estera cu glas de șoricel.
Pentru că, dacă aș fi fost invizibil, cum m-aș mai fi putut întoarce la tine? Uite, să ne gîndim așa. Eu m-aș fi întors și te-aș fi chemat pe nume, dar tu nu m-ai fi văzut. Te-ai fi uitat în toate părțile, ai fi ridicat din umeri și ai fi spus: credeam că e tati al meu dar mi s-a părut. Și nu m-ai mai fi văzut niciodată. Și eu aș fi plîns și probabil că aș fi murit de tristețe.
A, da, tati, acum înțeleg. Și cînd ai văzut Vrăjitorul ce ai făcut?
Ei, am continuat eu. Aproape de magazin m-am ascuns după o mașină care era… galbenă. Și l-am auzit pe Vrăjitorul ăsta spunîndu-i fetei lui: „Fata mea dragă, eu trebuie să plec pentru o vreme cu treburi, în oraș. Ai grijă de magazinul nostru, te rog. Să nu se întîmple nimic rău în lipsa mea. Și mai ales să vinzi jucăriile numai copiilor cuminți și părinților buni. O singură rugăminte mai am. Pe Gliptodonul meu iubit să nu-l arăți și să nu-l vinzi nimănui, oricît de mult l-ar dori. Uite, chiar acum îl ascund pe raftul cel mai de sus, între animale mai mari, hipopotami și mamuți cafenii. Of, Gliptodonul meu drăguț – a mai spus Vrăjitorul – numai tu îmi aperi visele noaptea și mă faci să rîd prin somn. Acum ai înțeles, fiica mea?” „Da, tată”, a răspuns plecîndu-și capul fata Vrăjitorului. „Și acum, la revedere”, a mai spus trufaș Vrăjitorul și a încălecat pe mătura lui veche. Dus a fost! Adică a zburat peste blocurile de lîngă piață pînă unde avea el treburi. Iar mătura zornăia ca și cum ar fi avut un motoraș de motocicletă.
Și tu ce ai făcut? m-a întrebat, un pic speriată, Estera.
Eu am ieșit frumos din spatele mașinii galbene și am intrat normal în magazin, ca orice părinte bun care caută o jucărie pentu copilul lui.

*

Cînd m-a văzut, fata Vrăjitorului m-a
întrebat:
Doriți să vă ajut cu ceva, domnule?
Da, aș dori să mi-i arătați pe leii aceștia care seamănă cu Simba, Scar și Mufasa.
Aaaa, leii aceștia sînt chiar Simba, Chiara, Scar și Mufasa, a zis fata Vrăjitorului, întinzîndu-mi-i.
Știți ce, mă prefac eu, după ce i-am ținut o vreme în palme. Mi-am amintit că mai avem lei din aceștia acasă. Îmi arătați, vă rog, ștrumfii aceia atît de coomici? Fetiței mele îi vor plăcea la nebunie.
Sigur că da, a spus ea. A luat înapoi leii de plastic și mi-a dat doi ștrumfi și o ștrumfiță mari cît cutiile de chibrituri.
Vai, vai, am păcălit-o din nou. Îmi amintesc perfect: avem și ștrumfi din aceștia acasă. Nu-mi dați, mai bine, hipopotamul acela de pe raftul de sus? am spus arătînd cu degetul spre locul în care Vrăjitorul bătrîn ascunsese …Gliptodonul. Iar fata care, se vede treaba, nu se pricepea deloc la animăluțe, mi l-a întins:
Poftim.
Am ținut Gliptodonul în palmă, l-am întors pe toate fețele și, în cele din urmă, am zis:
Pe hipopotamul ăsta micuț îl vreau!
20 de lei, vă rog.
Am plătit și abia am avut timp să ies din magazin, pentru că din apropiere se auzea acum huruitul motorașului vechi. Vrăjitorul se întorcea din oraș. Am sărit iar în spatele automobilului galben și, curios peste poate, am pîndit întîlnirea celor doi.
Vrăjitorul și-a îndreptat pelerina înfricoșătoare, și-a răsucit mustățile lungi și albe și a pășit țanțoș în magazin.
Vai, cît mă bucur să te revăd, tată, am auzit-o spunînd, cam speriată, pe fata acestuia. Dar ce repede te-ai întors! Abia am avut timp să șterg praful…
Păi, da, m-am grăbit să ajung la fata mea ascultătoare, printre obiectele mele dragi. Nicăieri nu-i mai bine decît acasă, în magazinul nostru colorat. Ai vîndut vreo jucărie cît am plecat?
Sigur că da, tată, am vîndut un hipo, un hipopo, uf, cum îi zice?
Un hipopotam? o ajută Vrăjitorul.
Da, un hipo-po-tam, spuse ușurată fata și apoi arătă către raftul de pe care o jucărie lipsea.
Vrăjitorul se uită într-acolo și îngălbeni instantaneu, ca pantalonii mei. Apoi se făcu roșu ca un nas de clovn. Pe urmă mov ca haina unui episcop. Și albastru ca uniforma unui polițist.
Vai, fata mea nesăbuită! Ce mi-ai făcut, mai apucă să spună Vrăjitorul. Ai vîndut tocmai glip-to-do-nul!!!
Nu, bunul meu tată, eu am vîndut un hipo, un hipo-potam, cum ți-am spus.
Animăluțul meu comic și scump, se puse pe plîns Vrăjitorul de i se zguduia pelerina pe umeri. Animăluțul meu drag și rotofei, gardianul viselor plăcute. Vai, vai, vai, mai reuși să zică Vrăjitorul și apoi……………………………………………………………………………………………………..

După aceea vrăjitorul cu pălăria neagră a falimentat magazinul de jucării. Fiind foarte supărat pe fiica sa, a pedepsit-o să curețe grajdurile dragonilor.
Dar, tată, pe tine nu te-au prins? Întrebă Estera curioasă.
Nu, pentru că am chemat un taxi galben și am ajuns aici, la tine la grădiniță.
(Loránd, clasa a III-a B)

Apoi el a făcut o criză și au explodat toate jucăriile care erau foarte pufoase.
Așa deci! a strigat Estera. Așa mi-ai cumpărat gliptodonul!
Da, Estera, așa ți-am cumpărat gliptodonul.
Dar ce s-a întîmplat mai departe, tati?
Mai departe… Vrăjitorul a explodat și s-a transformat în bomboane.
(David, clasa a III-a B)

Atunci Vrăjitorul i-a spus fetei:
Cum arăta acel om?
Păăăi! Era un bărbat înalt cu pantaloni galbeni.
Nu mai știi cum arăta în detaliu, sau chiar numele lui?
Nu!
Păi, atunci mă voi duce la toți oamenii care au Gliptodoni! zise Vrăjitorul.
Fetița s-a bucurat de cadou și a hotărît ca jucăria aceasta să devină talismanul său.
(Ștefania Iuhoș, clasa a III-a B)

Apoi Vrăjitorul a făcut o vrajă și a apărut un animal nou. El s-a bucurat, de atunci animalul nu a mai ieșit din camera Vrăjitorului.
Aha, deci așa s-a întîmplat.
Da, tati!
Fetița nu a mai lăsat gliptodonul din mînă niciodată, deoarece îl iubea mult.
(Giulia, clasa a III-a B)

Vrăjitorul s-a gîndit:
Oare ce s-a întîmplat?
După cîteva minute s-a uitat pe globul lui magic să vadă cine i-a luat gliptodonul. Apoi a pornit prin lume. Vrăjitorul nu s-a mai întors niciodată și fata și-a plîns de milă pînă a murit.
(Tudor Cocan, clasa a III-a B)

Apoi Vrăjitorul a făcut o vrajă în raftul gol pentru a putea vedea cum s-a întîmplat totul. A spus:
Ei, lasă, nu contează, acest domn avea nevoie de el pentru fetița lui. L-am mai văzut prin împrejurimi. Ea are 4 ani și jumătate și o cheamă Estera.
(Maria Breaz, clasa a III-a B)

Apoi Vrăjitorul a început să facă o vrajă, dar din păcate nu a reușit să-l aducă înapoi pe gliptodonul său. De ziua lui a primit gliptodonul înapoi din partea Esterei. Vrăjitorul s-a bucurat enorm de mult și i-a sărutat mînuța Esterei, căzîndu-i o lacrimă pe mînă, și s-a transformat în gliptodon femelă, care era de culoare galbenă.
(Briana Bănescu, clasa a III-a B)

Vrăjitorul, roșu ca para focului la față, se supărase pe fata lui. Fata Vrăjitorului și-a cerut iertare. Atunci am ieșit de după mașina galbenă ca soarele și m-am ascuns după blocuri și am alergat de pe o stradă pe alta ca să pot ajunge acasă fără să mă găsească Vrăjitorul. S-a urcat pe mătura lui cu motor și a pornit în căutarea jucăriei care îl făcea să rîdă cînd se uita la ea. Pînă la urmă am ajuns la grădiniță să-ți dăruiesc jucăria promisă.
(Flaviu Mureșan, clasa a IV-a C)

Din lacrima vrăjită a Vrăjitorului s-a născut un gliptodon adevărat, dar în miniatură. Se spune că atunci cînd Vrăjitorul a văzut gliptodonul, a strigat atît de tare încît a înviat toți gliptodonii din jurul său. Aceștia l-au ridicat în aer și i-au cîntat cu glasurile lor mirifice.
Din fericire, Vrăjitorul a uitat de figurina de gliptodon și am putut să ți-o aduc ție acum. Sper să îți placă, iubita mea fetiță!
(Andreea Trif, clasa a IV-a C)

După ce Vrăjitorul s-a mai liniștit, s-a hotărît să caute domnul care a cumpărat jucăria lui neprețuită. Și-a luat mătura cu motor de motocicletă și a pornit. A zburat pe deasupra orașului, dar nu a găsit nimic.
Cred că… ar trebui să mă întorc la magazin și să îmi găsesc altă jucărie preferată.
Între timp eu m-am strecurat printre copaci și am fugit la grădiniță. Și… cam asta a fost povestea Gliptodonului acesta.
Uauuu! Nu pot să cred că ai făcut asta pentru mine… Mulțumesc, tati!
Cu plăcere! Am spus eu fericit și entuziasmat.
(Denisa Maria Farcaș, clasa a IV-a C)

… auzind tot ce s-a întîmplat în magazinul de jucării, m-am strecurat după mașina galbenă. Am luat-o la fugă printre blocuri ca să nu mă prindă Vrăjitorul. Atunci a început maratonul meu: inima îmi bătea cu putere iar călcîiele îmi scăpărau. Am început să mă pierd în labirintul de blocuri. Dar pînă la urmă te-am găsit și acum ar trebui să fugim acasă pentru că bănuiesc că Vrăjitorul vine val-vîrtej după noi!

…Vrăjitorul, din cauza șocului pe care l-a suferit cu animăluțul lui, s-a transformat într-un nor negru care a coborît încet pînă la podea. Eu, văzînd tot ce s-a întîmplat cu Vrăjitorul, am început să mă liniștesc pentru că eram foarte panicat din cauză că nu știam cum să procedez într-un astfel de moment. Nu știam dacă să fug sau să găsesc o altă soluție. Dar, pentru că Vrăjitorul nu mai este, cred că nu mai trebuie să ne impacientăm. Așa că am plecat nepăsător de lîngă magazin și am venit la grădinița ta. am vrut să îți povestesc neapărat această pățanie pentru că bănuiam că te va captiva și vei ține mult mai mult la gliptodon.
(Iulia Olga Negrea, clasa a IV-a C)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg