(Din volumul în curs de apariţie Poeme din zid)

I

Submarginea* e o ţară, crescută-n coasta pustiului. la ea poţi ajunge doar prin fisura zidului, dacă ai sufletul ca aripa de înger şi trupul netemător de durere. trebuie să ştii că ar putea să te rănească în trecere, tăişul regretelor mele-nzidite.

 

Acolo niciodată nu se-ntunecă. ploile cad mereu din albastru, iar fulgerul a trecut odată razant pe lângă ochiul mărit al copilului, împroşcând cicatrice pe obrazul ţărânii.

Acolo înfloresc câmpiile de trifoi sălbatic, casele răsar din carnea verde a colinelor, iar copiii albesc neştiutori, ca mieii în dimineţile din postul Paştelui.

Acolo soarele nu coace niciodată răni. se târăşte seara sub o sprânceană de pădure, presărându-şi cu degete unsuroase rugina pe frunze.

 

Submarginea e ţara-n care m-am născut eu, călăule, pe când tu puneai deja la încolţit seminţe de moarte.

 

 

*Submarginea – cătun în satul Valea Neagră, Transilvania, ţara de dincolo de păduri

 

II

 

Copilăria mi se scurge pe obraji, ca un rimel prost.

 

Oglinda întoarce imaginea de mult ciobită. mă opresc în faţa ei, ca lângă o fereastră deschisă. dinăuntru se revarsă un soare de septembrie.

 

În Submarginea, toamnele putrezesc gutui în ferestre, iar zânele-călăi răstignesc pe pereţi alfabetul. a mic de mână, A mare de mână… biciuite de indicator trupurile lor sunt tot mai şterse.

Acolo am învăţat şi eu să scriu, aşa cum simţeam, cu inima. dar m-au văzut! şi dureros mi-au legat-o la spate, silindu-mă să intru-n rândul lumii! de-atunci literele mele au devenit ascuţite, mi-au rănit mersul desculţ prin biografie, precum cuiele tălpile fachirului.

 

Acum înţelegi, călăule, de ce dor poemele mele? doar cu mâna stângă se poate scrie despre bucurie!

 

III

 

Cine n-ar ofta văzând piatra învinsă de iarbă?

 

Nu din visul ţesut de Lună, printre crengi despuiate, am aflat eu numele bărbatului sortit. şi nici din întunericul sevelor, scurse la picioarele tăietorului, nu i-am ghicit culoarea ochilor. chiar dacă, împletind mâini nevinovate, noaptea imploram.

 

ai grijă ce-ţi doreşti!

prea târziu mi-a prezis vrăjitoarea, atunci când a venit, în spatele ferestrelor astupate spre cer, să-mi schimbe laptele din sân cu venin. eu dusă eram, demult, din Submarginea!

de când dădusem cunoscutul pe necunoscut, şi-l aşteptam să se întoarcă viu din tranşee.

el a venit şi mi-a adus în dar toate războaiele lumii…

 

Addenda:
în orice carte există un timp pentru pace. şi acel timp se face pat pentru dragoste. acolo ajunge păcatul să-şi culce oasele, primenite în cuvinte.

În cartea mea, călăule, sunt doar aşternuturi de spini!

Acum n-ar trebui să te mai mire dârele ce se scurg printre file.

 

IV

 

Aş putea continua să trăiesc în capitole, pe iarba dintre ele să păşesc desculţă, rănindu-mi tălpile în cioburi de litere. să umblu goală sub ploile de cuvinte şi să nu mă îngrijoreze singurătatea când îmi muşcă zilnic din ţărm.

 

În Submarginea, cea fără ieşire la mare, aş aştepta atunci corăbii, în pântecele cărora să dispar!

 

Sau, aş putea înfrunta furtunile de sare! cu trupul meu alb, împietrit după biciuirea în piaţa publică, aş face geloase statuile din forum.

 

 

Frumuseţea e doar o aparenţă, călăule, cine să mă mai vadă dacă ochii tăi  vor orbi?

 

V

 

Anotimp uitat, dilatat până la confuzie.

paşi încălţaţi cu papuci de plastic limbile ceasului lăpăie cu ecou.

 

În Submarginea nici scrisori nu mai vin, cumplită izolare a unui tărâm invizibil celor orbiţi de propria strălucire.

 

Mi-ai promis că vei scrie un poem pentru mine, cândva, în oraşul mutilat ca de o rană de singurul parc în care se plimbă, mereu, aceeaşi pereche de îndrăgostiţi amnezici. trec anonimi, palma ei ascunsă-n pumnul lui cuib vieţuit, adăpostit în buzunarul cald şi primitor întotdeauna al ei.

Acolo, în odaia plină de ochi sclipind mai îndrăcit decât spoturile înfipte în pereţi, ai început să-mi tatuezi poemul pe albul braţului scăpat neglijent din dantelă, şi uitat (doar tu credeai aşa!) pe spătarul scaunului tău.

 

Dar asta s-a întâmplat într-o seară de toamnă ale cărei detalii nu mi le amintesc. doar începutul de poem tatuat se scurge acum, uşor, pe sub dantelă, în pumnul strâns, până la senzaţia de roşu-cald sub unghii, din buzunarul ca un cuib părăsit.

 

Şi iată, călăule, cuţitul uitat de tine pe masa de scrisori, lângă plicul închis!

 

VI

 

În Submarginea ploile vin târziu, după jumătatea de arşiţă a veacului. pământul se ridează ca o hartă rutieră, iar pajiştile se umplu de cicatrice, brazde purulente care ascund urmele focului.

 

Plouă mult apoi, cât să se umple cealaltă jumătate de veac. picăturile lovesc sonor peretele vegetal al acestui macondo ce se va închide, cititorule, imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte. tu, un aureliano grăbit, sărind paragrafele plictisitoare, habar nu ai ce nenorocire aduci cu nerăbdarea ta!

 

În anii ploioşi, Submarginea leagă zilele, unele de altele, cu şiruri de morţi. procesiunea tăcută încă mai caută ieşirea în larg, de-a lungul zidurilor umflate de igrasie. dintre toţi, doar ea, singura, îmi vorbeşte, scrijelind tencuiala cu o unghie murdară, scăpată din noaptea unei mănuşi. poezia vine de la Dumnezeu – scrie ea – de aceea ţi se întâmplă atât de rar!

 

Şuieratul unui tren sparge dimineaţa care s-a umplut deja de broaşte şi de alge.

 

Când voi adăuga cel din urmă cuvânt, călăule, pentru tine va fi prea târziu! vei rămâne captiv în povestea mea, precum Submarginea între coperţi ziditoare.