Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Primul Război Mondial oglindit în literatură (I)

Primul Război Mondial oglindit în literatură (I)

Conflict teribil care a implicat marile puteri și multe dintre cele minore între 28 iulie 1914 și 11 noiembrie 1918, Primul Război Mondial, inițial numit de contemporani „război european”, cu implicarea ulterioară a coloniilor Imperiului Britanic și al altor țări non-europene, inclusiv S.U.A. și Japonia, apoi a luat numele de Război Mondial sau Marele Război, a fost de fapt cel mai mare conflict armat purtat de omenire până la al Doilea Război Mondial.1 În cadrul acestui conflict de dimensiuni mondial-planetare, au fost mobilizați peste 70 de milioane de oameni din întreaga lume (60 de milioane numai în Europa), dintre care peste 9 milioane nu s-au întors niciodată acasă, existând, de asemenea, aproximativ 7 milioane de victime civile, nu numai din cauza efectelor directe ale operațiunilor de război, ci și din cauza foametei și epidemiilor2, ca să nu mai vorbim de victimele îngrozitoare cauzate de sinistra gripă spaniolă care a ucis între 17 și 100 de milioane de persoane.3 A provocat schimbări politice radicale, inclusiv revoluțiile din perioada 1917-1923 (dintre care, una negativ-distructivă, revoluția bolșevică din Rusia), la multe dintre națiunile implicate, iar unele dintre cele mai mari imperii existente în lume – german, austro-ungar, otoman și rus – au dispărut, dând naștere mai multor state naționale și permițând realizarea României Mari, care au „reproiectat complet geografia politică a Europei”.
În mod evident, Primul Război Mondial a atras în luptă toate marile puteri economice și militare ale lumii, ele fiind și cele care l-au declanșat prin rivalitățile lor de tot felul și jocurile de culise și putere, grupate în două mari alianțe opuse: Puterile Aliate, Tripla Înțelegere sau Antanta (Imperiul Rus, Franța și Marea Britanie), contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German și Imperiul Austro-Ungar.4 Formarea acestor două mari blocuri militaro-politice a făcut ca lumea să se împartă în două tabere inamice, ireconciliabile, după „interese economice, simpatii ori tradiții istorice”5, cele două mari alianțe fiind reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și S.U.A. care s-au alăturat Puterilor Aliate, în timp ce Imperiul Otoman, aflat în descompunere, și Bulgaria, care dorea să recupereze Cadrilaterul de la România, s-au aliat cu Puterile Centrale.6 Scânteia care a declanșat războiul a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar, de către naționalistul iugoslav  Gavrilo Princip  la Sarajevo la 28 iunie 1914, această crimă josnică, totuși, declanșând o criză diplomatică acută și fără ieșire atunci, când multinaționalul Imperiu Dualist a dat un nemilos și fatal ultimatum Regatului Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost invocate, iar în câteva săptămâni, marile puteri se aflau în război, conflictul răspândindu-se în curând ca o molimă în întreaga lume.
Spre deosebire de conflictele precedente, cel desfășurat în perioada 1914-1918 nu a fost doar un război al soldaților și ofițerilor, ci al unei întregi populații mobilizate cvasi-total pentru dobândirea victoriei, cetățenii fiecărui stat considerând că patria le era amenințată și că în joc se afla însăși existența lui, astfel, în momentul încheierii armistițiului, un uriaș suspin de ușurare a venit să salute încheierea coșmarului planetar.7

 

Participarea și contribuția României la Primul Război Mondial

 

Aflată într-o zonă sensibilă din centrul Europei, și în apropierea „butoiului cu pulbere” din Balcani, România nu putea rămâne în afara celor două mari grupări militaro-politice, deoarece trebuia să-și asigure siguranța și, totodată, alăturarea solidă și clară a Regatului României de partea Antantei sau Puterilor Centrale era legată de „satisfacerea idealului național”, peste jumătate dintre români trăind atunci în afara țării.8 La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, pe plan intern, România era o țară democratică, o monarhie parlamentară, în care funcționarea organismului statal era totuși departe de standardele din Occident, astfel, economia avea o structură „arhaică și anacronică”, bazată pe o agricultură de Ev Mediu, tradițională și cu un „nivel redus de productivitate”, iar societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de terenuri agricole) care își exercita dominația asupra unei „mase mari de populație, preponderent rurală și în covârșitoare măsură analfabetă”. Cu tot efortul, uneori puternic, făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a secolului XIX și de regele Carol I, România era încă la ani lumină de ceea ce se cheamă „sincronizare cu Occidentul  European”, lucru demonstrat și de sângeroasa răscoală rurală din 1907. În ciuda neajunsurilor și slăbiciunilor sale cronice, România rămânea „cea mai productivă țară din Europa de Est” datorită resurselor sale naturale si a marelui potențial agricol.9 Din punct de vedere militar și politic, România venea după o victorie fără glorie în Al Doilea Război Balcanic, un fel de defilare militară, obținând totuși, prin Pacea de la București (1913), partea de sud a Dobrogei sau Cadrilaterul, unde nu exista o majoritate etnică românească10, ci turco-tătară, în ciuda criticilor unei părți a opoziției politice (de exemplu socialistul C. Dobrogeanu-Gherea), care aprecia că acest act îi va crea României un nou și înverșunat inamic, Bulgaria, pe mai bine de 600 km de frontieră pe flancul sudic, acolo unde, până atunci, avea o țară prietenă a cărei independență fusese obținută simultan cu a sa în același război din 1877-1878.11
Deși era legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, dar a avut o neutralitate binevoitoare față de Antanta12, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”, în anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu adoptând o „atitudine de expectativă”, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au făcut presiuni asupra României combinate cu promisiuni, unele generoase, pentru a li se alătura.
În timpul ofensivei de succes a generalului rus Brusilov, din august 1916, România a fost momită13 să se alăture Puterilor Aliate cu marea promisiune că va recupera Transilvania aflată sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar și primește un ultimatum să decidă dacă dorește să adere la Antantă „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Aliaților, cu toate că situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă și după o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare „copleșite din punct de vedere numeric”, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de „înfrângeri zdrobitoare”, ceea ce va forța autoritățile Regatului României să se refugieze grabnic în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București. Totodată, trupele rusești trimise în Galiția nu au reușit să ajungă la timp ca să împiedice dezastrul.14 Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare „semnificativ inferioare numeric”, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat, iar în plus, forma geografică dezavantoasă a țării, în acea perioadă, de „L” sau de banană, va pune mari probleme armatei prin deschiderea unui front urieșesc de 1.200 de km pentru o armată operativă de numai 450.000 de soldați.15
În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unor noi lideri militari precum generalii Constantin Prezan, Eremia Grigorescu, Alexandru Averescu, Arthur Văitoianu etc. și cu „sprijinul substanțial” al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata Regală a României a fost reorganizată și instruită „pe baze moderne” adaptate cerințelor complexe și tot mai mecanizat-tehnologizate ale războiului și, astfel, campania din vara anului 1917 a fost una de relativ succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea vezuviană a revoluției burghezo-capitaliste și apoi lovitura de stat bolșevică în Imperiul Rus din octombrie 1917 au dus inevitabil la abandonarea acestor planuri mărețe și trecerea din nou la păgubitoarea defensivă strategică. Situațiunea pe frontul de est a evoluat într-un mod tragic, astfel încât după ce Rusia a încheiat rușinoasa pace de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a rămas „singură și izolată”16, fiind nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată, la fel de rușinoasă, în „condiții umilitoare”, în primăvara lui 1918. Refuzul foarte onorabil al Regelui Ferdinand I, ulterior numit „Întregitorul”, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat odios, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de „stat beligerant” la Conferința de Pace de la Paris, de mare importanță pentru mica Românie. La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar a fost desființat; astfel a fost posibilă formarea României Mari prin Unirea Banatului, Bucovinei și Transilvaniei cu România.17

 

Literatura Primului Război Mondial

 

În opinia mea, au exista două viziuni, profund diferite în modul în care scriitorii și artiștii au oglindit Primul Război Mondial, una pozitivă, pro-război, exaltată, eroică și una negativă, antirăzboinică, în care creatorii deziluzionați profund-abisal de marea conflagrație au încercat să exprime realitatea cel mai adesea cumplită și atroce pe care au trăit-o.
În cadrul primei categorii, numeroși soldați, din ambele blocuri militare, făceau schițe despre viața din tranșee și despre câmpul de luptă, dar erau mult mai mulți cei care scriau despre experiențele proprii, poezia având un mare succes, astfel, multe rucsace conțineau, dacă nu un baston de mareșal, măcar un volumaș de poezii, și războiul îi inspira pe mulți să-și încerce talentul și harul la compus versuri.18 Astfel, s-a ivit literatura scrisă de combatanți – gradul de alfabetizare fiind mai mare în armate în Primul Război Mondial, în plus exista și o cerere din partea publicului, fiind două lumi diferite și o falie între cele două lumi, iar principala formă de corespondență era legată de această ruptură. De altfel, combatanții în zilele în care nu luptau nu aveau o altă ocupațiune decât să scrie și să trimită corespondență. Se pare că le-a și reușit, de exemplu în Anglia au fost identificați nu mai puțin de 2.225 de poeți de război.19 Primul Război Mondial a fost inspirator și pentru prozatori și romancieri, fiind tipărite peste 400 de romane scrise de foști soldați, aceasta numai în Marea Britanie.20 În aceeași țară a lui Shakespeare și Kipling, poetul romantic de după război favorit a fost Rupert Brooke, al cărui volum 1914 și alte poeme (1915), s-a vândut foarte bine în anul tipăririi și a fost reeditat de 28 de ori până în 1920.21 În poeme precum „Cei morți”, Brooke exprimă sentimentele patriotice obișnuite de cei aflați la început în război, poetul chemând goarnele să sune peste „morții cei bogați”22. În romanul Tell England/ Spune-i Angliei (1924) de Ernest Raymond, trei liceeni ai unor școli de stat se înrolează patriotic-inconștient la vârsta de 18 ani, și când unul dintre ei este omorât, colonelul lor citește tocmai versuri de menționatul Rupert Brooke amicilor săi, dar în final sucombă toți și preotul militar (un personaj în care Raymond s-a imortalizat pe sine însuși) supraviețuiește ca „să-i spună Angliei” despre frumusețea sacrificiului lor.23 Aceasta este o viziune desuetă și periculos-romantică folosită în cea mai mare parte a literaturii de război sau imediat după aceea24, iar creații de acest fel utilizau un vocabular penibil al exaltării, îmbrăcând realitatea cruntă în cuvinte precum „onoare”, „valoare”, „sacrificiu”.
În Germania lui Ludendorff și Hindenburg domina un spirit plin de și mai mare eroism, care este exemplificat de literatura lui Ernst Jünger, care nu a luptat efectiv decât în primele două luni ale Marelui Război, și s-a instruit în „trupele de asalt”25, fiind rănit de vreo 14 ori. Relatarea acestor experiențe a fost realizată în cunoscutul roman Furtuni de oțel (1920), care transmite vibrant emoția febrilă și împlinirea pe care le provoacă o simplă bătălie: „Bubuituri de trăznet ne însoțeau pe drum. În spate, puști și mitraliere, sute de ochi în așteptare să vadă rezultatul. Suntem deja mult în fața liniilor noastre. Din toate părțile șuieră gloanțele în jurul căștilor noastre de oțel sau se izbesc cu pocnet de marginea tranșeei… “26 Războinicul jungerian este „un nou tip de om, o specie nouă, sortită să conducă”27, din grupul acestor comandanți având să apară „o Germanie nouă, mai bună”, conform profețiilor nietzscheano-wagneriene ale unor scriitori ca E. Jünger28, o idee nesăbuită pe care un dement ca Hitler a exploatat-o abil în folos propriu.
În Italia, Benito Mussolini, viitorul dictator și creator al fascismului, a procedat la fel, în țara lui Machiavelli și Cesare Borgia, războiul fiind celebrat cu și mai multă pasiune, dar și fanfaronadă, pentru a nu mai vorbi de poetul și romancierul decadentist Gabriele D’Annunzio care, în ciuda celor 50 de ani ai săi, la acea dată, s-a angajat cu pasiune în aceste explorări îndrăznețe, cu ocazia celor trei campanii militare la care a luat parte: „Datorez cele mai înalte și mai pure cuceriri ale spiritului meu războiului sângeros și tulbure”, nota autorul romanului Inocentul.29 După armistițiu, autorul italian a tânjit după o „rațiune eroică de existență” și a găsit-o în 1919, în septembrie 1919, la vârsta de peste 56 de ani, când a condus o expediție în Dalmația, ocupând portul Fiume/Rijeka unde „războiul nostru își găsește deznodământul fericit, apoteoza”30, și unde a înființat un stat independent, separat de Italia și de restul Europei până în 1921. Pentru fondatorul futurismului italian, poetul F.T. Marinetti, uniformele, vehiculele, sunetele și mirosurile războiului au reprezentat frumusețea; el a luptat în Primul Război Mondial și ulterior a luat parte la Campania italiană din Etiopia, pe care a considerat-o ireal ori suprarealist, mai degrabă „cel mai frumos poem futurist care a fost scris vreodată”31.
Trecând la viziunea anti-război, în loc de evocări „bombastic-patriotarde”, scriitorii au descris întâmplări de zi cu zi și în loc de emoție exaltată și glorie eternă, ei au scris despre „durere și zădărnicie”32. Unul dintre numeroasele exemple este poezia lui Wilfred Gibson „Breakfast”/„Micul dejun” din 1917: „Luam micul dejun întinși pe spate/ Fiindcă deasupra zburau schijele. (…)/ Ginger capul își ridică/ Și înjură, parie și mort căzu”33. Din penele ascuțite ale unor Siegfried Sassoon, Wilfred Owen și Isaac Rosenberg, Wilhelm Klemm și Alfred Liechtenstein, Benjamin Peret și celebrul poet Guillaume Apollinaire au ieșit versuri cu „tentă de umor negru”34. Desigur, apare uluitor faptul că, în pofida cenzurii, romanul îndrăzneț al scriitorului francez de orientare socialisto-comunistă Henri Barbusse, Focul, a putut fi tipărit atât în țara sa natală cât și în Anglia în anul 191635, câștigând în plus și faimosul premiu literar „Goncourt”. În schimb, doar 4 din poeziile pomenitului Wilfred Owen, uneori considerat în mod exagerat „cel mai mare poet al Primului Război Mondial”, au apărut înainte ca el să fie ucis pe frontul de vest, cu aproape o săptămână înainte de armistițiu, iar primul volum nu a fost publicat înainte de 1919.36
La zece ani după pace, controversele despre direcția realist-documentară în contrast cu cea idealist-exaltată din literatură și artă s-au înmulțit atunci când s-a ivit un grup compact de opere create de foști combatanți, care au înfățișat Primul Război Mondial într-o lumină „foarte puțin favorabilă”37. În Marea Britanie au fost tipărite următoarele cărți reprezentative: volumul de memorii al lui Edmund Blunden Ecouri din război (1928), piesa de teatru a lui R.C. Sherriff Capătul călătoriei (1928), romanul scris de Richard Aldington Moartea unui erou (1929), volumul de memorii al lui Robert Graves Adio de la toate (1929) și cel al lui Siegfried Sassoon Amintirile unui ofițer de infanterie (1930) și un nou volum de poezii al lui Wilfred Owen, cu o introducție semnată de Edmund Blunden.38 Din Germania s-a remarcat Erich Maria Remarque cu faimosul Nimic nou pe Frontul de Vest (1929), fiindu-i cumpărate drepturile de ecranizare la Hollywood, romanul fiind tradus în 25 limbi și vândut în milioane de exemplare. Din Franța a venit Louis-Ferdinand Céline cu unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX, Călătorie la capătul nopții (1932), iar din S.U.A. Ernest Hemingway cu celebrul roman Adio, arme (1929), în care este prezentat, printre altele, dezastrul italian de la Caporetto (1917). În Italia, s-a evidențiat Emilio Lussu, care a luat parte direct la Marele Război ca ofițer complementar: luptător viteaz, a fost decorat de patru ori în vitejie militară, cu un roman- capodoperă pentru care este cunoscut în principal, Un an pe Platou, scris în 1938, un document prețios despre viața soldaților italieni în tranșee care, pentru prima dată în literatura italiană, descrie „iraționalitatea războiului, ierarhia și disciplina militară exasperantă în uz la acea vreme”39.
Toate aceste creații, în special Nimic nou pe Frontul de Vest, s-au bucurat de mare succes de public, chiar din momentul când au apărut pe piața literară și până în vremurile noastre, modelându-ne indubitabil viziunea nu numai asupra Primului Război Mondial, ci și a războiului în general, ele fiind adesea blamate pentru a fi demitizat războiul și „a fi alimentat pacifismul”40.Totuși, nu putem trece peste versurile poetului oficial al Imperiului britanic, nobelizatul Rudyard Kipling, din volumul Epitaphs of the War din 1919, la 4 ani după moartea fiului său John, pe Frontul de Vest, în care autorul Cărților junglei a denunțat indirect grozăviile războiului după ce făcuse o propagandă scârbavnică pentru a-i determina pe tineri să meargă la război, inclusive pe propriul fiu care putea fi scutit de armată: „De întreba-vor de ce-am murit,/ Spune-le că ai noștri tați au mințit”41.

 

Influențe culturale și literare

 

Toate formele de artă au fost influențate de război, care „a modernizat brutal și irevocabil omenirea”42, Primul Război Mondial inspirând profund literatura și artele vizuale, inclusiv cinematografia, conflictul producând ineluctabil o abundentă, chiar plenitudine de creații literare, atât de poezie, cât și de ficțiune.43 Chiar și în muzică, Marele Război l-a făcut pe compozitorul Edward Elgar, care în perioada antebelică crease o muzică plină de teme optimiste și patriotarde, să scrie tristul său Concert pentru violoncel în 1919, pentru a-și exprima abisal sentimentele de „tulburare sufletească”44.Cerințele astuțioase ale propagandei au stimulat producțiunea artistică: toate armatele principale în război nu numai că au expediat urgent pe front fotografi oficiali și unități militare cinematografice pentru a filma, evident cu inevitabila sabie damoclesiană a cenzurii deasupra peliculei și montajului, luptele, dar au sponsorizat și lucrările așa-zișilor „pictori de război” trimiși pentru a documenta activitățile de război și proiectanții angajați în crearea de afișe și ilustrații de propagandă (celebre, în acest sens, fiind operele francezului Jean-Jacques Waltz, mai bine cunoscut sub numele de „Hansi”).45 Războiul a inspirat lucrări convențional-banale, lipsite de valoare artistico-estetică, dar și experimente puternice și mișcări de avangardă împotriva tradiției46; deși nu au lipsit artiștii și mișcările artistice în favoarea războiului, cazul futurismului italian al lui Filippo Tommaso Marinetti fiind renumit, mulți dintre cei mai cunoscuți artiști au dezvoltat „atitudini puternice de opoziție” după experiențele lor directe de pe front, arătând toată barbaria și absurditatea marelui conflict: acesta a fost cazul, de exemplu, al pictorilor britanici Paul Nash și Wyndham Lewis sau al germanilor Otto Dix și Georg Grosz sau al italienilor Anselmo Bucci și Galileo Chini.47
Războiul a inspirat o producție de film remarcabilă, care tocmai când a izbucnit teribilul conflict era stabilit și proclamat ca principalul divertisment de masă, filmele realizate în perioada respectivă având clare și ineluctabile intenții propagandistice, transmițând astuțios ideea unui război ca o confruntare maniheistă între „Bine” și „Rău” și diseminând mesaje patriotarde chiar și în cazul filmelor escapiste ca Maciste alpino/ Războinicul (Italia, 1916, de Luigi Romano Borgnetto și Luigi Maggi cu Bartolomeo Pagano în rolul lui Maciste) sau Charlot soldat (SUA, 1918, de și cu Charlie Chaplin)48; multe dintre filmele realizate în perioada postbelică având tendința de a mitiza sau mitologiza Marele Război și de a-i atenua groaza și teroarea, plasându-l într-un context romantic, aventuros sau al poveștilor axate pe tema camaraderiei printre soldații de pe front. Cu câteva excepții (cum ar fi Nimic nou pe frontul de Vest, adaptarea romanului lui Erich Maria Remarque în 1930 și Iluzia cea mare, 1937 de Jean Renoir, cu Jean Gabin în rolul principal), filmul de protest de război și lipsa de sens a apărut după al Doilea Război Mondial, ca de exemplu, Pe cărările gloriei (1957) de Stanley Kubrick, Vai, ce război drăgălaș! (1969) de Richard Attenborough49 și Pentru țară și rege (1964) de Joseph Losey.50

 

 

Note
1 H. P. Willmott, La prima guerra mondiale, Milano, Mondadori, 2006, pp. 10-11.
2 Martin Gilbert, La grande storia della prima guerra mondiale, Milano, Mondadori, 2010 [1994], p. 3.
3 Rachel Williams, Dual Threat: The Spanish Influenza and World War I, University of Tennessee Thesis, Trace, Tennessee Research and Creative Exchange, 2014, pp. 4–10 și P. Spreeuwenberg, et al. (1 December 2018), “Reassessing the Global Mortality Burden of the 1918 Influenza Pandemic”, in American Journal of Epidemiology, 187 (12), pp. 2561–2567
4 Ibidem. Cf. “The War to end all wars”, in BBC News, online.
5 Ioan-Aurel Pop, Scurtă istorie a românilor, București, Editura Litera, 2019, p. 378.
6 Klaus J. Bade, Alison Brown (tr.) (2003), Migration in European History. The making of Europe, Oxford, Blackwell, pp. 167–168.
7 Marc Ferro, “Revoluția rusă și tratatele de pace instaurează o nouă ordine”, în Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, Spiritul Europei, vol. 1: Date și locuri, Iași, Editura Polirom, 2002, p. 169.
8 Ioan-Aurel Pop, op. cit., pp. 378 și 379.
9 Cf. “The Minor Powers during World War One – Romania”, in First World War.com, online.
10 Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 379.
11 Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere Complete, București, Editura Politică, 1976-1983 citat în Catherine Durandin, Istoria Românilor, București, Editura Institutului European, 1998.
12 Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 379.
13 Vyvyen Brendon, Primul Război Mondial, București, Editura All, 2018, p. 80.
14 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 80.
15 Marius-Cristian Neacșu (coord.), România 1918-2018 Un secol de frământări geopolitice, București, Ed. ASE, 2018, p. 80.
16 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 80.
17 Cf. “24 de curiozități despre Primul Război Mondial”, în Amiiko.ro, accesat în 24 iulie 2018.
18 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 187.
19 Ibidem, p. 187.
20 Ibidem, p. 187.
21 Ibidem, pp. 187-188.
22 Ibidem, p. 188.
23 Ernest Raymond, Tell England, Cassell, ediția 40, 1973, p. 177.
24 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 188.
25 Ibidem, p. 188.
26 T. Nevin, „Ernst Jünger: Storm Trooper and Chronicler”, în H. Cecil și P. Liddle, Facing Armageddon, Leo Cooper, 1996, pp. 271-272.
27 Cf. “Ferpar al lui Ernst Jünger, care a murit în 1998, la vârsta de 102 ani”, în ziarul The Times, 19 febr. 1998.
28 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 188-189.
29 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 188-189 și A. Bonadeo, D’Annunzio and the Great War, Associated University Presses, 1995, pp. 126-128.
30 A. Bonadeo, op. cit., pp. 126-128.
31 P. Conrad, Modern Times, Modern Places, London, Thames and Hudson, 1998, pp. 209-211.
32 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 189.
33 Brian Gardner, Up the Line to Death: The War Poets, Methuen, 1964, p. 84.
34 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 189.
35 Ibidem, p. 190.
36 Ibidem, p. 190.
37 Ibidem, p. 190.
38 Ibidem, p. 190.
39 Giuseppe Sircana, “Emilio Lussu”, in Dizionario biografico degli italiani, vol. 66, Roma, Istituto dell’Enciclopedia Italiana, 2006 și Giuseppe Fiori, Il cavaliere dei rossomori, Torino, Einaudi, 1978, online.
40 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 191.
41 Rudyard Kipling, “Common Form”, poezii din vol. Complete Verse, CUP, 1990, p. 314.
42 Peter Conrad, Modern Times, Modern Places, London, Thames & Hudson, 1998, p. 203.
43 J. M. Winter, Il mondo in guerra – Prima guerra mondiale, Milano, Selezione dal Reader’s Digest, 1996, p. 56.
44 Vyvyen Brendon, op. cit., p. 193.
45 J. M. Winter, op. cit., p. 251.
46 Ibidem, p. 246.
47 Ibidem, p. 253.
48 H. P. Willmott, La prima guerra mondiale, Milano, Mondadori, 2006, p. 263.
49 J. M. Winter, op. cit., p. 261.
50 Dan Todman, La grande storia della prima guerra mondiale, Roma, A&C Black, 2014, pp. 153-221.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg