Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Prezența vegetalului. Nucul

Prezența vegetalului. Nucul

În Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu creanga de nuc este asociată magiei erotice, în contextul farmecelor de dragoste. Valeriu Butură amintește, în Enciclopedia etnobotanică română: „cu frunzele de nuc fierte în lapte și calde încă se înfășura pântecele femeilor, ca să le ușureze nașterile”, iar în „unele locuri apa se vărsa la rădăcina unui nuc, ca să fie copilul frumos” (Apud Ștefan Borbély, Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2003, p. 133). Tot Valeriu Butură menționează că nucile sunt legate de ideea de sterilitate. Nici spațiul de sub nuc nu este benefic, consideră Butură: „sub nuc vin ielele și iau puterile celor ce dorm sub el, dintr-un picior sau din amândouă, din mâini sau din picioare” (Ibidem, p. 134). Citind Degețica, Ștefan Borbély reține coaja de nuc „folosită drept leagăn, ceea ce confirmă că nucul are legătură cu maternitatea și cu nașterea” (Ibidem, p. 134).
Semnificațiile simbolice ale nucului rețin atenția în mod deosebit. În Dicționarul de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, se menționează că „în tradiția greacă nucul era legat de darul profeției, existând chiar un cult al zeiței Artemis Caryatis, care a fost iubită de Dyonisos, zeiță înzestrată cu darul clarviziunii și preschimbată în nuc cu roade bogate” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Volumul 2, București, Editura Artemis, 1995, p.352). Pe de altă parte, în credințele vechi ale unor popoare, nucul era un „arbore demonic”, acest demonism fiind contrabalansat de semnificațiile fructului său. Nuca e simbolul „fecundității și al fertilității”, uneori universul întreg este „privit ca o nucă” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 284). G. Coșbuc consideră că nucul este apropiat de simbolismul erotic al mărului, dar și de simbolismul rodniciei, nucile fiind oferite întotdeauna colindătorilor care urează belșug.
Prezența nucului în literatură, în poezie sau în proză, accentuează repere ale imaginarului fiecărui autor, cu modalități artistice caracteristice, câtă vreme scriitorii optează entru anumite semnificații ale nucului și pentru anumite perspective de abordare.
La Eminescu, nucul este asociat trecerii, plecării și unei semnificative „scuturări” a frunzelor într-un anotimp al destrămării: „Vezi, rândunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/S-aşează bruma peste vii –/De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”.
Într-o poezie mai puțin cunoscută, Nucul, G. Coșbuc așază nucul în „dosul casei”, de unde acesta proiectează o umbră protectoare, delimitând în același timp un spațiu al intimității: „Umbra ta-nvăluia rotundă/Masa cea de nu-știu-când,/Și-amândoi pe banca scundă,/Eu robind suflarea-n gură,/Și, eu acu-n cusătură,/Mama-mea cântând”. Spațiul de sub nuc este rezervat, pe de altă parte, jelirii celui plecat, acest topos dobândind semnificații aparte: „Plânge-acum cântând sub tine,/Nucule, pe cel ce-i dus –/Nu mai vine-o nu mai vine!/Și-și îngroapă-n palme fața:/Cât de tristă-i sting ei viața,/ Neguri din Apus…”
Nucul reține atenția prin dimensiuni ce trimit, prin ideea de boltă, la o posibilă imago mundi, boltă sub care se spune aproape ritualic o poveste cu accente de mit: „Îl văd așa de bine…îi flutura oftatul/Sub bolta înfrunzită a nucului înalt,/Când începea povestea…” (Octavian Goga, Poveste). Să amintesc că la Goga nucii nu sunt doar „înalți”, ci și bătrâni, ca o sugestivă plasare a lor in spațiu și în timp („Zadarnic plânge vântul și nucii plâng, bătrânii”).
În poezia argheziană nucul este prezent într-un distih ce amintește predispoziția poetului pentu ludic: „Cade frunza de pe nuci,/Tălpi croite, de papuci.” (Toamnă). Nucul arghezian, surprins în contextul întregului, intră în rezonanță cu steaua, ca o sugestie a comunicării celestului cu teluricul: „Întâlnite-n vîrful crucii,/Față-n față, steaua, luna,/Se privesc și, cîte una,/Stelele deșteaptă nucii.” (Miez de noapte). Cu totul admirabil este poemul arghezian Frunză palidă, frunză galbenă, unde vegetalul stă sub semnul morții, al momentului în care ziua și noaptea își accentuează semnificațiile simbolice: „Miroase a piatră şi ceară,/Şi ziua intră în seară”. Materialitatea anulată lasă loc manifestării frumuseții: „Frunza când moare/Se face floare./Au adunat lună şi lumină/Pomii în grădină/Şi scutură soare”. Trupul descompus devine fluturele pur și inconsistent, iar nucii eliberează metaforic suflete: „Aţi fost nişte trupuri/Şi v-aţi făcut fluturi./ Nucule, suflete scuturi”.
În spațiul citadin din poezia blagiană, mierla își găsește refugiul în soc și în nuc. În tradiția românescă „socul este integrat cultului strămoșilor”. Dacă ținem seama de faptul că tulpina acestei plante, goală pe dinăuntru, „e asimilată oaselor umane” (Ivan Evseev, Op. cit. p.380), cântecul mierlei se substituie vieții înseși: „Ce te miri că-n Cluj, prin soc și nuc,/mierla fluieră ca un haiduc?/Pune mierla-n glas și-n cânt ce știe./Fost-a Clujul scaun de domnie” (Balada mierlei). Idee întărită de altfel în același poem: „Unde-i cimitir, erau podgorii,/struguri frământau în căzi feciorii./Li s-a dat de-atunci la toți să-și culce/crucea oaselor în humă dulce”. În umbra nucului se consumă gestul unei figuri mitice: „Pan rupe faguri/în umbra unor nuci” (Umbra). Într-un timp în care „se înmulțesc prin codri mănăstirile”, iar „foile de ulm/răstălmăcesc o toacă” și, mai ales, când „o cărăruie trece umbra/de culoarea lunii/a lui Crist”, zeul se hrăneșțe cu mierea (alimentul socotit sacru, asociat nu întâmplător laptelui matern, după același Ivan Evseev), rupând fagurele ca sugestie a unei ordini severe. De amintit este prezența nucului în alt poem blagian, Drumul lor. Cei plecați lasă în urmă „foc”, „vatră”, „greier”, „prag”, „treaptă”, dar și „nuc”. Înainte de a vedea semnificația nucului în seria acestor termeni cu conotații simbolice, să reținem că greierele este în mitologie un simbol al vieții – și în acest sens apare în textul poetic –, cântecul lui fiind socotit de obicei „de bun augur”. Nucul este, prin dimensiunile sale, un univers reproducând întregul, nelipsit aici de semnificațiile pe care le consemnează dicționarul de simboluri: „Toţi morţii se duc/undeva, fiecare/în urmă lăsând/foc, vatră şi greier,/prag, treaptă şi nuc.” (Drumul lor). Într-un alt poem blagian, Toate drumurile duc, un spirit al nucului („duh de nuc”) imprimă zilei verdele sugerând vitalitatea și stimulând patima. Toate drumurie duc, în această semnificativă zi, către Joia focului și spre echilibrul amiezii (verdele fiind el însuși o culoare de echilibru între albastru și roșu): „Ziuă verde. Duh de nuc./Toate drumurile duc/unde-i raiul vântului,/dragostei, cuvântului./Toate drumurile duc/către Joia focului,/spre amiaza locului,/unde arde patima, /unde cântă lacrima.” (Toate drumurile duc).
Trecând la proză, amintesc doar că hora din romanul Ion are loc sub nuci, la Teodosia, văduva lui Maxim Oprea, nucul fiind plasat aici in contextul umbrei și al unei semnificative lumini albe: „Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea. Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrână, pleoștită și dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat într-o viață întreagă, o muiere nepricepută prăpădește într-un an de zile, și mai puțin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și sub șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul. Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămândă.
Hora e în toi … Locul geme de oameni … Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâță sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la asfințit”.
În La țigănci o etapă a trecerii lui Gavrilescu spre spațiul grădinii țigăncilor este, după tei, marcată de nucul despre care profesorul vorbise cu ceilalți călători. Cel puțin în tramvai, Gavrilescu lăsase impresia unui adevărat cunoscător: „Sunt nuci bătrâni, continuă Gavrilescu, de aceea e atâta umbră și răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizeci, patruzeci de ani”. Cu toate că cei din jur nu par deosebit de interesați de problemă, Gavrilescu insistă: „Sunt nuci bătrâni, de cel puțin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atâta umbră. Pe o arșiță e o plăcere”. Nucul implică un simbolism demonic și funest (nucul nu se plantează în curte sau în grădină, fiindcă la umbra lui nu cresc alte plante). Este de reținut însă că simbolismul „demonic și funest” este contrabalansat de semnificațiile fructului său, care este „simbolul fecundației și al fertilității”, nucul participând la „actele magice de fertilitate și de fecunditate”( Ivan Evseev, Op. cit. p.285).

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg