Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Prietena bunicii Speranţa

Prietena bunicii Speranţa

Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Eugenio Montale – şi de ce nu am face-o, în fond a fost nu doar un poet de primă mărime ci şi un critic de poezie extrem de atent la fenomenul literar italian – Guido Gozzano a fost „primul dintre poeții din secolul XX care a reuşit […] să treacă prin D’Annunzio pentru a acosta pe un teren propriu”. Şi acest teren va fi definit drept un „crepuscularism ironic”, chiar dacă nu toți cercetătorii operei sale sunt de acord Eliminând programat lirismul, Gozzano a fost considerat drept „lichidatorul” poeziei din secolul XIX, inclusiv pe cea aşa-zis decadentă. Ironică şi melancolică totodată, refuzând valorile societății burgheze, poezia lui „epică” a avut un viu ecou doar saltuar, dată fiind şi vârsta tânără la care autorul, bolnav de ftizie, a dispărut.

 

 

Prietena bunicii Speranţa
(L’ amica di nonna Speranza)

„… dragii Speranţa
de la prietena ei, Carlotta…
28 Iunie 1850”.
(dintr-un album: dedicaţie pe o fotografie).

I.
Loreto împăiat, bustul lui Alfieri şi-al lui Napoleon
florile-n ramă (lucruri bune de ieri de gust îndoielnic!)

căminul mic de culori întunecate, cutiile fără confetti,
fructe de marmoră, sub clopote de sticlă lăsate,

câte o jucărie fără folos, scrinuri făcute din valve,
obiecte cu-nscrisuri: salve, amintire, nuci de cocòs,

Veneţia pictată-n mozaice, acuarele cam spălăcite,
stampe, cufere, albume zugrăvite cu anemone arhaice,

tablouri cu Massimo d’Azeglio, miniaturi,
dagherotipuri: figuri visătoare-n uimire,

lampadarul cel mare vetust ce-atârnă la mijloc de sală
şi înmiieşte-n cuarţ bunele lucruri fără de gust,

ceasul cu cuc cu melodie, scaune învelite-n damasc
roşu aprins; toate renasc în anul opt sute cincizeci plus o mie.

II.
Fraţii cei mici în sala cea mare azi nu au voie să intre
decât cu luare aminte (au luat de pe mobile husele. E sărbătoare).

Dar ei, în grup, dau năvală. A venit, a venit şi vacanţa
pentru sora mai mare, Speranţa, pentru Carlotta, prietena sa!

Ani şaptesprezece Bunica azi are! Carlotta, aproape la fel:
şi-au mai adaos la rochie-un inel, cu aprobare,

cercul larg foarte-ncreţeşte rochia cu roze albastre:
mai suplu iese din crinoline un mijloc de viespe.

Cu păsări şi flori. cu ghirlande şi cu naramze au şalul;
părul în două-mpărţit pe-ovalul feţei cade în bande.

La Lago Maggiore-au venit, de la Mantova, neobosite
deşi au călătorit patrusprezece ore cu diligenţa.

Au luat note mai bune decât toate din clasă. Ce chin,
ce teribil destin! Au părăsit colegiul pe veci.

O, liniştit Belgirate! Sala dă spre grădină:
Ochiul albastru al Lacului printre copaci se arată.

Copii, fiţi numai urechi! Şi mişcaţi-vă-ncet!
La pian încearcă discret câteva cântece vechi,

motive contrafăcute din Şase sute, un veac preţios
cel al lui Arcangelo di Leùto şi Alessandro Scarlatti;

îndrăgostiţii-s departe, «inima», «pasărea» gem,
cântece triste de Giordanello, în blânde versuri urâte:

„… dragul meu cel bun
crede-mă, de-ţi spun,
când sunt fără tine
inima-i suspine!
Cel ce-i cu credinţă
suspină, să ştii,
termină, tu, crudă,
a mă pedepsi!…”

Carlotta cântă. Speranţa-i la pian. Dulce şi înflorită
deschide romanţa viaţa atât de dorită.

O, muzică! Murmur sfios! În suflet ascuns
al fiecăreia surâde soţul promis: Fătul Frumos,

soţul din visuri visate… O, margarete-n colegiu
smulse ca-n vrajă pe gingaşe versuri de Prati!

III.
Venea şi Uncheşul, domn virtuos, mult respectat,
anilor duşi devotat, Lombardo-Veneţiei, şi Majestăţii.

Venea şi Mătuşa, demnă consoartă, femeie de bine,
devotată trecutului, deşi Regelui sard iubire îi poartă…

„Sărutaţi-le Unchilor mâna!” spunea Tăticul, Mămica
şi ridicau chipul aprins al celor mici şi timizi.

„Ea este prietena în vacanţă: mademoasela Carlotta
Capenna: eleva cea mai citită, bună prietenă cu Speranţa.”

„Da, bine… da, bine… da, bine…” spunea iezuitic şi rar
uncheşul aşa respectabil… „da, bine…da, bine… da, bine…

Capenna? Am cunoscut, sigur, un Arturo Capenna…
Capenna! La Curte, da, la Viena! Desigur… desigur… desigur…”

Poftiţi un… pic de vin?” Doamna mea soră, măcar…”
Şi cu un zâmbet senin stăteau pe fotolii vorbind elegant.

„… însă Brambilla nu a ştiut…” „E prea grasă pentru Hernani…”
„Scala acuma-i fără soprane…” „Ce tare-i acel Verdi Giuseppe!…”

„… în martie o să fie o operă – la teatrul Fenice, mi-au spus,
nouă, de tot: e Rigoletto, se zice. Se pare că este o capodoperă.”

„… Albaştri se poartă sau gri?” „Şi cerceii? Ce rubine
frumoase! Camee…” „Vine ca mare noutate de la Paris..”

„… Radetzki? Cum? Încetarea… pacea, pacea domneşte…”
„… tânărul rege-al Sardiniei este un om ce gândeşte!”

„E-un spirit care nu doarme,,, – … e tare, şiret şi atent…”
„E frumos?” „Nu: dimpotrivă.” – „Îi plac femeile, tare….”

„Speranţa!” (se închinau un pic, şi, pe un ton uşor sibilin,
„Carlotta! Ieşiţi în grădină puţin: să jucaţi badminton.”

Prietenele, atuncea senine, cu o perfectă-nclinare
de respect îi lăsau pe Unchii foarte de bine.

IV.
Dar, vai! Jucând prea avan, mingea cu pene respinsă prea tare
nu a mai vrut să coboare dintr-un castan!

Se apleacă peste balcon şi cu privirea întoarsă spre lac
Prietenele visează iubirea din visele lor de ani cincisprezece.

„Ah! de-ai ştii ce dantură!” „Câţi ani?” „Opt peste de două ori zece!”
„Poet?” Merge-n salonul contesei Maffei!”

Ziua, să moară, nu vrea, nici să zacă. Mai mult se aprinde
de purpură; parcă se-ntinde o auroră de sânge;

în sfârşit, se îneacă, însă încet. Toţi munţii se-ntunecă:
Aurul Soarelui lunecă, Luna-n argint se îmbracă.

Romantică Lună, între un nimb uşor, că săruţi
pletele plopilor, arcuită ca sprânceana de copil,

în curba ta s-a adunat visul unui trecut îndelungat:
nu cumva ai ieşit dintr-o stampă din Novelliere Illustrato?

Văzut-ai, oare, casele părăsite-ale Parisinei, frumoasa?
Nu? Oare nu eşti tu cea iubită de tânărul Werther?

„… oh! Visuri din zile ce vin!” – „Lacul de stele
e şi mai plin.” „La ce gândeşti?” „Nu gândesc.” „Ţi-ar place să mori?”

„Da!…” „Cerul parcă arată în apă stele mai multe, mai luminoase.
Peste balcon, te apleacă: să visăm aşa, între două ceruri…”

„Parcă-aş pluti! Văzduhul mă ţine…” „Pe Mazzini îl ştie…”
„Îţi place şi ţie?…” „Ce versuri divine!” – El este cel care

mi-a dat cartea, ţii minte? Cea-n care se spune că iubind mereu
fără noroc unul se-omoară pentru una care avea numele meu.”

V.
Carlotta! Nume nu fin, dar dulce, tu, şi ca şi esenţa
reînvii diligenţa, şi şalul şi crinolina…

Prietenă a Bunicii, ştiu aleile unde citeai triste, odată,
poveşti despre Jacopo, dintr-o delicată carte-a lui Foscolo.

Te văd în album cu-atâta tristeţe, unde cu mâna ai scris
data: Iunie douăzeci şi opt, una mie opt sute cincizeci.

Eşti ca şi răpită-ntr-o cantică: privirea-i spre cerul adânc
şi-arătătorul la buze, în atitudine romantică.

În ziua aceea – câtă melancolie – îmbrăcai o haină rozie
pentru a-ţi face – ceva nou – o fotografie…

Însă, pe tine, prietenă a Bunicii, nu te văd în ani înfloriţi!
Unde eşti tu, singura pe care – poate – aş putea-o iubi cu iubire?
Jocul tăcerii
(Il gioco del silenzio)

Nu ştiu de-ntr-adevăr a fost trăită
ziua acea de-ntâie primăvară.
Câmpia-n gând – visez? – învelurită,
e gând – sau vis? – şi cerul, ca de seară,
frică şi fulger şi furtună-amară
pe aşezarea-aceea nenumită…

Şi casa de la ţară pe colină,
şi fugă, strigăt, gospodina-n casă,
culcuş de noapte, ceasul ce suspină,
tu, veselă ca o cusătoreasă
şi zori, şi cânt, în curte, ce se lasă,
rotirea-n vălul de corolă fină.

– Spune! – Suiai pe-un drum frumos,
primăvăratec, printre piersici roz
şi albi migdali, de rouă vaporoşi…
– Spune! – Tăceai, gândind, şi ob-
sedată de ceva misterios,
de tot ce nu ştii astăzi cum a fost…

– Spune! – veneam pe urma parfumată
a rochiei tale… Dar, revăd, deodat,
trupul subţire, de efeminat,
faţa aceea mută şi-ncruntată
visând la despărţire, la plecat,
şi pare că nu-i place să îmi placă…

Şi-n tren n-ai vrut să spui niciun cuvânt,
eu te-am rugat, şi-n zgomotul ritmat
asupra ta rămas-am aşteptând…
Cuvinte grele-am spus, te-am scuturat,
şi te-am jignit, aproape te-am bruscat,
şi gura ta nu s-a deschis nicicând.

Prietenă jucăuşă, în neştire
duce tot, Vremea. A risipit, cuvântul
doar în săruturi, ce le fură vântul…
Şi nu tăcerea; goală, în amintire
rămase gura, fără o rostire,
gura, tăcând, ce-a spus: piară-ţi avântul!

 

În româneşte de Ştefan Damian

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg