1. Pozitivismul. Secolul al XIX-lea, mai cu seamă în cea de-a doua jumătate a sa, a fost secolul decisiv pentru constituirea și maturizarea unor științe particulare, de exemplu chimia prin Mendeleev, biologia prin Darwin, sociologia prin Comte și Marx ș. a. m. d. Dar totodată, paradoxal, a fost și secolul marcat printr-o relativizare fără egal până atunci a cunoașterii științifice. Idealul cunoașterii a început să fie caracterizat prin „instrumentalism”, adică o idee potrivit căreia teoriile științifice nu au atât o funcție de cunoaștere efectivă a realității, cât mai cu seamă una de organizare în cadre coerente a datelor fenomenale observate1. Instrumentalismul este ideea centrală a pozitivismului, orientare filosofică de factură empiristă, care pleca de la un ceva „pus” (în latină positum, de aici și termenul de „pozitivism”) ca dat al experienței, privilegiind astfel studiul realităților factuale concerete2.
Întemeietorul pozitivismului este filosofiul francez Auguste Comte (1798-1857). În al său Curs de filosofie pozitivă, publicat în șase volume, între 1830-1842, el formulează ceea ce s-a numit „legea celor trei stadii”. Potrivit acesteia, omenirea ar parcurge, în istoria sa, un număr de trei stadii succesive, și anume: (a) Stadiul teologic, care se derulează de la începuturile istoriei umanității și până la apariția filosofiei, este stadiul în care oamenii recurg la explicarea mitologică și religioasă a fenomenelor; (b) Stadiul metafizic, care durează aproximativ două mii cinci sute de ani, de la apariția filosofiei și până la apariția științelor moderne ale naturii, în care oamenii explică lumea prin recurgerea la entități filosofice abstracte; (c) Stadiul pozitiv, în care științele sunt cele care cercetează raporturile și legitățile care leagă fenomenele naturii. Cunoașterea pozitivă nu explică fenomenele prin cauze obscure și neverificabile, ci se bazează doar pe datele experienței3.
Aparent, filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte pare plauzibilă ca reprezentare generală a evoluției istorice a cunoașterii, dar din perspectiva timpului prezintă limite istorice evidente. În primul rând, într-un moment post-kantian din istoria filosofiei, pozitivismul ignoră rolul activ al subiectului în cunoaștere. În al doilea rând, potrivit pozitivismului, conștiința religioasă este o etapă depășită în istoria cunoașterii, dar cercetările din secolul XX, ale lui Mircea Eliade de exemplu, au relevat că ideea de sacru este un element constitutiv universal, structural al conștiinței din toate timpurile, care suferă doar modificări istoririce, fără a a dispărea definitiv niciodată.

 

§ John Stuart Mill (1806-1873), este un gânditor englez care s-a impus mai mult ca logician şi economist, cu contribuţii semnificative în privinţa inducţiei ca metodă logico-epistemologică. Este, de asemenea, promotorul unei etici esenţialmente inductivă, fundamentată pe ideea că noţiunile morale îşi au originea exclusiv în experienţă4. În eseul Despre libertate (1859), Mill afirmă că: „Utilitatea este ultima instanţă în toate chestiunile etice”5. Relativismul moral este inevitabil. Indivizii, oricât de mari personalităţi ar fi, nu sunt infailibili. La fel, epocile istorice nu sunt cu nimic mai ferite de greşeală decât indivizii, opiniile susţinute într-o epocă au fost considerate, în epocile următoare, greşite sau chiar absurde. Cu toate acestea, pretenţia infailibilităţii nu face decât să dispară într-un loc al istoriei spre a reapărea în altul. Preceptele din Noul Testament sunt considerate drept sfinte, dar putem observa că nici măcar un creştin dintr-o mie nu-şi modelează comportarea personală după această lege. Modelul individului este obiceiul poporului, al clasei sau al celor de aceeaşi credinţă. Preceptele creştine presupun o infinitate de lucruri pe care foarte mulţi creştini nici măcar nu se gândesc să le facă, cuvintele lui Christos coexistă pasiv în minţile lor, atinse de somnul adânc al opiniei consacrate.
În celălalt eseu, nu mai puţin celebru, Utilitarismul (apărut în 1861), Mill caută, asemeni lui Kant, un „principiu fundamental unic, o lege care să existe la rădăcina întregii lumi morale”6, cu alte cuvinte un principiu care să reprezinte un punct de vedere al „realităţii”. Mill consideră că acest principiu nu este unul prim, adică metafizic, ci este în fapt principiul utilităţii sau principiul celei mai mari fericiri. Mill trece cu uşurinţă pe lângă modul în care Kant pune problema fericirii. Potrivit lui Kant, omul în genere nu poate cunoaşte ce este fericirea, atâta vreme cât fiecare îşi poate plasa fericirea în ceva diferit, în funcţie de sentimentele sale particulare – şi deci contingente – de plăcere şi neplăcere. Ba, chiar şi o unanimitate a opiniilor cu privire la ce anume ne face fericiţi nu ar fi decât tot contingentă. Or, Mill tocmai pe această unanimitate mizează: dacă există o plăcere căreia toţi îi dau o preferinţă categorică, atunci plăcerea respectivă este cea mai dezirabilă7. Evident, sunt de preferat plăcerile superioare, ale intelectului, faţă de cele ale simţurilor, pe care le avem în comun cu animalele, chiar dacă plăcerile fundamentate intelectual nu sunt de natură să ne aducă o satisfacţie imediată. Fiindcă, spune Mill: „este de preferat o fiinţă umană nesatisfacută, decât un porc satisfăcut8. În porunca creştină: Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi!, Mill nu ezită a vedea proiecţia ideală a moralei utilitariste. El pleacă de la premisa că Dumnezeu doreşte, mai presus de toate, fericirea creaturilor sale şi că, în acest scop, morala trebuie să satisfacă în cel mai înalt grad cerinţele utilităţii. Numai că lui Mill îi scapă faptul că ceea ce credem noi că ne poate fi util, este posibil să nu coincidă cu ceea ce ştie Dumnezeu că ne este cu adevărat util9. Dumnezeu ştie că lui Iov i-a fost util să treacă prin atâtea nenorociri, că, pentru mântuirea neamului omenesc Fiul Său a trebuit să bea paharul patimilor până la fund etc., etc. După Mill, sancţiunile morale sunt fie externe, fie interne. Primele vin de la semenii noştri, cele din urmă de la conştiinţa noastră şi de la Dumnezeu. Dar credinţa în Dumnezeu operează asupra conduitei noastre prin intermediul sentimentelor religioase, care sunt subiective şi, deci, nu ne pot furniza standarde, tipuri uniforme de comportament. Aici Mill împărtăşeşte preceptele eticii intuitiviste, în măsura în care percepţia intuitivă a principiilor morale presupune respect pentru plăcerile şi durerile altora. La fel ca şi A. Comte, Mill credea că este posibil un sentiment de unitate a tuturor oamenilor, întrucât toţi împărtăşesc o morală a fericirii, că este posibil un cult al umanităţii şi fără apelul la credinţa în Providenţă.

 

2. Pragmatismul (de la pragma – în greacă: acţiune) a fost apreciat drept un curent filosofic specific american, o „viguroasă reacţie a conştiinţei filosofice contemporane împotriva raţionalismului dogmatic”10, după cum în filosofia europeană a vremii s-a spus, probabil exagerat, de către un A. Schinz că „pragmatismul este o filosofie de strictă oportunitate şi superficialitate, o improvizaţie lipsită de consistenţă”11.
§ Charles S. Pierce (1839-1914) este un gânditor american considerat, unanim, întemeietorul pragmatismului ca atare, fiind primul filosof care, în 1878, a explicitat stipulaţiile conferite conceptului de pragmatism şi a contribuit decisiv la iniţierea acestei filosofii. În esenţă, maxima pragmatică spune că semnificaţiile unui termen sau propoziţii sunt identice cu ansamblul efectelor pe care la produc în cursul acţiunii. În scrierea intitulată Fixarea convingerii (1878), Pierce arată, cu exemple convingătoare, că fiecare pas important, istoric în ştiinţă, a fost şi o lecţie de logică12. Noi, oamenii, suntem în mare „animale logice” dar, acolo unde speranţa nu este controlată de experienţă, putem uşor să devenim de un optimism extravagant. Bunăoară, omul credincios, care este convins că după moarte va merge în rai dacă în timpul vieţii va fi respectat anumite reguli simple, acest om are în prezent o plăcere facilă, după care nu va urma nici o dezamăgire. Istoriceşte, credo-urile nu au rămas nici unul mereu aceleaşi, dar schimbarea este atât de lentă, încât este practic imperceptibilă în timpul unei vieţi de om. Metodele de adoptare şi fixare ale unei convingeri sunt patru la număr: (1) metoda „tenacităţii”, în care fiecare ascultă numai lucrurile de care este deja convins demult, închizând ochii în faţa evidenţei; (2) metoda autorităţii, a cărei bază este ceea ce gândeşte statul, opinia oficială; (3) metoda a priori, proprie metafizicienilor; (4) metoda ştiinţifică, singura metodă care este testată prin însăşi aplicarea ei. Dintre toate, metoda autorităţii asigură uniformitatea opiniei printr-o veritabilă teroare morală, încât marii binefăcători intelectuali ai omenirii nu au îndrăznit niciodată să exprime în întregime ceea ce gândesc13.
§ William James (1842-1910), de asemenea filosof american, este cel care a întemeiat pragmatismul ca metodă şi teorie genetică a adevărului14. În cartea sa intitulată programatic chiar Pragmatismul (1907), James susţine că metoda pragmatică înseamnă a interpreta fiecare concepţie după consecinţele sale practice. Totalitatea consecinţelor practice hotărăsc valoarea unei teorii. Orice controversă asupra valorii a două concepţii diferite, care nu duce însă la diferenţe practice, este scolastică, verbală, inutilă. Teoriile nu au nici o valoare în sine. Prin urmare, concepte metafizice precum: Absolut, Dumnezeu etc., pentru pragmatism nu rezolvă nimic şi, deci, nu înseamnă nimic. Valoarea şi semnificaţia teoriilor stă în caracterul lor instrumental, în măsura în care sunt susceptibile de instrumentare. Metoda pragmatică poartă asupra faptelor individuale. Totuşi, „pragmatic” la James nu înseamnă ceva opus teoreticului, fiindcă, de exemplu, o idee poate avea o valoare pragmatică, atunci când ne ajută să învingem dificultăţi teoretice. Aşa stând lucrurile, nu se poate vorbi de un adevăr unic, ci de adevăruri. „Adevărul unic” devine un simplu nume colectiv, care presupune mai multe procese de verificare. Evident, o atare filosofie nu poate ajunge în nici un caz la o metafizică monistă, ci la o concepţie pluralistă asupra existenţei. Consecinţele morale nu se lasă aşteptate.
În plan etic, pragmatismul lui James ajunge la meliorism. Semnificaţia este că există posibilităţi ca lumea să devină tot mai bună, prin acţiunea solidară şi continuă a oamenilor, fără să fie necesară asistenţa divină. Viitorul, de asemenea, nu este predeterminat prin acţiune divină, ci este, în esenţă, de o radicală indeterminare, prin urmare fiind posibile în chip egal atât salvarea cât şi pieirea lumii. Omul este o fiinţă liberă, prin spontaneitatea cu care 1-a înzestrat natura, el singur este izvorul tuturor noutăţilor ce apar în lume, şi tot el singur este cel care poate să împingă lumea către desăvârşire. Dar, nefiind vorba de o acţiune absolută, nu există o certitudine a salvării lumii, ci numai o posibilitate particulară şi condiţionată a acestui act. Astfel, meliorismul nu este nici optimism şi nici pesimism, ci mai curând o specie de mijloc între aceste două atitudini etice fundamentale. Prin comparaţie cu optimismul, meliorismul înclină mai curând spre o viziune tragică a existenţei, întrucât salvarea lumii depinde, în exclusivitate, de om. Viaţa nu poate fi decât tragică, în condiţiile în care existenţa însăşi a Universului este o simplă aventură. Pentru pragmatism, problema existenţei răului în lume nu se loveşte de dificultăţile pe care le presupune demersul de tip teodiceic, deoarece răul din lume, ca şi binele de altfel, ţine exclusiv de acţiunea umană. Meliorismul pragmatic nu face din problema existenţei răului în lume o problemă speculativ-metafizică, ci una practică, aceea a suprimării lui.
Tipurile experienţei religioase (1902) este cartea lui James care conţine implicaţiile morale ale pragmatismului în mod sintetic şi sistematic. James ia în această carte drept fapte un număr considerabil de mărturii ale unor subiecţi care au traversat experienţe religioase extrem de variate. Comun acestor experienţe sunt câteva trăsături. De exemplu, persoana în cauză simte o prezenţă a divinităţii, „reală în cel mai accentuat sens al cuvântului”15. Pragmatismul împinge însă cumva etica creştină spre hedonism: oamenii ajung să privească fericirea pe care o aduce o credinţă religioasă drept o dovadă a adevărului acestei credinţe. Fericirea este, după James, punctul de la care ar trebui să pornească orice nouă religie eficace, nu teologia sinistră şi morbidă a păcatului şi a ameninţării cu focul iadului. James recomandă cultivarea sistematică a „gândirii pozitive” ca atitudine religioasă, îmbrăţişarea doctrinei meliorismului şi a progresului general. Sunt remarcate noile forme, unele stranii şi extravagante, pe care le-a luat creştinismul în America de Nord a începutului de secol XX: „Evanghelia relaxării”, mişcarea „Vindecarea minţii” sau „Nu te nelinişti!”. Evident, în spirit pragmatic, valoarea unei mişcări religioase este dată de foloasele terapeutice imediate. Mare parte din tradiţie, din „echipamentul mental vechi” trebuie abandonat. James crede că ideea de mântuire, de exemplu, şi-a pierdut sensul teologic antic şi că, în prezent, religiile, inclusiv cea creştină, trebuie să se adapteze la cerinţele diversităţii vieţii spirituale ale indivizilor. Tradițiile nu mai pot fi îmbrăţişate în totalitate – protestantismul este prea pesimist, iar catolicismul prea legalist şi moralist.
Orice religie nu poate fi aprobată sau dezaprobată decât prin roadele sale. Iar evaluarea roadelor este supusă istoriceşte unei evoluţii empirice. Astfel, de exemplu, astăzi o divinitate care ar cere sacrificii sângeroase ar fi ceva prea sălbatic spre a fi luată în serios. În vechime, păgânii au fost educaţi în aşa fel încât, treptat, au încetat să mai creadă în zeii greci şi romani. Tot astfel, azi noi nu am mai putea suporta ideea iadului, a unei suferinţe eterne – susține James. În concluzie, zeii pe care îi menţinem sunt zeii de care avem nevoie16. Numai că pragmatismul nu poate atenua impresia că experienţa umană evoluează cu totul arbitrar în cursul istoriei. Abia fenomenologia caută un curs necesar, un sens determinat pentru evoluţia istorică a experienţei.

 

 

Note
1 L’Enciclopedia della Filosofia e delle Scienze Umane, Instit. de Agostini, Novara, 1996, p. 496.
2 Idem, p. 849.
3 Vezi Auguste Comte, Curs de filosofie pozitivă, Ed. Beladi, Craiova, 2002.
4 Nicolae Iuga, Filosofia contemporană despre morala creștină, Ed. Paralela 45, București, 2002, p. 72-74.
5 John Stuart Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 19.
6 John Stuart Mill, Utilitarismul, Ed. Alternative, 1994, p. 13.
7 Idem, p. 20.
8 Idem, p. 22.
9 Nicolae Iuga, op. cit., p. 76.
10 * * * Istoria filosofiei moderne, vol. III, Ed. Tiparul Universitar, București, 1939, p. 305.
11 Idem, p. 307.
12 Ch. S. Pierce, Semnificație și acțiune, Ed. Humanitas, București, 1990, p. 215.
13 Idem, p. 128.
14 Alexandru Boboc, Orientări și tendințe în filosofia secolului XX, EDP, București, 1980, p. 161.
15 William James, Tipurile experienței religioase, Ed. Dacia, Cluj, 1998, p. 44.
16 Idem, p. 240.