Citeam, în urmă cu mai mulți ani, Ambasadorul, cartea etalon pentru creația scrisă (spun scrisă pentru că autorul ei este și muzician, artist fotograf, realizator de filme experimentale, etc.) a lui Ioan Mihai Cochinescu. O carte despre care s-a scris și vorbit mult, interzisă de cenzura comunistă, tipărită până la urmă după ’89, reeditată mai apoi, răsplătită cu premii prestigioase, în sfârșit o carte care poate însoți ca o cunună de lauri, sau ca o fatalitate, în egală măsură, întreaga operă a unui autor. Și nu o spun doar eu, aici, în deschiderea unui comentariu la cea mai nouă apariție editorială semnată de I.M. Cochinescu. O sugerează autorul însuși, prin trimiterile făcute, în cele trei sute cinzeci de pagini ale recentului volum de la Editura Trei (1), la primul său roman de succes. Dată fiind notorietatea Ambasadorului, care se manifestă chiar și la peste treizeci de ani de la prima ediție, probabil că și alți comentatori își vor începe recenziile pentru Vulpea lui Akira la fel ca mine, cu referiri la debutul spectaculos al scriitorului.
Noul roman poartă încă de pe copertă mențiunea: roman-puzzle, cititorul fiind astfel avertizat din start asupra modalității de construcție a textului. Desigur că acest lucru devine evident după lectură, naratorul, fără îndoială un alter-ego al autorului, constituindu-se de fapt în firul roșu care ține în legătură numeroasele capitole, având avantajul de a putea fi citite separat, în orice ordine, fără a-și pierde înțelesul. Altfel spus, cititorul are libertatea de a-și construi, după bunul plac, propriul puzzle, noua imagine finală menținând sensul și păstrând frumusețea textului.
Vulpea lui Akira este o carte atrăgătoare (începând cu imaginea copertei semnată de Sidonia Călin), care te prinde în mrejele ei încă din primele pagini. Evocarea nostalgică a unui trecut asumat idilic (după cum este întotdeauna lumea copilăriei) impresionează prin multitudinea de detalii: referințe, date, nume proprii, toponime, regionalisme, obiecte vechi, obiceiuri, ritmuri, culori, senzații muzicale, olfactive, etc. Bogăția asta de imagini, stări, sentimente, cu o atenție minuțioasă la cele mai mici și, aparent, neînsemnate aspecte, mi-a readus aminte de scriitura lui Ioan Mihai Cochinescu, descoperită odată cu lectura celei de-a doua ediții din Ambasadorul. Acum însă, alunecarea în poveste este mai fluidă, mai ușoară, mai plăcută, precum amintirea adâncirii piciorului gol în catifeaua stratului gros de praf din podul casei în stil Secession din Timișoara, casa copilăriei autorului, reper central al cărții în jurul căruia levitează toate personajele și întâmplările lor. Din păcate, aflăm în finalul volumului, o recentă „renovare” a distrus în totalitate orice urmă de apartenență a construcției la stilul arhitectural în care a fost proiectată și concepută, cum de altfel s-a întâmplat și în alte cazuri, în multe orașe din România. Ceea ce face ca descrierea amănunțită a clădirii, din paginile acestei cărți, să capete valoare de document: „casa scărilor pavată cu mozaic mărunt din marmură albă și vișinie de Rușchița, asemuită ades cu marmura de Carrara […] în tencuiala scorojită de vreme imaginile florale de odinioară de pe pereți […] descoperind detalii botanice – pictate cu măiestrie, se spunea, de către însuși Gustav Klimt, faimosul pictor fondator și președinte al grupării Wiener Secession -, precum spinii florilor de trandafir, frunzele de arțar și de stejar sau puful tijelor de păpădie. Capete de îngerași cu fețe rozalii și păr cârlionțat completau complicata alegorie a frescei. […] barele pătrate de fier forjat, cu răsuciri complicate, florale și ele […] balustrada spiralată din lemn de mahon lustruit […] gurile căscate ale fiarelor sălbatice, ale făpturilor mitice și ale mascaronilor ce decorau din abundență zidurile exterioare […] figurile antice de zeități feminine și masculine sculptate de cine știe ce artiști aduși cu trenul ori cu vaporașul pe Dunăre și pe Bega din îndepărtatul imperiu” (p.66).
Personajele care populează volumul sunt, și ele, dintr-o lume pierdută, stranie și fascinantă totodată. Unele sunt personaje din lumea fabuloasă, onirică a circului: femeia pitică fără mâini, femeia-păianjen, acrobați, motocicliști care, legați la ochi, se întrec la Zidul morții, etc. Altele constituie cercul de apropiați: familie, prieteni, vecini – toți trăiesc într-o societate atât de vetustă încât azi, pentru cititorii mai tineri, lumea aceasta a lor poate părea tărâm de basm. Am convingerea că prea puțini mai știu acum, de exemplu, cum era atmosfera talciocului de duminică dimineața, din orașele comunismului, când oamenii vindeau câte ceva din bruma lor de lucruri, așezate direct pe jos, pe ziare, pentru a aduce un ban în plus în caselor lor tot mai sărăcăcioase. Dar și ce minuni se puteau găsi prin târgurile acestea, sau, păstrate cu sfințenie departe de ochii străinilor, în casele unora. Precum cărți vechi moștenite din generație în generație, obiecte de mobilier și porțelanuri scumpe, instrumente muzicale, ceasuri, coupe-papier, etc. Toată această abundență de antichități ne este scoasă la lumină din ceața timpului, alături de detalii incredibile ale unor obiecte vestimentare (mărturisesc, am fost uluită de memoria care a putut arhiva atâtea amănunte), precum: „batic din dantelă crem venețiană”; „fuste largi din mătase de China, fină, înflorată”; „guler alb din dantelă olandeză” sau „șorț de bucătărie tivit în dantelă măruntă de Flandra”. Obiecte și senzații care converg spre o viziune a timpului perceput prin materie.
Aducerea în prim plan a unui paradis pierdut, real totodată, se împletește însă cu proiecția idealizată aruncată asupra lui de ochiul și simțirea adultului de mai târziu. O personalitate matură care filtrează toate emoțiile și amintirile venite din timp prin sita propriei desăvârșiri culturale. Astfel aflăm că locuitorii acelui „Macondo” (după cum singur își denumește lumea închisă a copilăriei din orașul de pe malul Begăi), oameni simpli, muncitori cu profesii modeste, cântau, la diferite instrumente, arii celebre de muzică clasică (și găsim în paginile cărții o serie consistentă de titluri și uneori chiar fragmente în limba originală ale creațiilor respective), aveau biblioteci valoroase în case, sau chiar puneau în scenă mici piese de teatru. De altfel autorul ne avertizează asupra „păcatului” de a cădea în ispita prea desei asocieri a textului cu realitatea, în chiar nota introductivă: „Și aceasta este o carte de vise. De-aceea, personajele și relatările sunt de cele mai multe ori imaginare, iar potrivirea de nume este adesea întâmplătoare”.
Pe lângă narator și casa în stil Secession, încă două prezențe, feminine de data asta, străbat cartea de la un capăt la altul. Una este Beatrice (trimitere evidentă la ideea de călăuză feminină prin paradisul copilăriei și al dragostei), prietena și prima iubire adolescentină a naratorului, a cărei evocare transcende realitatea, devenind un fel de înger păzitor al celui pe care l-a iubit în tinerețe. A doua întruchipează însăși realitatea imediată. Numită generic și repetat „frumoasa femeie cu părul lung, arămiu și cârlionțat”, ea este cea care, prin apariția sa printre fragmentele de memorie risipite, are rol de liant, de unificator al acestora. De fapt aceasta e imaginea care mi-a inspirat titlul recenziei. Mă gândeam la mai multe fragmente de ceramică, aparținând cândva unui vas vechi, o amforă poate, care au nevoie de un lut nou pentru a suplini cioburile lipsă, reconstituind întregul. Prin dialogurile purtate cu femeia tânără cu bucle arămii, prin diferite locuri din lume, de data aceasta în vremurile noastre, naratorul își dezvăluie amintirile, care dau năvală haotic, fără să țină seama de cronologie. Filmul întâmplărilor pare astfel construit din cadre tăiate și lipite apoi între ele, fără o ordine anume, dar asigurându-li-se cursivitate prin aceste discuții dintre cei doi. Pe alocuri, așa cum autorul o spune de câteva ori în text, filmarea este în „slow motion”.
Împletind elemente ale oniricului cu cele ale realismului magic, plimbările pe domeniul Cantacuzinilor, în preajma ruinelor Palatului „Micul Trianon” de la Florești (Prahova), aduc în scenă, ca personaje, modele ale autorului, care se mișcă, interacționează și discută cu alura firescului, precum: Gabriel García Márquez, Michelangelo Antonioni sau Mario Vargas Llosa. Scenele migrează dintr-un capitol în altul, domeniul de la Florești revine în alte câteva cadre, ceea ce ne face să intuim direcția în care se va îndrepta, poate, imaginația scriitorului într-un viitor volum.
Dar să nu anticipăm, pentru moment suntem la Vulpea lui Akira (povestirea-elogiu adusă regizorului Akira Kurosawa dă și titlul volumului), care se încheie brusc, cu un mesaj către cititorii pe care, doar în acest punct, autorul îi introduce în scenă, și-i scoate de asemenea: „Aici e și sfârșitul filmului, v-ați dat seama, cred”. Poate că mi-aș fi dorit să se încheie cartea tot cu o discuție cu „frumoasa femeie cu părul lung, arămiu și cârlionțat”, de vreme ce și alte popasuri în contemporaneitate s-au săvârșit tot în prezența ei. Cam aste e ceea ce poate eu aș fi schimbat la final. Atât. Restul e doar un îndemn la lectură.

 

 

Note
1 Ioan Mihai Cochinescu, Vulpea lui Akira, roman-puzzle, Editura Trei, București, 2022