Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Primul Război Mondial oglindit în literatură (III)

Primul Război Mondial oglindit în literatură (III)

 

 

Întunecare (1927-1928)

 

Întunecare este, din punct de vedere cronologic, unul dintre primele romane românești consacrate Primului Război Mondial1, iar autorul lui, Cezar Petrescu, a fost obsedat de tema războiului începând din 1919 când a scris povestirea Sângele, în care protagonistul era un ofițer român pe nume Comșa2, ca și în romanul său efigie menționat, iar motive care vor fi uzitate în crearea acestui roman au apărut în unele schițe și nuvele din volumul petrescian de debut Scrisorile unui răzeș (1922) precum „Prietenul meu Jan”, „Întoarcerea eroului”, „Lângă o piatră veche de hotar”, „Pe Arieș în sus” și „Fugarul”3. Criticul Al. Piru presupune că Cezar Petrescu nu ar fi citit romanele străine dedicate Marelui Război, evidențiind originalitatea Întunecării4, dar istoricul literar Mihai Gafița  precizează că scriitorul român avusese lungi discuții la Paris în 1922 cu autorul rus Aleksei Tolstoi cu privire la situația post-1918 și la necesitatea reformării societății europene5, astfel, Cezar Petrescu cunoștea sigur, potrivit lui Gafița, primul volum din trilogia Calvarul a lui Tolstoi.6 Problematica Primului Război Mondial apare nu numai în proza lui Cezar Petrescu, ci și în numeroase articole publicate în presa post-1918, străbătute de tristețe și de un pesimism cvasi-spenglerian cu privire la destinul societății întregi.7
În romanul Întunecare, Petrescu realizează o largă și pretențioasă frescă socio-istorico-politico-morală a societății și mentalităților românești din perioada Primului Război Mondial  și post-război, punând accent pe dezamăgirea profundă a participanților la conflagrație în fața conservării postbelice a aceleiași organizări sociale și a acelorași apucături egoiste ce contribuiseră la declanșarea conflictului planetar.8 Romanul prezintă criza de identitate a tânărului avocat Radu Comșa produsă de confruntarea cu amarnica realitate a Marelui Război, precum și dramele existențiale trăite de exponenții unei „generații pierdute”9, ca să amintim de scriitorii americani post-1918. Prin personajul său principal, autorul își exprimă o adevărată derută cu privire la sensul și semnificațiile războiului, derută convertită la Cezar Petrescu în revoltă, aunci când el, o dată cu generația sa, realizează lucid dar nervos și furios că se înșelase amarnic.10 Deși avea o carieră promițătoare la momentul intrării României în război, adică în 1916, protagonistul pleacă voluntar pe front, crezând naiv-idealist că războiul “va purifica și însănătoși moral” societatea postbelică.11 În acest sens, Radu Comșa exprimă, la început, o opinie, o viziune etică, pozitivă, cu privire la forța purificatoare a războiului: „(…) și eu cred in forța morală a războiului… (…) Eu cred (…) că toți au venit de bunăvoie… Fiindcă omul are încrederea nestrămutată că sacrificiul lui din acest război va răscumpăra pacea pentru copiii, nepoții și strănepoții noștri, împiedicând orice alte războaie viitoare. De fapt, luptă fiecare pentru pace… (…) Războiul a apărut să scoată din lumea aceasta veche, obosită, nesatisfăcută, noțiuni noi, pentru un veac de acum înainte”12.
