Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Pribegia sfinţilor

Pribegia sfinţilor

Biserica „Schimbarea la faţă” (ortodoxă) a fost, în sfârşit, împodobită în mozaic. Lucrarea, acum încheiată, a început în urmă cu mai mulţi ani şi se află înscrisă printre dorinţele testamentare ale Mitropolitului Bartolomeu. Un interior de elegantă grandoare, neobişnuit în pictura românească: scene ample, de mare cuprindere simbolică, compoziţii în culori deschise (domină albul) şi o dinamică remarcabilă a intervalului deschis. Totul pare o arcă plutind înspre abisul cerului. Construcţia este, în schimb, o realizare de arhitectură modestă, proiectantul neştiind să facă din ea o idee-emblemă, irepetabilă, într-un peisaj urban, de altfel, anost şi fără stil. Înscrierea la frontul străzii este o improvizaţie fără niciun gând de monumentalitate sau de prezenţă originală în peisaj (intrarea, la fel!). Poate tocmai datorită acestui exterior aproape anonim, lăuntrul surprinde prin exploziva deschidere spre înalt a cuvântului înscris în piatră. Ceea ce dă picturii în mozaic nota de vibraţie atemporală şi de mistică a necuprinsului este recuperarea, ca ritm şi poezie cosmică, a mării, purtătoare de sens şi de măreţie a altor numeroase întâmplări biblic-solitare, ascunse în decor. Totul este fluid, totul este un fără de sfârşit al apei noului botez, în prezenţa Celui venit de sus prin puterea ziditoare a Tatălui. O strămutare a ochiului în vis şi un gând aproape nestăpânit al întârzierii în bucuria Crucii lui Hristos.
Prin contrast, intrarea, cum spuneam, înspre această spectaculară prezenţă divină se face printr-un coridor meschin de nici doi metri, un culoar de trecere zăvorât, la un capăt şi altul, de două grele uşi sculptate. Este un loc mai degrabă pentru şters praful încălţămintei, decât pentru un început de contemplaţie şi de trăire spirituală. Ei bine, în această cuprindere banală, (artistic) inutilă, cineva a găsit cu cale să ţintuiască chipul Mitropolitului Bartolomeu, ctitorul şi începătorul ideii de ecumenism al faptei (frumuseţea casei lui Dumnezeu este opera comună a lui Silviu Oravitzan, de la New York, şi a lui Marko Ivan Rupnik, pictor şi preot iezuit la Vatican). Cineva l-a vrut pe marele biruitor Bartolomeu Anania strâmtorat între două praguri şi între două ziduri de beton, ca între două nopţi, vorba lui Arghezi. Cine şi cum să-l vadă acolo pe întemeietor, cine şi cum să-i adreseze cuvintele de admiraţie şi de recunoştinţă, cine şi cum să întârzie pentru o clipă de pioasa rugăciune? Nimeni! Iar în faţa lui se află Episcopul Nicolae Ivan, celălalt erou de mari începuturi ale Clujului. Sta-vor de-a pururi în acea tindă, ca într-un exil nemeritat, să înfrunte frigul, arşiţa, ploaia şi zgomotul străzii?
Vederea înspre altar le-a fost oprită, prezenţa în arca sfinţilor liturghisitori interzisă. Cine a regizat acest nedemn spectacol şi cine şi-a permis să tulbure ierarhia memoriei colective? Cine a confundat, efemer şi regretabil, adevărul lui cu treapta de mărire pe care Mitropolitul Bartolomeu a fost aşezat prin bunăvoinţa proniei cereşti? Cum a rămas atâta timp neobservat atentatul la postumitatea unuia dintre cele mai mari spirite ale Bisericii Ortodoxe Române? Nu incriminez pe nimeni. Dar stima de sine nu se construieşte pe lipsă de gratitudine. Sunt cele două statui ce se vor ridica, la câteva sute de metri depărtare, o scuză pentru icoanele marilor ierarhi ascunse în dezonorantul spaţiu de impas al conştiinţei. Să nu fie!
P.S. Articolul apărut acum prin bunăvoinţa Tribunei a fost refuzat de revista Renaşterea, a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Hotărârea luată (de cine?) mi-a fost comunicată, prin e-mail, de pr. Florin-Cătălin Ghiţ, redactorul-responsabil al publicaţiei. I-am trimis următorul răspuns:
„Părinte,
nu era nevoie de mai multe cuvinte. Atâta doar că, în acest dificil exerciţiu publicistic, obişnuit, când se refuză un articol se oferă şi argumentele deciziei luate (de cine?). Altfel, putem da impresia că ne-am întors la un 1984 orwell-ian. Ceea ce, principial, refuz să accept. Am mai spus: textul meu nu are nicio legătură cu soluţia de viitor pentru corectarea unui gest iresponsabil. El este consemnarea întristată, pentru memoria publică, a unei realităţi descalificate prin sugestia subînţeleasă de pângărire a unui nume”.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg