Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poveşti cu o bogată substanță lirică

 

Ioan Bembea
Poveste fără sfârșit. Nuvele și povestiri
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2017

 

De multă vreme nu am citit cu atâta plăcere o carte de evocări. Îl cunoșteam pe autor ca pe un foarte apreciat profesor turdean, despre care nu știm cum s-ar putea rosti vreun cuvânt de scădere. Director de școală, ani mulți, coleg de cancelarie desăvârșit, foarte activ în viața obștească a orașului. Un intelectual deschis spre comunicare. De-a lungul anilor, am colaborat în plan profesional, ireproșabil. Este o plăcută surpriză să îl descoperim, acum, într-o postură nouă, cea de scriitor. Nu-i la prima sa carte, ci la a opta. N-avem nici o vină că nu i le cunoaștem și pe celelalte. Dar, câteodată, e suficientă și una, ca să-ți dai seama despre ce este vorba. Poveste fără sfârșit îl recomandă pe Ioan Bembea pentru locul în literatură la care aspiră.
Volumul este o culegere de nuvele și povestiri, scrise de-a lungul mai multor ani, din 2006 încoace. Eclectice, în aparență, mai ales ca formulă narativă, textele sunt centrate, totuși, pe o temă comună. Bine instalat în vârsta senioratului, autorul face dovada unei disponibilități evocatoare de necontestat. Se întoarce spre anii copilăriei și ai adolescenței cu o capacitate de cuprindere puțin obișnuită. Perfect lucid, cu o memorie fascinantă, cu o înțelegere profundă pentru lumea din care s-a ridicat, reușește să te captiveze ca cititor. Nu ai cum să te plictisești urmărindu-i povestea. Prin evocările lui Ioan Bembea, ne întoarcem în lumea Munților Apuseni, în inima lor din jurul Abrudului, în lumea Arhanghelilor și Fefeleagăi lui Ion Agârbiceanu. Le sună ca familiare, multor cititori, nume de localități precum Buciumi-Poeni, Bucim-Șasa, Cerbu, Valea Albă, Gura Cornii, Mogoș, Mămăligani, Scărișoara… Dar parcă și mai familiare le sunt puținilor cititori de azi ai lui Alexandru Ciura, scriitor foarte cunoscut în Transilvania acum un secol, care tot în părțile acestea de lume a copilărit. Diferențele sunt, totuși, notabile. Ciura, ca fiu al unui preot din Abrud, ajungea în Bucium numai în vizită, la bunicul său patern, preot și el. Or, cu alți ochi privește în jur un copil de la oraș, mai degrabă răsfățat, decât unul căruia i-i dat să viețuiască nemijlocit aici. Trăirile au altă substanță lirică.
În prima jumătate a volumului, autorul așază nuvelele. Fiecare, după cât se lasă de înțeles, își ia personajele și subiectul din fapte de viață trăite în copilărie. În ce măsură acestea sunt transfigurate, nu ne dăm seama, câtă vreme, în mai multe rânduri, se insistă pe ideea autenticității lor. Cea mai întinsă, Poveste fără sfârșit, e și cea mai bine articulată epic, încât dă titlu întregii cărți. Protagonist, Aurel Macavei, un fel de nepot de văr al tatii, fecior destoinic, harnic și isteț, care, de mic, a trebuit să preia obligațiile bărbatului în casă, după ce tatăl său, băieș, s-a prăpădit. Plecarea lui pe front a îndurerat-o nu numai pe maică-sa Ana, ci și pe Mărioara, de curând cuprinsă ca drăguță. Greul așteptării celor două devine și mai apăsător după ce scrisorile de pe front nu mai sosesc. Dramatica poveste a rămas fără sfârșit, pentru că despre dispariția celui așteptat nu s-a aflat niciodată nimic. Dragoste, cât se poate cuprinde, neliniște și suferință pe măsură, trăite de oameni simpli, dar impresionant de frumoși prin sufletul lor curat… Alte trei povestiri, Nu trage, tată!, Coșărcuța de alun, Pavel, copil fără înger, au protagoniști copii. Doar în a doua, narațiunea e pe deplin obiectivată. Același Aurel din Poveste fără sfârșit, dar prunc de această dată, când doar îi mijea pubertatea, e surprins vânzându-și coșărcuțele, la târg și pe străzile Abrudului, ca să aducă un ban în casă. Înduioșază, deopotrivă, istețimea și precocitatea lui, dar și simpatia de care se bucură la tot pasul. Celelalte două povestiri îl implică pe autor ca personaj narator. Formula epică e des practicată în proza de acest fel. Întors în satul copilăriei ca bărbat împlinit, are prilejul să rememoreze figuri și întâmplări de demult. Așa, bunăoară, în cimitirul de pe coasta din spatele bisericii, dă peste mormântul Aniței, o copilă de seama lui din anii de școală. Chipul ei bălai, ochii săi albaștri, ca floarea de cicoare pe care i-o reazămă de marmora albă a crucii, nu numai că îi răsar în minte, dar îl farmecă și acum ca atunci demult. Iar, mai departe, povestea curge de la sine (Nu trage, tată!). Alt chip de duioasă amintire, cel al lui Pavel, copilul părăsit de înger. Ortac, peste vară, la pășunatul vitelor. Câte supărări i-a fost dat să afle din gura lui! Ce dor nepotolit de casă! Copil orfan, copil vândut, copil traumatizat. Și ce dureri i-au putut spinteca sufletul, ca să ajungă singur la încheierea că el nu poate fi decât un copil fără înger, dacă acesta nu apare niciodată, de nicăieri, să-i șteargă lacrimile.
În termenii unei critici mai aplicate, s-ar putea afirma că lui Ioan Bembea i se potrivește ca o mănușă stilul indirect liber. Reușește să se situeze în perspectiva personajelor sale, să observe, să simtă, să gândească și să se exprime ca ele. Nu ne dăm seama bine dacă aceste efecte sunt anume căutate ori se nasc din forța sa neobișnuită de compasiune. De care se contaminează, la rându-le, și personajele. Mai rar copii atât de generoși, atât de înțelegători pentru suferința altora, oameni ori sălbăticiuni. Asemenea povestiri, ușor retușate, ar fi antologabile în cele mai exigente culegeri de acest gen. Ele cuprind o suită de secvențe epice cu o încărcătură emoțională copleșitoare.
O altă serie de povestiri au un mai vădit caracter autobiografic. Sunt un fel de amintiri din copilărie (Bat și eu la porțile școlii, La bunici, Elev cu chipiu, Cade cortina). Se poate deduce ușor, după titluri, că toate sunt centrate pe experiența sa de elev la gimnaziul și școala pedagogică din Abrud. Autorul nu provine dintr-o familie nevoiașă. Și părinții, și bunicii aveau din ce trăi. Vremurile, însă, erau grele. Dar chiar și așa, tatăl, bărbat întreprinzător, ba crescând vite, ba făcând cărăușie, nu lăsa să-i intre în ocol sărăcia. Iar mama, femeie harnică, pricepută, cu simțul armoniei în sânge, punea rânduială în casă, încât bunici, părinți și copii să se simtă bine împreună, ca într-o familie unită. Cu atât mai mult, zborul de la cuib nu putea fi decât dureros, prin orice ar fi fost motivat. Mulți vor descoperi similitudini cu propria experiență școlară, mai ales dacă se trag de la țară.
Pentru că la internat, în aceea vreme cu foamete, cazarea era posibilă numai prin asigurarea anticipată cu produse alimentare pe un întreg an școlar, ai săi nu au avut de unde le procura. De aceea, deși admis la examen, școlarizarea era cât pe ce să se termine înainte de-a începe. Salvarea a venit târziu după deschiderea anului școlar dinspre bunicii materni, care locuiau în Cerbu, mai aproape de Abrud. Și de aici, însă, era o distanță până în oraș, care trebuia parcursă pe jos, indiferent de vreme. Nu i-a fost ușor să treacă peste inhibițiile copilului de la țară nimerit între colegi orășeni. Întâmplări nostime, trăiri contradictorii, descurajări și ambiții, ironiile unora și simpatiile altora, câte nu i-a fost dat să cunoască unui băiat de 11-12 ani, mai degrabă timid. A început să fie altceva când a devenit elev cu chipiu, în pragul adolescenței, deprins încet-încet cu orașul și animat de dorința de a-și depăși condiția… Minunate pagini, și acestea, uneori prin insolitul întâmplărilor, dar cel mai adesea prin farmecul vârstei pe care o parcurgea. Portrete de dascăli și colegi, situații hazlii. Duioșia lasă, adesea, locul umorului, timiditatea – spiritului de aventură, că așa i-a stat și-i stă bine tinereții de când lumea.
În vara anului 1953, elevul Bembea Ioan își vedea împlinit visul, după examenul de absolvire a Școlii Pedagogice Abrud. Din 10 august, același an, ajunge titularul postului de învățător-director la școala din Pucălățești, devenit, mai târziu, Runc, în raza comunei Scărișoara. Așezare cu case resfirate, ca la munte, cu puține gospodării, dar cu 72 de copii de vârstă școlară în clasele I-IV. Doi ani a funcționat aici, un adevărat apostolat, iar impresiile culese puteau fi de ajuns pentru o viață (Dascăl la Scărișoara, Pe plaiurile Apusenilor). Nu avem loc să le prezentăm, deși ar merita. Tonul evocării este adaptat la noul statut al naratorului. Se simte precipitarea în așteptarea iminentă a câtorva momente existențiale majore. Întâmplările, portretele, observațiile sunt prinse acum în pagină mai degrabă jurnalistic, dar fără a li se diminua interesul. Și un prim asemenea episod a fost plecarea în armată, pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu. Or, n-a fost soldat să nu aibă ce povesti despre experiența sa de cătănie. Asta ținea, odată, de orgoliul fiecărui bărbat care se respecta (De prin armată).
În evocările lui Ioan Bembea, oricare ar fi ele, povestea și poezia sunt gemene. Greu pot fi disociate. Funciar, naratorul este un liric, dar cu o neostoită plăcere de-a povesti. Și are ce povesti. Prin asta, răbduce, cum se spune prin partea locului, cu Al. Ciura. Nu știm dacă locurile, oamenii, obiceiurile stârnesc o asemenea mixtură sufletească ori e o predispoziție moștenită de la romanticii întârziați ai începutului de secol XX. Dar mai este și ceva în plus. Se încheagă, din aceste evocări, un tablou al unei civilizații arhaice crepusculare de o mare expresivitate. Munții Apuseni au intrat de mai multă vreme în literartura română, nu de ieri-de azi. Imaginea lor a fost mereu legată de amintirea lui Horea, a lui Avram Iancu, deci au purtat și mai poartă o aură eroică. Prin câțiva prozatori, mai ales Ion Agârbiceanu, li s-a închegat și o imagine domestică, a vieții de fiecare zi. E una, însă, lumina diurnă asupra ei și cu totul alta cea de asfințit. Pentru a fi mai sugestivă, autorul o ilustrează și prin o bogată iconografie, cu fotografii de epocă. De prin anii ‚40 încoace până către sfârșitul anilor ‚50, s-a petrecut și aici o răsturnare istorică. Ioan Bembea a parcurs-o împreună cu ai săi, percepându-i uruitul cu simțurile, cu sufletul, cu mintea de copil și adolescent. Civilizația arhaică a acestor locuri, cu tot ce i-a aparținut, tradiții, obiceiuri, particularități economice și etnografice, și-a consumat sub ochii lui ultimele clipe de existență. Cum nu se poate mai firesc, naratorul le-a păstrat în memoria afectivă, pentru că au coincis cu vârsta sa aurorală. Firesc a fost și să le conserve prospețimea în pagina de carte. O piesă de muzeu, își consideră autorul evocările și nu supralicitează. Generația noastră, ea însăși aproape de această condiție, trebuie să ia seama bine la documentele ce urmează să o reprezinte în tezaurul istoric național. Mai ales că de la o vreme circulă atât de liber falsurile.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg