Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Primul contact sau căutarea integrității

Primul contact sau căutarea integrității

Cu filmele S.F. am, recunosc, o relație destul de incertă. În cel mai bun caz, asta e singura mea certitudine, un film S.F. nu este decât un imn de slavă adus frumuseții Pământului – naturale și culturale. Cum e Solaris-ul lui Tarkovski. Călătoria de acolo (ca și, șapte ani mai târziu, în Călăuza aceluiași) e în adâncul conștiinței omenești, iar nu în spațiul extraterestru (sau într-o „zonă” misterioasă, lăsată în dar de extratereștri ca să „fericească” omenirea). Oceanul din Solaris e un „ocean gânditor” foarte asemenea unui creier de om. Zona din Călăuza poartă și ea, la o privire mai atentă, semnele unei civilizații ecleziale aflate în ruină. „Fantasticul” devenea astfel – ca în scrierile lui Dostoievski – o altă față a realității. Cât „real” și cât „fantastic” aveam să aflu în Arrival / Primul contact– „cel mai tare film S.F. al deceniului”, după cum îl laudă unii?
Am văzut întâia oară Primul contact într-o sală mare de mall cu un ecran uriaș, în care – la ora prânzului – erau, în total, trei spectatori. De cum am intrat în cinema (ratasem primul sfert de oră), muzica lui Jóhann Jóhannsson – copleșitoare, stranie – transfigura sonor spațiul şi timpul poveștii. Deși filmul avea fluență și – în limitele genului său – era agreabil, în tot timpul proiecției m-am gândit la Întâlnire de gradul trei și Contact, două S.F.-uri „de colecție” realizate acum 20 și, respectiv, 40 de ani. M-am gândit, mai ales, la Stigmatul Casandrei, romanul lui Cinghiz Aitmatov ce poate fi rezumat – de cuvintele autorului său – și astfel: „Totul duce la ruină şi, cu cât se merge mai departe, cu atât e mai cumplit, cu cât suntem mai puternici din punct de vedere tehnologic, cu atât mai înfricoşătoare sunt rătăcirile noastre, cinismul nostru si abuzurile noastre.” Descoperirea genetică uimitoare din romanul lui Aitmatov iscase – la scară planetară – aceleași tulburări în rândul naționaliștilor dintr-o serie de state puternice, la fel ca sosirea misterioasă a extratereștrilor (heptapozilor) cu douăsprezece nave spațiale ovale, din Primul contact.
Filmul lui Denis Villeneuve vorbește despre importanța limbajului uman – idee existentă și la Aitmatov: „Pentru asta ne-a fost dat de sus cuvântul. Tot ce se întâmplă în noi si cu noi se săvârşeşte prin cuvânt. Şi tot ce-i creat de mâna omului e împlinirea cuvântului. Podul peste râu a fost la început cuvânt. Voi spune chiar mai mult, cuvântul e potențialul veşniciei pus în noi. Murim, dar cuvântul rămâne. Şi de aceea cuvântul este Dumnezeu.” În S.F.ul lui Villeneuve însă, accentul nu se pune pe „Cuvântul-Dumnezeu” și nici pe „lecția înălțătoare” a Golgotei – prețul plătit cândva de Dumnezeu-Cuvântul „pentru toate timpurile”. Mesajul – optimist, lipsit de echivoc – conduce spre un „deznodământ” plat, hollywoodian. Tema singurătății care – ni se spune explicit – nu-l ocolește nici pe cel ce nu recunoaște „capcanele” comunicării, nici pe cel care știe să le evite, rămâne în stadiu de enunț. Niciun fior existențial. Iar extratereștii se întorc în lumea lor, în vreme ce liderii statelor puternice își vin în fire și catastrofa ce părea iminentă nu se mai produce. Non-zero sum game. Un S.F. OK, fără semnificative „momente de adevăr cinematografic” și fără efecte speciale năucitoare, excesiv folosite în filmele de gen.
La a doua vizionare mi-am zis că „pronia cerească” ar putea fi nevăzuta călăuză a lui Louise. Ea îi dă putere să se bucure în orice clipă de fetița ei a cărei viață pământească știa că va fi curmată – prematur, la vârsta adolescenței – de o boală extrem de rară. Ea, pronia cerească, înfățișată printr-o serie de flashforward-uri, îi dă forța să-și asume singurătatea pentru că îi spune soțului această taină, iar el, înzestrat cu o „minte științifică” interesată de exactitate, nu o poate primi și o va părăsi. Într-un fel, între ei era o prăpastie de la bun început: el e convins că știința e semnul civilizației, ea crede în puterea limbajului – a comunicării – de a înfrăți oamenii. A unei comunicări ce nu mai păstrează nimic (nici măcar sub forma unei miresme, ca în Călăuza lui Tarkovski) din taina cuminecării.
Am plecat, de la Primul contact, chiar și după a doua vizionare, mai ales cu imaginea terestră a unui paradis (familial) în destrămare, cu chipul fetiței care-și întreabă mama: „Nu-i așa că tu n-o să mă părăsești, cum a făcut tata?” Sau cu desenul pe care-l face – ca temă de casă – cu părinții ei care vorbesc cu animalele (și-i vedem pe mami și pe tati în fața unei colivii în care se află o pasăre), cu toate că tati este acum pentru ea doar un tată de duminică (sau de weekend). Iar ea nu recunoaște că asta o afectează în vreun fel. Dar toate acestea se petrec doar în imaginația mamei, ca o pre-închipuire a ceea ce se va întâmpla. În sfârșit, poate că eroinei din film i se potrivesc cuvintele lui Aitmatov: „Omul n-a fost creat de la început să fie integru moral, urmărind constant idealul etic, binele, o ființă înzestrată cu multe virtuți, în nici un caz, nici vorbă de aşa ceva, pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-şi întărească sufletul punându-l la încercare şi de fiecare dată, cu fiecare nouă naştere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputință de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.” Ceea ce, poate, nu e deloc puțin pentru un S.F.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg