Mă îndemn și nu mă îndemn… Trag aer și apoi, după o vreme, uite-mă cum îl suflu înapoi, când vâjâit, când ușurel, abia șoptit. Nu e simplă respirație, ci altceva. Un soi de ocrotire și de tăinuire. Parcă-i o înnodare, o încolăcire de mici șerpi înăuntru, care mă înfioară. Cum nu? Chiar nu pot s-ascund asta. Parcă acolo, adânc în mine, va să dea ea, răsuflarea, de cel mai neștiut… necunoscut. Hm. Să nu afle nici dumneaei, gura de aer, cât mi-e de teamă și de greu să-mi fac vânt și să încep…
Așa-și spunea ea, zile de-a rândul, care s-au făcut săptămâni, luni, și în urmă, pe încetul, aproape ani. În fața paginii albe, goale, despuiate. Totuși, nevoia de a mărturisi acel ceva nenumit, dar presimțit, începea s-o apese. Și vorba vine… „pagină goală”. O expresie ce-a ajuns încet-încet învechită rău și, că tot era vorba despre suflu, a devenit răsuflată. În fond, ultimii mohicani ai scrisului pe foaia de hârtie ar trebui admirați, nu luați peste picior, cu trauma lor în fața paginii neîncepute…
Cum se mai schimbă toate. Și cât de repejor te iau pe sus, iar răgazul, tihna de-a le pipăi, de a le pricepe, zboară. Acum, acum să fie, nu altădată-niciodată. Mai ales că acest lucru e singurul bătut în cuie pe lume deocamdată. Care lucru? Care să fie!?
Plecarea. Plecarea de aici. Despre asta e vorba, pur și simplu!
Pragul…
Dar i se cuvine ei să bată câmpii despre asta? Nu se simte pe sine nici prea-prea, nici foarte-foarte, ci muiere total obișnuită. Mă rog, om. Nu bărbat, nu femeie, nu yang și yin dimpreună, care ar coexista în tine, nu copilul interior, ci ființă oarecare ce și-a parcurs făgașul, fără isprăvi și fără să fi stat mult la răspântii. A curs în albia vieții, uneori lin, alteori cu zbateri și prăvăliri, iar acum s-a trezit c-o frământă și-o răsucește ce și cum sau cum și ce va fi de aci înainte. Iaca poznă! Când nu mai e timp de nimic. Nici măcar de stat pe gânduri. De rumegat. Dar ea se trezește că și-ar dori, ar îndrăzni să vrea să-și poată ține firea. Doar atât! Și ce, e puțin?! Deloc și defel. Să-și poată păstra cât de mult starea conștientă. Se zice că intenția naște realitatea! Oare? Să încerce să caște ochii spre ce li se arată celor aflați pe patul de… Ocolește cumva cuvântul spăimos pentru mulți. Ăla… Cică marea frică este de Necunoscut. Îi vine să zică: Aiurea! Se cam îndoiește de idee și apoi ar trebui ca aventurierii să adore „marea trecere”, cum e numită Doamna Moarte. Și sunt destui de felul ăsta… Cei pe care îi atrage și îi bucură ceea ce încă n-au gustat, n-au aflat și n-au mirosit.
Și apoi care „Necunoscut”? Altă idee teribilă și străveche este aceea că e vorba de fapt despre Întoarcere… Acasă. Credințele de toate felurile pornesc de aici. De aici și acel Dor fără nume, adesea răscolitor și sfâșietor, care te seacă și nu-l poate stinge nimic. Un fel de ceață ce te pătrunde adânc… Acea senzație că nici o fericire, nici o bucurie nu-ți poate ajunge deplin sau pentru un timp nesfârșit, fie și doar lung. Toate-s părelnice și trecătoare.
Și nu e obsesie, nu, deloc. Ci un adevăr de neștirbit. E în ea.
Și nu se poate opri. Se pornise un tăvălug și-o lua la vale, fie de râdea cu cineva, fie de căsca a lene înainte de somn sau tropăia când pe străzi, în oraș, când pe poteca spre pădure, în cătunul de la munte. Hotărât lucru, da, era în ea. Nu știa când înghițise asta, dar știa sigur că de acu nu-l va putea scuipa de acolo, din lăuntrul ei. Gândul.
Sigur că a răsfoit acea Bardo Thodol tibetană, dar n-a copleșit-o, i se păruse prea îndepărtată, din alt univers, o altă lume. Despre Cartea morților egipteană doar a auzit, n-a pipăit-o, însă îi plăceau nespus desenele, pictogramele și hieroglifele, de pe pereții interiori ai mormintelor lor, cele simple sau cele făloase – piramidele. Însă Cântecele Zorilor, de la noi, astea da, o făcuseră praf. Mai ales că le-a ascultat, nu doar a citit despre ele. Se cântă spre zări, la crăpat de ziuă, întâia geană de lumină, din ceardac sau de la fereastra deschisă a celui plecat.
Soarta a împins-o sau ea a atras drumurile spre sate uitate… I s-au dăruit. Le-a întâlnit și le-a străbătut. Au înfiorat-o bocetele adevărate, neprefăcute, străvechi, cu ritmul și ritualul lor anume. Cu mâinile ce se prind una de alta și se răsucesc apoi deasupra capului. Ce se clatină lent, de parc-ar duce greutatea lumii întregi pe creștet. Cu palmele în sus, spre cer. Și cu picioarele ce stau pe loc, dar se leagănă, purtând greutatea trupului când dreptul, când stângul. Așa… Toate obiceiurile cuvenite la pierderea unui membru al acelei mici colectivități și, Doamne, câte nu sunt! Își amintește câteva întâmplări chiar de neuitat. Un biet om suferind, undeva prin Vrancea, ce „nu pleca” și se agăța de viață, fusese scos din odaie și așezat pe pragul casei. Prag! Se socotea că nu putea ierta pe cineva sau era el neiertat de vreun altul. De aceea iertăciunile dezleagă, curăță, dau avânt, rup legături ce te țintuiesc precum ghiulele pe ocnași. Te eliberează să poți zbura. Văzuse și-n alt loc, prin Șureanul, un om pus de ai lui pe prag, tot ca să-i ușureze pornirea… Și îi înșirau numele tuturor cunoscuților, rude sau vecini, colegi de școală, prieteni sau tovarăși de muncă, unii cu care, iată, se pare că nu-și vorbea de mult, uitase și de când. Oamenii rosteau mai curând porecle, adăugând „cutare te iartă, iartă-l și tu pe el”… O litanie aproape nesfârșită, că mereu se mai trezea cineva care-și amintea de alt nume și-l rostea. O impresionase. Plecase aiurită, îngreunată de acea scenă, pe care a purtat-o apoi în sine, fără să se poată dezbăra timp îndelungat. Ce încărcătură! Poate pentru că nu-i venise încă vremea să priceapă. Totul fusese menit întru ușurare a acelui suflet aflat pe prag… Să poată apoi zbura ca puful de păpădie.
Sigur că i-a plăcut tare și Cântecul bradului, cu tot ritualul tăierii și aducerii lui din pădure, spre a sta la căpătâi de voinic. Și cununia cu drușcă a celui mort nenuntit, din Maramureș mai ales. Și focul de pe mormânt în întâia noapte, ca să nu se sperie cel vârât în groapă de cățelul pământului, ce-l va amușina. De împufarea mortului viu, prin Oltenia, spre a nu mai pune la cale întâmplări de neîntâmplat, da, tot auzise. Nici n-ar fi lăsat-o să vadă, să participe. Erau pe ascunselea, în miez de noapte, cu acordul jandarmului și al popii, ce se vor fi jurat că nu știu de așa ceva, sigur… În Apuseni, văzuse cum udă întruna, din ulcior, roțile carului ce-l duc pe „dalbul pribeag”, să-i fie totul lin. Pumnii plini cu monede zvârlite-n drum, la răscruci. Mesele de pomeni cu rânduri, rânduri de colaci, puși unii peste alții și mesele împreunate una de una, de la altar la ușa bisericii. Colaci și pe scaune, și alături, pe jos, în coșuri cu ștergare albe, albe. Ce popor mai avem și noi și mult ce-l beștelim astăzi, de tot ce ne năzare… O, dar asistase și la priveghiu vesel în Munții Orăștiei, obicei venit de hăăt, demult tare. Sau la jocul cu măști din Vrancea. Văzuse-n Mehedinți covățica de dovleac, dată pe pârâul Izvernei, la care venise și Cousteau să cerceteze puritatea unică, de cleștar, a apei din peșteră. De bună seamă i-ar fi plăcut și savantului acest obicei, prin care se verifica soarta celui plecat, se testa cum alunecă pe apă și pâlpâie lumânarea din troaca miculuță. Și ar mai fi, numai că toate astea le amintește doar de dragul lor și de bucuria ce a avut să le fi întâlnit, cât aproape că nu se stinseseră… Pe ea, acum, apropierea Pragului ei o oprea-n loc.
Și se pornise tăvălugul. Își dorise ca, în urmă, când îi va veni și ei vremea, să nu fie „dusă”, ci să-și poată pipăi plecarea…
Vasăzică să vadă, să caște ochii. Atunci. Doar a prins și ea, a băgat de seamă o dată, de două ori, o astfel de încremenire a privirii celui ce pleacă într-un Undeva, în clipa din urmă. Mai precis câteva momente înainte. A auzit răsunând și întrebarea – Ce vezi?, din partea celor ce vegheau. Îi măcina curiozitatea, se vede. Sigur, și pe ea o rodea, dar nu întreba. Niciodată nu întrebase, privise doar, pironită. I se povestise despre vedenii lugubre ale unor foști tirani. Poate erau reale, poate ba. Scrieri, filme, tablouri, treaba lor…
Visase cândva – și-și amintea bine, ce mirare! – cum că se afla pe un scaun de dentist coborât la maximum, aproape orizontal, cu un fel de aparatură uriașă de care era legată prin fire îmbârligate și patru bărbați în halate albe se foiau în jur șopocăind între ei. I-a întrebat franc: – Domnilor, urmează să mor și studiați fenomenul? Iar ei au răspuns la fel de franc și de sec: Da! Atunci se ridicase ferm: Sunt de acord, n-am nimic împotrivă, dar când vreau eu. Nu acum…. Și ieșise, lăsându-i bosumflați, în vânt, cu toate cablurile piuind și aruncând scântei de avarie… Nu se așteptaseră să fie atât de prezentă, și-i stupefiase. De ce-și amintea, nu știe.
În schimb, știe că avusese odată asemenea supărare, de fapt un șoc, că uitase de ea brusc, nici urmă de vreo percepție a sinelui. Și se pornise să audă un țiuit lung, neterminat, și plutea, aluneca… Era în picioare, nemișcată, un glissando interminabil spre zări îndepărtate, unde, în cele din urmă, a sfârșit prin a se pierde. S-a topit într-o lumină. S-a destrămat. O absorbise… Avusese limpede senzația culoarului, a tunelului, dar n-o gâtuia, n-o apăsa, doar o strângea puțin, o strâmtora, oricum n-avea puterea să observe decât cu coada ochiului. Totul era cenușiu, cleios. Până a dat de lărgimea orbitoare. Iar lumina la care a ajuns era lichidă, o îmbăia, se înecase în ea, devenise o simplă picătură doar, în oceanul acela…
Cât despre auz, știe clar că simțul acesta mai dăinuie o vreme. Chiar de la ea, de la anesteziile la operații ce le-a pătimit. Piere ultimul și apoi revine cu mult înainte de trezirea deplină a bolnavului și e straniu sentimentul, cu lumea vorbind în jurul tău, în timp ce tu nu te simți acolo, nu te simți nicicum. Însă auzi! Își amintește cum, copilă de liceu fiind, se înfiorase la scena descrisă de Călinescu în „Enigma Otiliei”, la moartea bătrânului Giurgiuveanu, când rudele s-au pus pe răsturnat salteaua cu muribund cu tot, să cotrobăie dedesubt. Parcă i se întâmpla ei, cu așa tremur o ține minte și acum. De fapt, într-un anume fel chiar i se întâmplase, în copilărie, când se vedea în vis deasupra patului, captivă cumva pe tavan… Iar mama, jos, aplecată cercetător deasupra trupului ei adormit. Totuși era altceva.
A întâlnit persoane ce-și urează, unii cu zâmbet zeflemisitor și autoironic, alții dimpotrivă, cu pace și prietenie caldă, de parc-ar ști ei ce știu, își urează… „moarte bună”, în loc de zi bună sau noapte bună. Chiar așa. A auzit cu urechile ei, a vrut s-o facă la rândul său, doar înaintaseră cu toții în drăguța de vârstă, dar n-a îndrăznit. Unii s-ar fi supărat. Și, ce paradox, tare nu voise să aducă nimănui supărare. Curiozitatea e aceea că mulți se lepădaseră de ea, uite așa, lezați de te miri ce ea n-avea habar… A urmărit-o mult timp asta…
A dorit cu foc mare să fie conștientă de fiece clipă, atunci când a născut. De fiecare dată. I se părea un act teribil, un eveniment cu sens mare, în care contează, atârnă mult, să înțelegi ce se întâmplă. Nu făcuse niciun fel de cezariene, se asmuțise asupră-i și voise să perceapă cum trece Pragul mica ființă ce venea, bebelușul. Aș, n-a fost în stare, durerile erau totdeauna prea mari și devenea confuză, nicidecum limpede. Asta o zbârcise, acum însă va putea?
Acum, când e o inundație aiuritoare de informații ezoterice, de știutori ai conceptelor orientale, asiatice mai ales. O vreme, dinspre biserică, emana doar credința trupului-închisoare, din care sufletul palpită să scape ca din colivie. Asceza creștină pomenea despre bucuria Domnului la adormirea drepților lui. Iar drepții, – și aflase despre Părintele Niculae, Nicu Steinhardt, despre Părintele Stăniloae, despre schimnicul Paisie Olaru – fuseseră în acele clipe din urmă precum pruncii, sfielnici, cu inima cât un purice și cu nădejdea cât roata carului. Nu-i normal să fi fost astfel?
Din lumea taoistă, budistă și a altor asemenea desfășurări de gândire, cu ecou puternic astăzi în occident, venea vestea descoperirii, în interiorul unor statui ale lui Buddha, a unor schelete ascunse de monahi în poziție lotus. S-au făcut radiografii ca mumiilor egiptene… I-au găsit mortificați prin asceză și în stupe singuratice, în creier de munți. În aceeași postură. Și ce-i cu asta? Ei nu-i spune nimic, era doar un act de supravoință. De depășire de sine, cel lumesc. Pe care-l poate înțelege perfect. Ce scofală-i asta? Își imaginează până la trăire nemișcarea, țiuitul ei, plutirea, zborul… Ceea ce o zgândăre sunt așa zise tehnici ale micii morți, ce te pregătesc pentru marea moarte. Se zice că cei care n-au exersat din timp nici nu-și dau seama ce li se întâmplă. A întâlnit fraza: Arta de a muri e o știință. Ce să facă? I-a venit să râdă de formulare, deși-i pricepe sensul.
Semnele morții apar cu șase luni înainte, – spun „știutorii”- când încep să se desfacă legăturile magnetice, ce se slăbesc ici-colo, se șubrezesc treptat-treptat, și, odată cu ultima, se desprinde sufletul. Întâlnise prin sate bătrâni ce știau bine totul, ca din carte, și-și povățuiau fiii să facă așa sau pe dincolo, să plinească rosturile. Să-i grijească. Să pună șaua pe cal și să meargă să cheme oamenii, să-și ia iertăciunile. Știau ziua și ora când va să fie Plecarea… Și cât de firesc era totul. Cum să taie vițelul sau berbecul pentru praznicul de îngropăciune. Că de aici vine cuvântul „petrecere”, de la petrecerea pe cel din urmă drum… În fond și „a face de petrecanie” tot de aicea vine. Și câte și mai câte. Îi ascultase cu ochii măriți pe cei ce povesteau de vreo moarte clinică. Cum s-a ridicat din copârșeu Al lu’ cutare și nimeni nu s-a uimit, nici o babă n-a țipat și el a dus-o înainte pe firul, ce-i fusese întrerupt o țâră, al vieții și a mai avut copii, numa’ nu se mai clintea de la ce era drept, nu mai înjura, postea, mergea la slujbe, cale de multe verste, făcea în jur tot binele ce-l putea face…. Nicio mirare. Venea de la sine. Omul se înnoise pe sine.
Ieșirea sufletului ar fi prin poarta prin care a intrat sau prin chakra pe care a folosit-o cel mai des în viață, ușa care i-a fost universul fiecăruia… Dintr-astea nu spun bătrânii țărani, ci, mai nou, cei școliți prin China și aiuri… Când va veni marea plecare, te poți însă strădui să-ți iasă sufletul prin ochiul pineal, al treilea, sau prin creștet, coroana. Și atunci va fi fiind o plecare cu putere. Cel mai important lucru e să-ți materializezi intenția de a petrece bine între cele două lumi. Acolo unde sufletele, ca peștișorii în acvariu, se rotesc. Se volburează, plănuind o nouă întrupare aici. Cum? Se întreabă ea, mijind a zâmbet, că nu se știe vreo puternică, vreo luptătoare în niciun fel, doar o doritoare de a ști. Se pare că e o tehnică specială pentru asta. O fi, cum nu. Dar e bine păzită, că n-o merită oricine.
Ascultase un cuvântător cu oarece har zicând că – se știe – isihaștii se concentrează asupra buricului, acel omphalos, ceea ce le născuse și o poreclă prin vremi. Doar de acolo pornește lanțul ADN-ului, alfa și omega, miezul tuturor meridianelor corpului. Și omul nostru și-l închipuia pe Dumnezeu începând șnurul, ca pe un ciorăpior cu croșeta. Un bunic ce croșetează. Iar buricul e deci punctul prim.
Avea ea o pictură, primise în dar un tablou, cu un pământ, o țarină, în secțiune, unde se străvedeau semințele orânduite ca într-un lanț ADN. A dus-o gândul la elegia lui Nichita, cea de-a 11-a, cu Muncile Primăverii. Toate aveau sens, dar nu-l pricepuse la vreme: „Dar mai înainte de toate / noi suntem semințele și ne pregătim / din noi înșine să ne zvârlim în altceva / cu mult mai înalt, în altceva / care poartă numele primăverii / …. A fi sămânță și a te sprijini / de propriul tău pământ….”.
Primăvară, început. Alt ciclu. Unul nou, nou. Pământul din care pornești plecarea…
Și uite așa, cordonul ombilical este „coarda de argint”, cum o numește Ecclesiastul. Între trup – vasul de lut – și suflet e dar această coardă, căreia-i vine vremea de-a se rupe… Odată și odată. De aceea pun țăranii, în ulcică de pământ, lumânările ce-s arse atunci și apoi o sparg la înmormântare. Să nu se mai poată piti cumva sufletul în ea, în oala ca un pântec de femeie, și să rămână pe aici fără de trup. Să se ducă, de i-a venit vremea ducerii Dincolo.
Între suflet și spirit, vibrează coarda de aur. Despre asta chiar nu știe nimic… Iar între spirit și corpul Yang nemuritor se află coarda de diamant. Când se desprinde și ea, drum bun în Infiniiit… Evoluția s-a fost săvârșit.
Dragul de trup frânt, înfrânt, mașinăria perfectă care a fost și s-a uzat ușor, ușor sau rapid, trebuie să aștepte cele trei zile îndătinate. Pentru că vine o lumină și te ia abia în a treia zi… Iar tu, sufletul celui răposat, trebuie să poți să-ți aprinzi plexul solar și vei parcurge acea ultimă parte a Plecării ca un tren cosmic… Ooo…
Totuși o încearcă gândul c-a fost, poate, vorba despre… Marea DRAGOSTE Cea unică, între suflet și trupul său. Nu cum c-ar vrea să se lepede mai iute și mai desăvârșit de el. Nu îi e greu? Poate că ruptura asta doare cumplit și nu la propriu… Doare. Și amintirea conviețuirii… Și aici nu cumva intră și povestea cu animus și anima, despre care vorbesc filosofii, întâlnirea cu umbra?…
Și dacă-i pe-a dreaptă, dintre câte obiceiuri nemaipomenite a cunoscut și le-a înșirat aici, mai apropiat de inimă i-a fost cel numit „morminții din grădinuță”. În acele sate de munte unde umbli doar pe poteci și nu-s drumuri, unde zestrea muierii o aduci pe cal și n-ai putea să aburci astfel tronul cu răposatul, deci cimitire nu-s, acolo taica și maica, moșu și buna, frățânii ce s-au dus, se îngroapă în curte, printre nalbe și dalii, adesea mai înalte decât crucea. Iar crucea e colorată, cu mult albastru cald, uneori și zugrăvită cu soarele și luna, cu stele, și chipul Domnului printre ele. Și mai are două aripi apărătoare, uneori și pasărea-suflet în creștet. Chiar cunoscuse o cruceriță – curios că-i meșteșug de bărbați – căreia îi ziceau oamenii „sufletoaia”. Nu se înlocuiesc crucile cu altele mai țapene sau de piatră, atunci când cad sub zăpezi. Se lasă culcate până dispar de tot înghițite de pământ. O vreme, se reazemă doar de vreun pom. Și, cu timpul, se îndesesc mușuroaiele și poți vorbki cu ai tăi, cei duși, privind pe geam, spre fundul grădinii. De ce să mintă, așa și-ar dori să-i fie masul din urmă, c-o mână de cenușă doar, între mestecenii și ienuperii ce-i au în curte. Să nu-i țină nimeni de seamă, nici alor ei să nu le pese decât puțin, la început. Că oricum e acolo, deși a zburat de mult.
Și, Doamne, câte n-a mai auzit și câte n-au atras-o de-a lungul vieții. Valentina, pare-i-se Gârbea, Gârlea sau Gâdea, acea oarbă clarvăzătoare din Iași, din Dobrovăț, îi spusese că ea vede la slujbele de înmormântare, cum stă martor suflețelul, deasupra tuturor. Și e atent, tare atent. La oamenii veniți și la cinstea ce-o dau trupului din sicriu. Apoi cum pleacă, se înalță precum o mică bulină de culoare, un balon pirpiriu, ca să-i caute pe cei asemenea lui. De acum, nu se mai amestecă toți între ei. Se separă. Cei azurii, apoi cei verzui sau gălbiori stau grupați diferit… Cel mai sus ar fi cei argintii sau alburii, transparenți. Și cel mai jos, cei maronii roșcați, materialnicii și răuvoitorii… Mă rog, e cumva simplist, dar ea n-are a comenta. Mai ales că a călătorit cu Valentina într-o mașină, când aceasta se rugase aprig de șofer să nu dea bice, s-o lase domol, că la răspântia ce urma se adunaseră gogoloi puzderie de buline dintr-astea malefice, să adaste un strop. Zis și făcut. Ce s-a mai întâmplat? Au ajuns în cele din urmă și, acolo, chiar au adăstat lung timp. Circulația era întreruptă. Un teribil carambol de mașini ciocnite și răsturnate! Așa se distrează roșcații, zisese femeia oarbă. A rămas cu gura căscată? Bineînțeles. Asta fusese pe când Valentina era încă muiere simplă, n-o atrăsese huzurukl, nu se combinase cu doctori și nu cerea bani pentru serviciile ei…
Ei, dar după înmormântare urmează tărășenia cu cele 40 de zile, atât de simbolice, de călătorie a sufletului ultima oară pe pământ, în tot locul. Nevăzut, necunoscut. Despre credințe de tot felul s-au auzit câte toate. Ea nu se poate abține să povestească despre ultimul lucru ce putrezește din vasul de lut, trupul, după aceste 40 de zile… E vorba despre… Limbă. Teribil. Rostitoarea de vorbe, palavre, trăncăneli deșarte. Dar și purtătoare sacră a Cuvântului. De iubire. De admirație și prețuire. De alint. Sau dimpotrivă. Clevetiri, ură și blestem. Invidii și batjocuri, bârfe, ironii și zeflemeli, luare în râs a celuilalt… Șfichiuitoarea limbă… Ascuțita armă. Ucigătoare de tandrețe și duioșii, plină de minciuni și invenții pe seama altuia. S-a cutremurat aflând. A rămas fără grai. Aici intră și neiertările, crede ea. Cei ce n-o pot face, de limbă au fost sau li s-a părut a fi răniți. Straniu, straniu… Apoi expresia aceea: „cu limbă de moarte”, ce mai încărcătură are…
Și stând ea așa, cu privirea pierdută în zări, cu ochii agățați de dansul norilor, cu fâșâitul vântului prin ramuri și rămurele, simte o mișcare. Vede aievea alături o umbră plăpândă. Întoarce capul încet, pe nesimțite, și pițigoiul nu se sperie, nu zboară. Stă în bună pace, înfipt pe bucata ei de brânză din farfurie și o ciugulește tacticos. Aici pe masa din curte, de sub frasin. Înalță căpșorul și o ațintește cu ochișori vioi. O săgetează. Și-și înfige cioculețul mai departe, nesmintit. N-o bagă în seamă. E de-a noastră părea a crede el. De-a pițigoilor. Iată sensul. Ăsta este. Să fii de-a pițigoilor…