Noua carte a lui Alexandru Lamba, cunoscut prozator SF, laureat, printre altele, al premiului „Colin” în 2021 și al premiului „Chrysalis” al European Science Fiction Society în 2016, este tot rezultatul fanteziei prozatorului brașovean, dar într-un altfel de construcție, oarecum tipică Bibliotecii de proză contemporană de la Litera. Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (1) este un roman psihologic, construit din nouă episoade distincte, proiectate ca scurte povestiri, între care apar condiționări, relaționări, interferențe textuale exploatate în linia continuității aparente a uscatului sub ape pentru a reconfigura arhipelagul. Materia textuală gravitează în jurul personajului Horia, un corporatist din generația Y, a milenialilor, a pesimiștilor care au prins în chiar plină formare proprie trecerea dintre paradigme. Horia este un ins cu cicatrici interioare ale trecutului violent, un inadaptat împins în caruselul întâmplărilor nefaste printr-o vină inventată, atribuită în spiritul colectiv al etichetării, și datorită unei glume nesărate pe care a făcut-o într-o pauză. De la această nefericită deviere echilibrul instabil al parcursului se strică, alimentând gânduri suicidale, imagini ale morții survenite în diferite ipostaze, în texte ale căror deschideri sunt proiecții omiletice ale ipoteticului părinte Ghenadie. Între orizontul moral al predicatorului și cel stârnit de patimi al lui Horia, incapabil să stopeze avalanșa de evenimente care se rostogolesc în jurul lui, care îl fac să-și piardă familia și în cele din urmă să se piardă pe sine, se întinde o prăpastie, un purgatoriu, după cum este sugerat pe coperta a patra a cărții. Speranțele vagi ale stopării căderii, zborul planat al iubirii care începe să se înfiripe, conturează un profil al unui personaj căzut nu din pricina răului înmagazinat, nu ca urmare a unei compensări în teodiceea augustiniană sau în cea leibniziană, ci ca efect al socialului asupra omului incapabil să lupte cu provocările lui. Scos din minți, tulburat de „păcătoasa moarte” care îl vizitează în propriile gânduri în forme multiple, de pildă: „Să fii lucid când așază capacul sicriului peste tine, dar să nu te poți mișca sau vorbi. Să simți pe față dantela giulgiului, să vezi fâșia de lumină rămasă de jur împrejurul tău, între sicriu și capac, cum se subțiază pe măsură ce cuiele o sugrumă. Să simți bătăile ciocanelor în trupul tău, apoi hârtoapele drumului spre cimitir, către groapă. Să auzi lălăielile popii, șușotelile celor care te-au condus pe ultimul drum: «Nu era deloc senin, nu. Nu vrea la groapă. Bine că l-au închis!», tu găsindu-te mut în întuneric deplin, apoi să ghicești, după hurducăieli, că ești coborât pe funii , de gropari. Să simți cum îți lasă întâi picioarele, că nu au săpat suficient de lat puțul de sus până jos, cum te lovești de câteva ori de pereții bolovănoși ai gropii, apoi cum ți se așază cutia de brad, din care nu o să mai ieși niciodată, la locul ei, trosnind. Să auzi bulgării de pământ spărgându-se la câțiva centimetri deasupra ta, de capacul lucios și încă lăcuit al sicriului, apoi bubuiturile pământului aruncat cu lopata. Și liniștea rece de jos.”; „Cum ar fi să ți se întâmple toate astea? Poate chiar așa se întâmplă, nu ai mai murit niciodată ca să știi că nu e așa. […] Apoi să te întrebi: „Acum ce urmează?” Poate de-aia îți zic să-ți fie țărâna ușoară, pentru că vei suporta apăsarea până când o să ți se descărneze trupul de tot” (pp.153-154).
Angajat pe căi aparent virtuoase, personajul Horia sfârșește prin a accepta prima îmbiere, prin a se lăsa pradă faptic gândului care scormonește în străfundurile ființei incerte, provocate, ultragiate. Nu moartea în sine este apăsătoare, nici măcar în viziunile coșmarești ale lui Horia, cât presiunea socială a ei, cât gravitatea pe care societatea o imprimă curbând decisiv șinele finite ale unui montaigne-rousse în care îl împinge pe Horia, personajul nepregătit pentru hăituirea vieții și suficient de naiv cât să se încreadă în iluziile deșarte ale parvenirii. De la prima pagină a cărții, a cărei amprentă este tocmai aceea a scriiturii alerte, a vitezei de alunecare în caruselul scăpat de sub control, în care conștiința nu mai poate pune frână, se simte izul căderii. Construind cadre cinematografice fixate pe protagonist, chiar dacă romanul este scris la persoana întâi și nu la persoana a treia, Alexandru Lamba pune față în față tentația, a cărei forță de frecare este nulă, și conștiința ultragiată a personajului, a cărei abrazivitate poate caracteriza doar personalitatea sa, nu și puterea morală a conștiinței. Din perspectiva celui care alunecă, nu incapacitatea conștiinței de a frâna este motorul căderii, ci însăși forța de gravitație, destinul, nedreptatea care se răzbună: „Am dat uitării tot incidentul. Până într-o zi, mulți ani mai târziu. Nedreptățile au un mod al lor de a se răzbuna pe cel care le face, chiar dacă au nevoie de un timp, ca și când s-ar coace. Nu uită niciodată să se răzbune, le poți uita tu, dar ele nu uită” (p.66).
Nicio formă de exorcizare a răului exterior nu poate da roade în lipsa posibilităților de a exorciza răul interior prin conștiință, de a elimina Legiunea adăpostită în trupul viciat de societate. Moartea interioară, devenită obsesie, macină și amplifică reacția în lanț a faptelor care condiționează un parcurs catabatic, o dezumanizare dublată de pierderea sistemului moral de referințe. Așadar, nu încercarea de adaptare a corpului fizic, robust, corpul unui fost luptător de kickboxing care se reapucă de antrenamente și lupte, la provocările mediului este cea care poate să oprească proiecția catabatică, ci un eventual, dar absent, control al minții în raport cu spirala răului. Căderea lui Horia este una asimilabilă trecerii pe niveluri energetice inferioare în modelul fizic al benzilor energetice, în care iluzia virtuții îl aduce pe protagonist pe nivelul de excitație pentru a pregăti ulterior împingerea spre nivelurile energetice discrete inferioare. Un alt personaj pare cel ce ia locul lui Horia pe nivelul energetic inferior pe care ajunge (un alt Horia e prezent în fiecare dintre povestiri) și de pe care, urmând același parcurs al excitației primare, este împins mereu. Prozatorul Liviu G. Stan, prefațatorul cărții, sugerează o parcurgere a unor vămi ale văzduhului, pe care nu le poate trece, involuând, coborând într-o serie de condiționări cu efecte interioare, dar mai ales cu efecte exterioare majore: „Ingenios structurat, romanul este împărțit în nouă capitole, dintre care șapte corespund câte unui păcat, fiecare cu propria gradație a răului: invidia, lenea, furia, mândria, iubirea de arginți, lăcomia pântecului și desfrâul. Totodată, fiecare capitol poate fi privit și ca o «vamă a văzduhului» în variantă pământească («vămile văzduhului» din textele patristice). Această departajare strategică a capitolelor are darul de-a menține în flux tensionat imprevizibilul întâmplărilor și înregistrează ca un seismograf mutațiile interioare ale personajului principal, echilibrul excelent în tramă războiul nevăzut din mintea și rețeaua exterioară a consecințelor” (p.7).
Într-un fel, această structură a romanului este una care acoperă, ca în Adam și Eva al lui Liviu Rebreanu, despre care mulți dintre critici au opinat că ar fi mai degrabă o sumă de nuvele, prin interstițiile dintre capitole, trecerea indescriptibilă prin zonele energetice interzise. Diferența constă în faptul că la Liviu Rebreanu transferul se produce pe coordonate temporale, iar interstițiile sunt marcate de textele placentare care includ nucleele epice, pe când la Alexandru Lamba căderea prin zona energetică interzisă este doar sugerată, se petrece în intervalul dintre capitole. De fiecare dată, însă, pentru aducerea protagonistului în proximitatea zonei energetice de excitație, există un factor exterior, un personaj care împinge, voluntar sau involuntar, spre destinul catabatic. E ca și cum în modelul benzilor energetice în prezența unor condiții favorizante se desfac legăturile covalente, apar golurilor care se manifestă ca niște sarcini de sens contrar – iluziile deșarte în cartea lui Alexandru Lamba au comportamentul sarcinilor fals pozitive asociate golurilor –, iar personajul care se orientează în raport cu aceste goluri, cu aceste ținte iluzorii, este obligat în urma căderii să își caute noile condiții favorizante, de fiecare dată la un nivel energetic inferior. Scris alert, apăsat – Liviu G. Stan vede proza cea nouă a lui Alexandru Lamba ca „un roman-țipăt al căderii în gol” –, încărcat de simboluri catabatice, într-un ritm al vertijului, Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte este un roman articulat, coerent, ușor de citit, monstruos, pe punctul de a își exhiba organicitatea în ciuda unei articulări din segmente sau, cum sugerează Voicu Bugariu, pe punctul de a se transfera dintr-un corp textual supus normelor mecanice într-unul care amintește de organismul viu: „Încercând să caracterizăm complexitatea cărții, apelăm la metafora organicității, dar și la recuzita literaturii SF. Romanul lui Alexandru Lamba seamănă cu un android foarte bine construit, aflat pe punctul de a se transforma într-un om viu. Ne hazardăm și spunem că pe autorul nostru îl așteaptă un destin literar semnificativ”2. De fapt, această anvelopă SF, cu puternice conotații până în științele sociale și ale comunicării, se potrivește în mare măsură și comentatorului cărții, și autorului ei.

 

 

Note
1 Alexandru Lamba. (2022). Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte. Prefață de Liviu G. Stan. București: Editura Litera. Colecția Biblioteca de proză contemporană. 223p.
2 Voicu Bugariu. (2022, 17 iulie). Alexandru Lamba: Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte. Voicu Bugariu. Blog. URL: https://voicubugariu.ro/ [consultat în 1 septembrie 2022].