Odată cu explorarea continentului comunicării, de la Vico, trecând prin Hegel, Peirce, Saussure, la Husserl, Apel, Habermas și mai nou la Brandom, nu s-a ajuns, cum se poate crede, doar la lămurirea comunicării. Crearea semioticii și a semiologiei au fost praguri, dar aceste praguri au putut fi preluate efectiv într-un orizont filosofic larg. Ca rezultat mai profund, în modernitatea târzie s-a impus atenției tema raționalizării sociale.
Iar odată cu întărirea conştiinţei unei raţionalizări sociale distincte de alte raționalizări s-au creat premise pentru trecerea la o nouă treaptă în caracterizarea modernului ca raţionalizare. Învăţămintele extrase din procesele de modernizare s-au repercutat și ele asupra înţelegerii modernului însuşi şi au dus la o nouă percepere a caracteristicilor.
La rândul meu, am conotat modernitatea cu ajutorul raționalizării (Raționalitate, comunicare, argumentate, Dacia, Cluj-Napoca,1992), dar o raţionalizare ce pune în lucru două tipuri: alături de tipul de raţionalitate încorporat în economia, ştiinţa şi tehnica modernă, tipul de raţionalitate încorporat în interacţiunile sociale şi mai ales în programele moral-practice şi politice ale culturii moderne. Acestea din urmă formează ceea ce astăzi numim „modernul cultural”. Praxis conştient de sine, în care autodeterminarea solidară este legată intim cu realizarea de sine a fiecăruia, evaluarea pozitivă a vieţii curente, diferenţierea valorilor, ancorarea normelor în principii universale, ca şi alte caracteristici ale „modernului cultural”, stau la baza reconstrucţiei unui tip de raţionalitate. Tot aşa cum praxisul economic, tehnico-ştiinţific a stat la baza reconstrucţiei acelui tip de raţionalitate pe care Max Weber l-a numit „raţionalitate în raport cu un scop” și pe care neopozitivismul și „raționalismul critic” al timpului nostru îl consideră exclusiv. A diferenția formele de raționalitate, acțiunile, tipurile de cunoștințe, științele, înăuntrul reproducerii umane a vieții pe o treaptă evoluată, și a articula tabloul cuprinzător al modernității a fost și a rămas opțiune a concepției mele.
În acest punct am ancorat, între alte componente, preluarea națiunii și a identității naționale în teoria modernității (A. Marga, Identitate națională și modernitate, 2018). În opinia mea, dacă societatea modernă recunoaște nu doar o „raționalitate semnificantă de jos”, ci și raționalitate universalizantă de sus”, nu numai „modernul economic”, „modernul științifico-tehnologic” și „modernul administrativ”, ci și „modernul formelor de comunitate” și „modernul cultural”, atunci aici, la nivelul acestei a doua raționalități, se află realitățile de genul națiunii și identității naționale. Oamenii trăiesc nu numai în condițiile primei, ci și în cele ale celei de a doua. Oricât de puternice sunt imperativele primei, prezența celei de a doua este ireductibilă. Ea nici nu se lasă derivată din altceva decât din imperativele formei de viață legată de interacțiune, solidaritate și cooperare.
Atunci când este vorba de modernitate și modernizare senzația este de uniformizare. De Biran, Kierkegaard, Nietzsche au contribuit la răspândirea ei. Numai că însăși modernitatea a descoperit individualitatea – nu numai cea a persoanei, ci și individualitatea în forma familiei, comunităților, națiunii. În faza ei de globalizare modernitatea presupune individualizarea în diferitele ei ipostaze. Globalizarea nu este acel stadiu al evoluției în care se cere uniformizare, chiar dacă ea exercită și o presiune la aceasta, ci înainte de orice o solicitare la originalitate. În definitiv, pe piața globală sunt competitive acele produse care încorporează mai multă inteligență și inventivitate, sub exigența ca acestea să constituie soluții mai bune.
În orice caz, astăzi asumarea de sine a individualităților nici nu are alternativă mai bună nici social, nici politic, nici moral. Simpla „corectitudine politică” din zilele noastre este în contratimp și nu face decât să agraveze problemele oricum existente. Pe culmile atinse până acum de modernitate, individualizării și individualității, inclusiv ale celor comunitare, le revine, precum la începutul modernității, rolul propulsor.
Cea mai amplă, mai incontestabilă și mai plină de consecințe afirmare identitatea națională o atinge în modernitatea matură, conștientă de sine. Adică atunci când ea pune la lucru valorile modernității: libertatea persoanei, răspunderea civică, dreptatea, echitatea, suveranitatea. Identitatea națională nu este astfel relicva unui trecut intrat în muzeu, dar nici nu se reduce le elemente simple ale trecutului, după cum ea însăși încorporează achizițiile modernității. O reconstrucție a conceptului națiunii (Identitatea națională și modernitatea, 2018) a devenit însă indispensabilă și am întreprins-o.
Am elaborat teoria modernității luând în seamă nevoi mai largi, dar am și aplicat teoria modernității în analiza situației din România. Cele două demersuri au mers, de altfel, mână în mână (România actuală. O diagnoză, 2009; România în Europa actuală, 2019). De la primele mele scrieri pe temă am plecat de la asumpția că oamenii își fac istoria, hegelian spus de la recunoașterea rolului activ și hotărâtor al subiectului.
Am argumentat că în pofida a ceea ce România a realizat istoricește și incontestabil după 1989 – stat de drept democratic ancorat în Constituție, cu libertăți și drepturi fundamentale, pluralism politic, parlamentarism și promițătoarele alianțe, și a mândriei că am putut contribui la cotitura istorică – situația în care a fost adusă azi România este dificilă. Cum au consemnat istoricii (Florin Constantiniu, Ioan Scurtu), niciodată țara nu a cunoscut un declin extins în timp scurt, ca în decenii mai noi. Economiștii (Florin Georgescu) au dat tabloul zguduitor al prădării. Am argumentat că ieșirea din „legitimarea prin voința politică stabilită democratic” este facilă, dar rămâne o înfundătură, căci subminează orice stat.
România de azi plătește costuri ale ieșirii. Asumarea de sine a statului român este imperativul de azi dacă se vrea asanarea. În lume vin ani plini de asprimi, încât în fiecare domeniu , cum am spus-o și în 2002 și în 2022, țara are nevoie de reconstrucție.
Se recurge frecvent la evaluări false, de genul „treizeci de ani nu s-a făcut nimic”. În fapt, în România, cei peste treizeci de ani au fost cu rezultate diferite. Au fost anii de după 1989, de însuflețire pentru reașezarea țării în concertul european, cu reforme și cu pași în atașarea la societatea deschisă. A intervenit apoi o fractură, care a dus la încetinirea reformelor propriu-zise și marginalizarea democratizării.
Înțelegerea privatizării ca devalizare, a democrației ca aranjament, ruperea libertăților de răspunderi, înțelegerea deschiderii spre lume ca abandonare de sine au – cum am arătat adesea (Ieșirea din trecut, 2006; Speranța rațiunii, 2009) – au efecte. România actuală are cea mai mare îndatorare externă din istorie. O nouă abordare, axată pe democratizare, competitivitate și creație, a devenit necesară precum oxigenul. O mare coaliție a oamenilor dedicați relansării,în jurul unui program înfipt în nevoi și ghidat de valorile modernității este soluția. Cheia este, ca în orice democrație, statul și funcționarea sa. Dacă vrem soluții, este urgent să revenim de la „statul de drept”, la „statul de drept democratic”, să instituim, pe locul „democrației mute”, o „democrație deliberativă”, și să-l convingem pe cetățean să-și spună păsul.
Opinia mea este că reconstruirea în România de azi presupune legi specifice ca preambul al celorlalte legi. Ar fi de început cu „legea bunurilor naționale”, care să restaureze controlul public asupra resurselor proprii în condițiile democrației. Aceasta nu este nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci o acțiune firească, ce se practică în democrațiile avansate de azi. Ar fi de continuat cu „legea interesului public”. Prea multe legi favorizează încălecarea interesului public de către interesele private ale unora sau ale unor grupuri care se dau drept public. Or, nici România nu se poate pune în mișcare fără a delimita interesul public. Ar fi de înaintat cu „legea meritocrației și a concursurilor curate”, în care să conteze pregătirea și meritul. Cetățenia democratică, interesul public și meritocrația merg mână în mână. Ar fi de încheiat acest prim pachet cu „legea valorificării în interesul țării și al cetățenilor ei a calităților României de parte a Uniunii Europene și a alianței nord-atlantice, precum și a parteneriatelor”. În acest moment, cum spunea cineva, România este mereu pe bancheta din spate și încasează pierderi. Nu au cum câștiga țările care nu iau în seamă istoria și nu se ocupă de sine.
După asumarea conceptuală a sensului ca prealabil imanent cunoștințelor, acțiunilor și obiectivărilor umane (Întoarcerea la sens. Despre pragmatismul reflexiv, 2015; Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2017) și elaborările în domeniile teoriei cunoașterii, teoriei acțiunilor, logicii și metodologiei, istoriei filosofiei contemporane, teoriei societății și teoriei modernității, am căutat să dezleg, în sistematica „pragmatismului reflexiv”, problemele de bază ale altor alte domenii. Am elaborat, desigur în funcție și de probleme ale vieții trăite astăzi, puncte de vedere în filosofia dreptului, filosofia politică, filosofia educației, filosofia artei, etică și în studiile strategice.
În filosofia dreptului nu a fost pentru mine vorba doar de a face față împrejurării că în democrații răspunderea administrării revine legilor și instituțiilor chemate să le aplice, deci „statului de drept”. Este vorba și de a tematiza, pe fondul crizelor economice, de raționalitate, de legitimare, de motivație, de creativitate din societățile actuale, justiția și condițiile ei.
Economia are forța cea mai mare în societățile actuale, politica le conduce, culturile le influențează, dar de justiție depinde nemijlocit felul în care oamenii își trăiesc viața în comunitate. Atunci când se înfăptuiește convingător dreptatea în societate ei au o motivare înaltă, când se comit nedreptăți, nemulțumirile sunt mari. Opțiunea de bază, de altfel și preocuparea cheie a filosofiei mele a dreptului (Justiția și valorile, 2020) o constituie restabilirea dreptății ca valoare conducătoare și conceperea sensului justiției ca promovare a dreptății, cu implicațiile respective. Suportul dreptului este dat, în concepția mea, de relațiile de putere, de comunicarea și de reflexivitatea din societate, dar sensul său este justiția ca dreptate.
Am plecat de la observația că justiția are un aspect normativ și, prin acesta, angajează o componentă ideală și presupune un ansamblu de instituții cărora le revine răspunderea promovării dreptății în relații. Dreptatea nu pică de undeva pe capul oamenilor, ci este opera instituțiilor și stă sub dependențe umane. În fond, justiția depinde de măsura respectării legilor, presupunând că acestea sunt legi la propriu – adică reglementări în interes public precis formulate, de valoarea procedurilor și conformitatea lor cu libertățile și drepturile, de organizarea lăuntrică a sistemului judiciar, de pregătirea profesională a magistraților și procurorilor. Totul depinde de politica în materie de justiție a autorităților și de simțul răspunderii din partea justițiarilor.
Iau în considerare faptul că nu este societate normalizată fără justiție nepărtinitoare, nesupusă vreunei presiuni, adică independentă. Știm prea bine că o întreagă tradiție culturală cultivă imaginea zeiței Themis, legată la ochi și ținând în mână talgerul, în care este exprimat un concept impresionant al justiției. Numai că din măreția conceptului nu rezultă nicidecum că felul în care se face dreptate în sistemul judiciar este indiscutabil. Justiția este legată de ochi, dar adesea se observă cum aruncă priviri în afară și se lasă controlată. Conceptual, justiția poate să arate sublim, dar aplicarea ei poate să fie instrumentalizată.
Așa stând lucrurile, pretenția conform căreia hotărârile justiției nu sunt discutabile este fără suport în drept, străină democrației și imorală. Socrate se plia la hotărârîrea justiției timpului său, dar aceasta nu însemna să nu spună că se supune unei condamnări nedrepte. De ce să nu se discute fără reținere și suficient sentințele la timpul lor, de ce să nu se facă temă?
Prea rar dreptatea se impune imediat și cu forța evidenței. „Statul de drept” este invocat adesea, dar nu se delimitează nici acum destul „statul de drept democratic” de „statul de drept” și nu se face distincție între „stat de drept democratic” și „stat de drept fetișizat”. Se fac efectiv infracțiuni în raport cu „statul de drept democratic” prevăzut de constituții, dar sunt abordate cu mijloacele „statului de drept” și tolerate abuziv. Supremația legii, libertățile și drepturile cetățenești, tripartiția puterilor, independența justiției sunt esențiale, dar un stat devine performant dacă este subiect al deciziilor luate în temeiul prevederilor constituționale, democratic și competent.
În filosofia dreptului am abordat chestiuni în linia ce a dus de la Hegel la Rawls și Habermas, trecând prin Kelsen și Carl Schmitt, dar și chestiuni concrete, istoricește situate. Întrebarea cheie pe care am pus-o a fost: cum se ajunge ca prin hotărârile judiciare să se ajungă la justiție? Răspunsul meu este că trebuie satisfăcute cinci condiții. Anume: a) legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva; b) proceduri normalizate capabile să promoveze dreptul; c) instituții decolonizate prin trecerea selectării și numirii magistraților în seama unei autorități publice; d) revederea pregătirii juriștilor; e) asumarea adevărului că independența justiției și, mai profund, conștiința juridică nu sunt produs doar al educației, ci și al unei organizări instituționale și o presupun continuu.
La drept vorbind, „occidentalizarea”, ce se invocă stăruitor, înseamnă la propriu, înainte de orice, justiție ce presupune învățare din practica democrațiilor. Nu este justiție unde nu este democratizare, tripartiție a puterilor, independență a justiției, „neliniște etică” (Böckenförde) în adoptarea deciziilor și „îndoială metodică” (Zagrebelski) privind adecvarea lor. Aceste măsuri, abia ele, permit închiderea dramaticei și oneroasei paranteze a degradării justiției și, în fond, a economiei neputinței.
Statul de drept este, desigur, o magnifică achiziție istorică, dar își etalează avantajele numai dacă evită instrumentalizarea. Și numai dacă mulți oameni veghează, cu critici prompte în dezbaterea publică, la buna lui funcționare.
Multiplele crize de astăzi ating însuși miezul politicii, democrația, și întruchiparea ei de bază, care este „statul de drept democratic”. Cei care au trăit intens „valurile democratizării în Europa”, ce au culminat cu cotitura din Europa Centrală și Răsăriteană din jurul anului 1990, rămân tot mai surprinși. În urmă cu câteva decenii alunecarea democrației în „postdemocrație”, în „democrație cu conducător”, și revenirea la anacronica pretenție de „șef al statului”, nu păreau nici măcar plauzibile. Acum ele sunt de înfruntat.
Azi politica democratică prevalează în lume și în societăți. Este firesc ca ea să fie examinată luând în seamă justificarea pe care o invocă. Mi-am asumat în filosofia politică o abordare a politicii prin raportare chiar la valorile din care se revendică. Nu este mai directă examinare a unei realități din societate decât privirea ei prisma valorilor – libertate, egalitate, dreptate – pe care a promis să le promoveze.
Am găsit că, odată cu formularea „principiului pragmatismului”, s-au făcut mai mulți pași noi, între care și acela că, în această perspectivă, înfruntarea lumii o facem ca fiinţe înzestrate cu simţuri, dar şi cu imaginaţie şi raţiune. „Pragmatismul reflexiv” a înaintat pe această cale și a permis rezolvări mai bune și în filosofia politică. Aceasta am articulat-o în scrieri plecând de la situaţia în care suntem – aceea în care, pe de parte, trăim în societatea modernă cu valorile ei, pe de altă parte, se înmulțesc crizele și, cu acestea, indiciile nevoii de reconstrucție. Circumscriu fapte, le interoghez și le semnific, apoi le explic și încadrez conceptual, pentru a argumenta o concepție și acțiuni noi.
Am ilustrat fiecare dintre aceste trei nivele – analiza factuală, teoria politică și filosofia politică. Conjug examinarea datelor empirice cu conceptualizarea riguroasă şi leg apărarea unor valori, fie ele şi deja consacrate, cu acţiuni ce asigură reproducerea culturală şi umană a vieţii în contexte schimbate. Ceea ce a rezultat este aici o concepție politică lărgită – o teorie concentrată asupra politicii dintr-o societate, dar care ia în considerare dreptul, economia, administraţia şi cultura şi interacţiunile acestora, empiric şi conceptual, pentru a lămuri succesele şi eşecurile, dar şi perspectivele politicii ce se duce în fapt.
Se știe că liberalismul, creştin-democraţia, social-democraţia, tehnocraţia sunt cele care se înfruntă și astăzi – ca filosofie, teorie, opţiuni politice – și nu sunt curente tocmai noi. Doar frondele, de stânga, în numele unei asanări morale a politicii, de pildă, sau de dreapta, favorabile întăririi cu orice mijloc a ordinii, sunt noi. Alternativa mea la toate acestea trece prin restabilirea rolului concepției politice, iar concepția politică pe care am articulat-o și o promovez este cea a „democraţiei reflexive”.
Diagnoza mea este că suntem contemporanii unui declin al democraţiei, aşa cum aceasta a fost concepută în tradiţia ei, pe care Abraham Lincoln a exprimat-o energic, ca o conducere de către popor pentru popor. In multe locuri din lume integrările în societate sunt astăzi fracturate, „statul de drept” a ajuns să se îndrepte contra drepturilor şi a devenit diferit de „statul drept” conceput de tradiţia clasică, legitimarea democratică luptă din greu cu alte forme de legitimare, apelul la politici decizioniste ale anilor treizeci este în curs, iar digitalizarea, aşa cum are loc, periclitează deocamdată democraţia. Probleme practice, poate neașteptate, oricum aspre, au devenit actuale: Cum se ajunge la „stat de drept”? Cum ieşim din conceperea politicii ca „distincţie între amic şi inamic”? Cum se ajunge la „democraţie fără conducător”? Cum ieşim din „postdemocraţie”? Cum ajungem la „statul de drept democratic”? Ce resurse sunt presupuse?
Nimeni nu a elaborat filosofie „evaporându-se” din context. Acesta ne fixează, vrând-nevrând, în realităţile lumii. Tematica libertăţii, dreptăţii şi democraţiei ne plasează în continuitatea unei tradiţii majore, dar soluţiile nu sunt decât înainte, în faţa minţii, deciziilor şi acţiunilor noastre.
Conceptele pivot pe care le-am pus în joc sunt multe. Este vorba, de pildă, de „stat avariat”, „stat de drept” care este şi „stat drept”, „legitimarea democratică”, condiţionarea democraţiei, echilibrului social şi dezvoltării de „statul naţional”, „naţiunea civică”, ca punct de sprijin pentru evitarea atât a „naţionalismului etnic”, cât şi a acelui „internaţionalism” care nu prinde rădăcini în viaţa trăită a oamenilor, „costul inculturii”, „noua biopolitică”, nevoia de „intelectuali publici”, „integritatea”.
Am dus analiza până la o diagnoză de stare (Statul actual, 2021). Este evident că statul modern întâmpină dificultăţi ieşite din globalizare, digitalizare, creşterea demografică şi trebuie regândit ca „stat de drept democratic”. Am mers mai departe, la propuneri de ieşire din crizele felurite care afectează statul ca stat, prin incursiuni în situaţii. Nici o țară nu se poate pune în mișcare fără democratizare (Soarta democrației, 2022). Din trecut este de învăţat, dar reperele ce trebuie apărate astăzi sunt în prezent şi viitor.
În domeniul educației, „pragmatismul reflexiv” conține clar formulată o concepție – un integralism fundat filosofic, istoric, practic. Ea se referă în nucleu la scopurile generale ale educației, conceptul universității, abordarea sistematică a reformei începutului de secol și aduce puncte de vedere asupra multor chestiuni practice, începând cu mult discutata declarație de la Bologna (1999). Am articulat astfel o filosofie a educației fructificând literatura de bază a domeniului, de la Humboldt la Dewey și continuatorii lor, dar plecând de la chestiunile practice pe care mi le-a pus reforma necesară, ca rector și ministru, în contextul anilor 1989-2012, și obligația de a lua decizii cu impact larg.
Și educația a resimțit direct efectele „raționalismelor înjumătățite” ale epocii. Acestea au și dus-o recent la a adopta psihologia unui cognitivism îngust și la un exclusivism al formării „competențelor”, care a distrus din interiorul educației formarea civică și, mai cuprinzător, formarea pentru viață a tineretului (University Reform Today, 2005). Prin implicație s-a distrus în măsură semnificativă șansa performanțelor cognitive și tehnologice. În această situație am argumentat în favoarea organizării educației pe tripticul formativ „competențe, abilități, educația pentru valori” (Educația responsabilă,. O viziune asupra învățmântului românesc, Niculescu, București, 2018) și am luat decizii în consecință.
Universitățile europene resimt de multă vreme nevoia reformei. Am căutat să o satisfac articulând un concept al universității ce reconstruiește universitatea humboldtiană. Conform acestui concept, „misiunea universităţii nu se reduce la training, căci ea include învăţământ superior şi formarea capacităţilor de sporire a cunoaşterii; această misiune nu se lasă suprapusă cu cercetarea ştiinţifică, căci ea este orientată spre formare; misiunea universităţii nu se epuizează în servicii, căci acestea sunt condiţionate de formare şi de cercetare ştiinţifică.Dacă prin funcţie înţelegem activităţile ce trebuie desfăşurate pentru a îndeplini misiunea, atunci putem spune, cu suficiente temeiuri, că funcţiile universităţii sunt multiple. …Funcţiile universităţii sunt mai multe şi se lasă altfel ordonate, căci prezintă numeroase legături interioare… Am în vedere: formarea de specialişti capabili să preia şi să ducă mai departe cunoaşterea prin învăţământ superior; desfăşurarea de cercetări ştiinţifice competitive; formarea de specialişti apţi să preia şi să pună în aplicare cunoaşterea prin training superior; asigurarea de tehnologii înnoite prin inovaţie tehnologică; examinarea evoluţiilor din mediul înconjurător economic, administrativ, social; evaluarea situaţiilor şi angajarea pentru drepturi civile, justiţie socială şi reforme. Aşadar, misiunea universităţii este astăzi cuprinzător asumată şi cu cele mai mari şanse de îndeplinire dacă universitatea este considerată drept: instituţie formativă pentru împărtăşirea şi sporirea cunoaşterii; centru de cercetare ştiinţifică performantă; instituţie formativă pentru preluarea şi aplicarea cunoaşterii; sursă a inovaţiilor tehnologice; instanţă a examinării critice a situaţiilor; loc al angajării pentru drepturi civile, justiţie socială şi reforme“ (Universitatea veritabilă, 2015 ). De acest concept este legată concepția mea asupra educației.
Am conceput reforma de trecere de la educația socialismului răsăritean la o societate deschisă în România și am pus-o în aplicare dând prioritate la șase capitole de măsuri. Așa cum am spus la timpul potrivit, „bizuindu-mă pe analizele consacrate stării actuale a învăţământului românesc şi pe expertizele internaţionale ale reformelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, pot spune că o astfel de reformă înseamnă şase capitole cuprinzătoare de măsuri: reducerea încărcării programelor de învăţământ şi compatibilizarea europeană de curricula; convertirea învăţământului dintr-un învăţământ predominant reproductiv într-unul, în esenţă, creativ şi replasarea cercetării ştiinţifice la baza structurilor universitare; ameliorarea infrasructurii şi generalizarea comunicaţiilor electronice;crearea unui parteneriat şi, în general, a unei noi interacţiuni între şcoli şi universităţi, pe de o parte, şi mediul înconjurător economic, administrativ şi cultural, pe de altă parte; management orientat spre competitivitate şi performanţă, distanţat deopotrivă de centralism şi de populism; integrarea în formele noi, ale organizărilor comune, în reţeaua internaţională a instituţiilor de învăţământ” (Anii reformei. 1997-2000, 2002). Nimeni nu a contestat ceva și m-am bucurat de sprijinul larg al reformei 1997-2000. Deciziile practice au urmat.
Declarația de la Bologna (1999) a făcut o schimbare semnificativă în universitățile europene. Am participat la elaborarea ei, aplicarea rămânând celor care mi-au urmat. Observând aplicarea eronată profesional din România a Declarației de la Bologna, am reacționat cu precizări.
Cum se poate citi, în Declarația (1999) însăși, aceasta a angajat două scopuri: compatibilizarea sistemelor de învățământ superior din Europa și mărirea competitivității lor. Mijloacele alese au fost restructurarea studiilor în arhitectura bachelor-master-doctorat, asigurarea calității, traductibilitatea titlurilor, crearea dimensiunii europene a învățământului superior. Acea pagină și jumătate care reprezintă Declarația nu conține nimic mai mult! Ea se află pe site-uri, este larg accesibilă, dar unii o invocă fără a o mai citi.
În urma aplicării Declarației de la Bologna, s-a atins o nouă internaționalizare a universităților, abordările instituției s-au operaționalizat, s-a mărit compatibilitatea sistemelor, s-a făcut informatizare și s-au schimbat mentalități. La început, au fost îndoieli, care s-au infirmat cu timpul. Dar au fost și dificultăți care au rămas. Le-am inventariat într-o dezbatere publică din capitala Austriei (Implementing Bologna Declaration: The Need for a Change of Direction, în „Der Donauraum”, Wien, 51-3, 2011). Trebuie spus însă că probarea noii arhitecturi a studiilor nu s-a încheiat.
Pe parcursul aplicării Declarației de la Bologna s-au putut observa noi probleme. Partea de compatibilizare este „prea sus“ – a remarcat un lider universitar american (vezi David Ward, The Bologna Process. An American Perspective, EFES, Cluj-Napoca, 2008, p. 36), care mi-a fost oaspete la Cluj-Napoca, după ce colaborasem în reuniuni internaționale. Mulți au subliniat că educația universitară a fost supusă unei optici cantitativiste, în detrimentul formării personalității. Publicarea de articole a devenit scop în sine în cercetarea științifică. Profesorul universitar s-a transformat în funcționar aservit birocrației. Studentul citește mai puțin. Agențiile de evaluare au căpătat un rol disproporționat. A proliferat o mentalitate funcționalistă ce împiedică universitățile să-și joace rolul natural în societate și favorizează ridicarea la rang de profesori universitari a unor simpli comentatori, birocrați sau animatori fără idei și operă.
Cauza acestor neajunsuri nu este însă Declarația de la Bologna. O greșită înțelegere a acesteia și aplicarea ei diletantă generează și acum neajunsuri. Înțelegerea greșită constă în aceea că reducerea duratei studiilor, amenajările curiculare, noua arhitectură a studiilor au fost socotite abuziv drept concepție despre universitate.
Declarația de la Bologna nu a fost, nici în intențiile ei și nici în fapt, o nouă concepție asupra educației. Ea a fost doar o strategie! De concepție era vorba, într-o măsură, în Magna Charta Universitatum (1988), pe care Declarația a și luat-o explicit ca premisă.
Oricum, contextul adoptării Declarației de la Bologna s-a schimbat. Transformarea societăților, situația din Uniunea Europeană, geometria variabilă a supraputerilor, evoluția științelor, nivelul digitalizării fac necesară, după peste treizeci de ani, Declarația post-Bologna. Am și propus-o în reuniuni internaționale (Universitatea veritabilă, 2015) în diferite locuri.

 

 

(Va urma)