Consiliul
Județean Cluj
Prezența îngerului

„Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger” (Psalm)
Prezența îngerului în creația lirică a lui Tudor Arghezi contează mai puțin ca semn al unei poezii religioase: poezia psalmilor transcrie în ultimă instanță drama unui om care, în încercarea de a intra in dialog cu divinitatea, are posibilitatea să își înțeleagă propriile limite. El are conștiința că este „prejmuit” nu doar în lume, într-un spațiu care îi mai amintește totuși vârsta aurorală, paradisiacă, ci și în propria condiție: „Gătită masa pentru cină,/Rămâne pusă de la prânz./Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/În care paşte-un mânz” (Psalm).
Definit metaforic („Ești, visul meu, din toate cel frumos”), Dumnezeu este căutat prin imaginație, prin închipuire, dar și printr-un efort al rațiunii, totul sub semnul unei dramatice mistuiri a ființei: „Ard către tine-ncet ca un tăciune,/Te caut mut, te-nchipui, te gândesc!” (Psalm). Ochiul este solicitat permanent într-un demers nelipsit de accente fenomenologice: „Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă/Şi te scrutez prin albul tău veşmânt/Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă/Nengenunchiată firii pe pământ” (Psalm). Este absolut motivată „drămuirea” la care va recurge ființa pentru a concretiza divinul și pentru a-l „limita”, astfel încât simțurile să-l poată recepta: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/Şi te pândesc în timp, ca pe vânat/Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/Să te ucid?Sau să-ngenunchi a cere”.
Nu lipsește din poezia argheziană încercarea de cunoaștere a divinității prin reflectarea în oglinda acvaticului, a unui „drum de apă”, în care se concentrează întregul, celestul și lumea de jos, unde divinitatea contează doar ca obiect al unei vagi întrezăriri, printre stele și peștii nelipsiți de încărcătura simbolisticii lor creștine. De reținut însă că aici se proiectează asupra cunoașterii imperativul simțurilor, idee întărită printr-o comparație: „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;/Te-ntrezării în stele, printre peşti,/Ca taurul sălbatec când se adapă” (Psalm).
Ființa caută însă un semn care să poată fi perceput: „În rostul meu tu m-ai lāsat uitării/Și mă muncesc din rădăcini și sânger./Trimite, Doamne, semnul depărtării,/Din când în când, câte un pui de înger,//Să bată alb din aripă la lunā,/Să-mi dea din nou povața ta mai bună.” (Psalm)
Drama ființei argheziene este amplificată de amintirea unui timp în care Dumnezeu vorbea cu omul: „Când magii au purces după o stea,/Tu le vorbeai – și se putea./Când fu să plece și Iosif,/Scris l-ai găsit în catastif / Și i-ai trimis un înger de povață –/Și îngerul stătu cu el de față./Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/Și pruncul și bărbatul și femeea.//Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul,/Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul…” (Psalm).
Având conștiința că este uitată de divinitate, ființa argheziană își trăiește existența repetând calvarul, cu suferința și semnificativa sângerare. De aceea are nevoie de prezența unui înger, perceptibil: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/Și mă muncesc din rădăcini și sânger./Trimite, Doamne, semnul depărtării,/Din când în când, câte un pui de înger,//Să bată alb din aripă la lună,/Să-mi dea din nou povața ta mai bună” (Psalm).
Poetul este conștient că Dumnezeu nu mai comunică deloc cu oamenii dintr-un moment semnificativ: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/Și anii mor și veacurile pier/Aci sub tine, dedesubt, sub cer” (Psalm). Este, așadar, vorba de o divinitate care s-a închis în Carte și în textul acesteia, în cuvântul scris: „O mie de neamuri, plecate, domoale,/Te caută-n ceruri, în vis, în pământ,/Ascuns te-au găsit în Cuvânt./Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale.” (Inscripție pe Biblie). Cuvântul unic, scris cu majusculă, trebuie „sfărmat”, în sensul profundei sale înțelegeri, fiindcă în Cuvânt se retrage Dumnezeu. Nu aceeași situație o are cuvântul „multiplicat”, pluralul ca sugestie a degradării, în vremuri moderne, a Cuvântului dintâi.
Neputând să intre în dialog cu divinitatea și netrăind în timpul auroral, omul arghezian este marcat de semnele trecerii, de timpul „profan” și de o firească îmbătrânire de la care nu-l poate salva nici gestul artistic: „Ai îmbătrânit, baiete,/Cântând stihuri și ștafete,/Potrivind, ascuns de lună,/Vorba-n fluier, care sună.//Lumea plânge de necazuri/Tu-ți pui gândul pe atlazuri/Și, de dor de vânt și mierle” (Dor dur). Fiindcă totul se consumă între două limite: „Faci cu acul fir de perle.//Iți ungi rănile cu-argint,/Te alinți cu zări ce mint/Și-ți faci cugetul hotar/Între înger și măgar.” (Dor dur). Îngerul (mai) este prezent în lume doar ca reprezentare: „Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai-nainte./Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte./Aceeași bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni./Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.” (Toamna). Într-un alt poem, îngerul este „închipuită poleială”: „Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vârful rupt,/Cu turla leșinată-n aer, se înconvoaie-n osteneală,/Și streașinilor,-i adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,/Păzesc și-a îngerilor palizi închipuita poleială.//Un tei acoperă cu frunza șindrila sfântului locaș./ Un preot cântă linturghi, batrân și gârbov, în veștminte,/Pentru creștinii și păgânii acestei margini de oraș/ Și pentru câți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.” (Biserica din gropi). Trebuie să-i dăm dreptate lui G. Călinescu atunci când consideră că în Heruvim bolnav (un soi de Melancolie de Dürer) poetul cîntă nostalgia unui duh divin povârnit prea mult de materia amorfă: „Îngerul meu își mai aduce-aminte/Din fericirile-i de mai nainte./ Cerul la gust i-ajunge ca un blid/Cu laptele amar și agurid,/Stelele lui nu și le mai trimite/Ca niste steaguri sfinte zugrăvite,/Și vântul serii nu-i mai dă îndemn/Cu-aromele-i de vin și undelemn./ (…)/Căci neștiută-ncepe să-ncolțească/Pe trupu-i alb o bubă pamântească”.
Semnificativ pentru relația omului cu divinitatea rămâne poemul Cântec mut din volumul Flori de mucigai. Dumnezeu, care nu a mai pus picioru-n bătătură din momentul întocmirii Textului sacru, vine într-un spațiu al suferinței, în spital, la ceasul nocturn, care maschează realitățile degradate ale spațiului profan. Totul surprins de Arghezi într-un tablou memorabil: „La patul vecinului meu/A venit az-noapte Dumnezeu,/Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi,/Erau aşa de fierbinţi,/Că se făcuse în spital/Cald ca subt un şal”. Cântecul îngerilor este unul mut, amintind un cântec din Bade Ioane, unde s-ar dori cântat „mutește” și, deloc întâmplător, cu „slove ca din carte”. Cântat în asemenea mod, neimplicînd organicul, cântecul este impregnat de spiritul cărții. În Bade Ioane buciumul este refuzat fiindcă „sună prea departe”, fiind instrumentul muzical care, prin verticalitatea pe care o adoptă la eliberarea cântecului, trimite ființa spre celest și spre departe. În schimb, în Cântec mut este adus buciumul ca sugestie a cîntecului ce înalță, după cum sunt prezente strunele trimițând la un cântec ce temperează despărțirea de o condiție:
„Ei au cântat din buciume şi strune,/Câte o rugăciune,/Şi au binecuvântat/Lângă doftori şi lângă pat”. Rețin atenția în mod deosebit cele aduse de îngeri, câte doi fiecare. Cârja este un simbol al rangului episcopal și al autorității păstorești, în vreme ce icoana, după cum scrie prof. preot dr. Ion Brie, contează ca „imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe maica lui sau un sfânt, cu putință de zugrăvit datorită trupului pe care l-au avut”. În schimb, coroana devine semnul unei profunde nunți și al celui ce triumfă asupra morții: „Doi o icoană,/ Doi o cârjă, doi o coroană”. Spațiul spitalului și al închisorii este redimensionat: „Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer/Şi atârnau candele de stele/Printre ele./Ferestrele închise/S-au acoperit cu ripide şi antimise,/Şi odaia cu mucegai/A mirosit toată noaptea a rai.” Sau: „În tindă,/Creşteau plopi de oglindă/ Şi o lună cât o cobză de argint”. Așteptatul semn al depărtări a sosit: „Diaconii-n stihare/Veneau de sus, din depărtare,/Cădind pe călcâie/Cu fum de smirnă şi tămâie./Lumânări de ceară/Se încrucişară./Scara din cereasca-mpărăţie/Scobora în infirmerie,/Pe trepte de cleştar,/Peste patul lui de tâlhar”. Comunicarea cu divinul devine posibilă numai la „ceasul de apoi”, atunci cînd „n-a mai bătut nicio oră” și timpul profan a fost abolit. Această comunicare recurge la cunoscuta „muțenie”, pe care o presupune vorbitul „bisericește”. Ceea ce nu înseamnă că dialogul nu este mediat de reflectarea implicată de „arta icoanei”: „Cei de faţă vorbeau pe deşte/Cu el, şi bisericeşte(…). L-am auzit şoptind./Şi toată noaptea a vorbit cu ei/Şi cu icoana Dumneaei/A de-a pururea Fecioare,/De Dumnezeu Născătoare”.
Îmi rezerv pentru finalul acestui eseu un scurt comentariu la cartea adusă de cei doi îngeri: „Doi îngeri au adus o carte/Cu copcile sparte”. Copcile sparte ale Cărții devin sugestia unei simbolice deschideri spre sensuri de profunzime, la care ființa are acces doar în momentul întâlnirii cu divinitatea.