Toate aceste iluzii colective și idealuri înălțătoare ale intelectualilor  care au luptat în tranșee se vor spulbera în primii ani de după război13, odată cu conștientizarea fo;tilor luptători că nu au fost în definitiv decât o mare masă de manevră14 și că fac parte dintr-o „generație pierdută”. Mult-visata purificare etică și morală nu se produce, iar societatea românească post-1918 va fi fost dominată de „mulțimea zgomotoasă de furnizori lacomi, de cocote luxoase, de politicieni venali, pletora aceasta de paraziți cari furnica pe străzile neîndestul de încăpătoare, alergând târâtă de viciile, de plăcerile, de pasiunile ei, avidă și nervoasă…”.15 Neputința cronică a personajelor de a schimba rânduiala socială se datorează asumării de către intelectuali a unei condiții marginal-periferice, care a contribuit la izolarea lor pe plan social.16 Cezar Petrescu afirma pesimist că Radu Comșa este un „om de prisos” (tip uman frecvent întâlnit în literatura rusă, îndeosebi în creațiile narrative ale lui Ivan Turgheniev), adică un om izolat din cauza faptului că se afla în dezacord cu societatea vremii, și-și mărturisea propria neputință de a-i oferi o soartă favorabilă: „lipsit de orientare ca și acest intelectual, n-am fost in stare să-i găsesc, ca scriitor, soluția salvatoare. N-am știut să-l izbăvesc. M-am mulțumit să-l zugrăvesc și să încerc a-l explica”17.
În cele din urmă, protagonistul romanului Întunecare, Radu Comșa este grav rănit și chiar oribil desfigurat, rămânând cu cicatrici dezgustătoare după ce fusese transfigurat de începutul războiului, dar întors acasă el trebuie să lupte pe alt front, cel intern, post-1918, de reintegrare în societate, dar și de confruntare cu noua lume, în care nu mai acceptă să fie o marionetă. Fostul combatant se retrage în cea mai desăvârșită liniște la mănăstirea Agapia, unde tineretul voios din zonă îl poreclește „Morocănilă” și „Radu de la Afumați”18. Conștientizarea faptului că societatea nu s-a schimbat cum ar fi dorit el și alți intelectuali ai generației sale, coroborată cu despărțirea de logodnica sa Luminița Vardaru, cauzată de desfigurarea din război, zdruncină puternic și doboară psihicul labil, „naturelul simțitor” al eroului și-l catapultează către sinucidere.
Cum era de așteptat, autorul aruncă pe piața literară o viziune pacifistă, vine cu un fel de manual al pacifismului, concepție aflată în trend în acea vreme în presa de stânga, socialisto-comunistă din Europa. După, Ortega y Gasset, există multe forme de pacifism, dar „singurul lor lucru comun este ceva foarte vag: credința că războiul este un rău și aspirația de a-l elimina ca mijloc din relațiile interumane”19. Însă, pacifiștii se deosebesc între ei imediat ce fac pasul următor și se întreabă până la ce punct este absolut posibilă dispariția războaielor, disputa atingând climaxul atunci când încep să se gândească la mijloacele pe care le revendică instaurarea păcii pe această foarte belicoasă planetă.20 De exemplu, bolșevicii au dorit să încheie cât mai rapid Primul Război Mondial și să înstaureze comunismul în Rusia. În romanul Întunecare, se afirmă că Regatul României are nevoie de o revoluție, bineînțeles de tip bolșevic, după terminarea războiului, revoluție care s-ar afla pretutindeni în aer, după Rusia urmând Franța, Germania, Austria, iar cea mondială este tot mai aproape.21
Evoluția societății românești este descrisă în contextul războiului ce a determinat schimbări de mentalitate ale persoanelor ce au traversat acea perioadă teribil-tumultuoasă.22 Criticul Al. Philippide opina că: „Aș fi dispus să afirm că personajul principal din «Întunecare» este războiul, care trăește și evoluiază în sufletul tuturor personagiilor din roman. (…) Cezar Petrescu (…) a condus timp de zece ani (între 1916 și 1926) soarta a zeci de personagii, trecîndu-le pe toate prin războiu și deformîndu-le pe toate cu ajutorul războiului, lăsînd, mai bine zis, războiul să le transforme și să le deformeze”23.
În incipitul romanului, se discută despre stoparea ofensivei lui Brusilov din 1916, mizeria din Cadrilater și intrarea în Primul Război Mondial a României, care, în opinia deputatului Alexandru Vardaru trebuia declanșat pentru Ardeal, „pentru drepturi și dreptate românească”24. Intrarea micuțului Regat al României în Marele Război aduce schimbări în viața personajelor25, iar avântul patriotic sincer al celor care susținuseră politica intervenționistă se zdrobește în primele luni ale războiului, inclusiv de lanțul Munților Carpați și de Dunăre, pe măsură ce luptele devin sângeroase și produc moartea sau mutilarea unui număr tot mai mare de militari români.26 Autorul înfățișează jurnalistic prezintă numeroase fațete tragice ale conflagrației mondiale: moartea, mutilarea de tot felul, pârdalnicele boli și epidemii ce-i extermină pe refugiați, deplasările chinuitoare ale armiilor dezorganizate și refugiul mai mult decât umilitor din calea invadatorilor și forțelor de ocupație ale Puterilor Centrale.
În prima parte a cărții putem întâlni multe fragmente care prezintă în mod realist viața grea și pauperă a populației cauzată de Marele Război, ca de pildă, în capitolul plastic-pitoresc intitulat „Avuzul cu pești japonezi” din Cartea I, care evocă uneori patetico-retoric drumul istovitor și îngrozitor al refugiaților către Moldova, singura provincie din Regatul României care rămăsese neocupată de către Puterile Centrale: „Toată bătătura dinaintea cârciumii gemea de căruțe, trăsuri de oraș cu cufere legate la spate, hulube ridicate în sus ca la bâlciuri; caii cu botul în fân, cu urechile pleoștite în țârâiala ploii. Oameni legând a doua oară boccelele desfăcute. Pasări cârâind, cotcodăcind, gâgâind, măcăind în cuști. Înjurături și femei bocindu-se. Peste toate: stoarcerea neistovită din bureții norilor. Niciodată nu se văzuseră strânși laolaltă oameni din lumi atât de pestrițe: țărani și târgoveți, soldați de toate armele, răniți și sănătoși, ciobani cu glugile acoperind ochii, femei și haine popești; chipuri întunecate, obraze îndobitocite, ochi goi cătând la fiecare cinci minute către cerul dinspre apus, care în neguri se aprindea pe măsură ce se apropia noaptea. Și pe șoseaua din față, scurgându-se în scârțâit fără istov, bejănia. Prizonieri între soldați, mușcând din pâini negre, ude de apă, privind indiferenți la tot ce se petrece împrejur. Trecu un brec încărcat de copii. Apoi iar căruțe cu ciobăie și cuști, perne acoperite cu țoale, porcul guițând în codârlă și câinele legat cu frânghie, șchiopătând alături. Vehicule de toate neamurile: care de fân și trăsuri hârbuite, briști și docare, furgoane militare și chesoane, câte o baterie cu tunurile trase din greu de opt cai, apoi un escadron de tren, infanteriști și cârduri de vite, dar mai cu seamă căruțele cu stranii și clătinate arhitecturi de bagaje, menținându-se prin minune în echilibru; mobile și lăzi, cuști și leagăne de copii, oale de bucătărie și lăvicere leoarcă de apă, spălându-și văpselele: iar în vârful acestora, zbierând zgribuliți copiii, femeile alăptând prunci. Printre toate, străbăteau înaintând grăbit camioanele care zguduiau pământul; câte-o trăsură de oraș cu cauciuc, un automobil la geamul căruia mârâia un cățel mic cât un pumn și arogant ca un grof”27.
Autorul acordă romanului o anumită forță critică, de pe poziții socialist-comuniste, din păcate, pseudo-idei aplicate la noi după cel de-al Doilea Război Mondial, pe care le-am trăit pe propria piele între 1945-1989, dezvăluind incapacitatea societății post-1918 de a-i reabsorbi în cadrul ei pe foștii combatanți ai Primului Război Mondial, deși România își dublase teritoriul și resursele de tot felul, și de a se „purifica moral”, în stilul polemic-pamfletar al jurnalistului Cezar Petrescu, cu accente sămănătoriste. Autorul, prin vocea protagonistului Radu Comșa crede, la început, în forța morală a războiului, dar nu în forța de purificare a acestuia, și schițează o teorie exaltant-idealistă, potrivit căreia războiul a apărut ca să scoată din lumea aceasta veche și obosită, „noțiuni noi”, pentru un secol de acum încolo, sentimentul fiind unul general.28 De asemenea, războiul general ar coincide cu o revoluție care așteaptă să se dezlănțuie în afară, în milioanele mulțimilor, cât și în fiecare om, iar un singur ceas de război conține atâtea fapte și evenimente, câte ar fi ajuns odinioară să umple o întreagă viață de om, totul ducând la un război care va pune capăt războaielor.29
După această etapă idealistă și filosofică despre război, urmează prezența pe front care metamorfozează numeroase personaje: un colonel de operetă ca Pol Vardaru (ce plecase de acasă cu provizii de cafea și de coniac franțuzesc) se comportă vitejește pe frontul de sud, în timp ce adolescentul alintat Mihai Vardaru, care susținea că „războiul nu e ură” și nici moarte, ci e „viață latentă” care se eliberează, „paroxismul vieții”30, își descoperă și o tărie de caracter nebănuită, plecând voluntar la marele conflict, jertfindu-și viața, fapte neverosimile, ilogice și nerealiste, în opinia mea. Abia pe front combatanții au înțeles tragicul adevăr, și anume că războiul este o singură realitate: „toți care-au ucis n-au să uite aceasta niciodată!”31
Ulterior, sfârșitul războiului îi aduce protagonistului Radu Comșa speranța că societatea se va schimba, iar mutilatul Radu Comșa se înscrie, alături de alți foști combatanți, în „partidul României mari care vrea să devină Românie nouă”, organizația centrală a formațiunii politice hotărându-i o candidatură pe listele din Iași, deocamdată de încercare sau „de-un moft”32. Destul de repede el este „lucrat” și pus pe listă la urmă fără șansa de a fi ales deputat și ulterior realizează că moravurile politice nu s-au schimbat, iar idealurile imaginate în tranșee au rămas doar vise înaripate și ulterior zburătăcite. În ciuda speranțelor spontane care-și făceau vad în popor după război, de reînnoire totală a României post-1918, vechea societate antebelică se reface repede, iar oamenii își reiau apucăturile egoiste și egotiste de dinainte de Marele Război33, goana după înavuțire reîncepând mai capitalist-sălbatică decât înainte. La sfârșitul romanului, autorul devine de-a dreptul vizionar, profețind un război viitor ca pe o fatalitate ineluctabilă și inebranlabilă, care va duce la exterminarea în masă a oamenilor, pe lângă care Primul Război Mondial va fi rămas o joacă de copil, și la crepusculul rasei albe.34

 

 

Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (1930)
de Camil Petrescu

 

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu este un roman psihologic, ce tratează, printre altele, nesiguranța intensă, angoasantă și obsedantă a lui Ștefan Gheorghidiu, protagonistul cărții, în ceea ce privește relația cu soția sa, presupunând că aceasta îl înșală. Romanul este divizat în două părți, cu titluri semnificative: „Ultima noapte de dragoste”, care simbolizează idealul cvasi-imposibil al realizării într-o iubire absolută și „întâia noapte de război”, care reprezintă indubitabil războiul tragic și absurd, ca vestire a morții sau apocalipsei. Petrescu precizează în prefața romanului său că partea întâi este o fabulație, fiind născocită de un autor care nu era însurat și nici nu avea o familie pe vremea aceea, rezultând că protagonistul, Șrefan Gheorghidiu și soția lui Ela reprezintă pură ficțiune, în timp ce partea a doua este construită după memorialul de campanile al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot, eroului. Cartea este relatată de un narator homodiegetic, omniprezent, care este parte a povestirii, istorisind povestea la persoana întâi singular, personajul-povestitor identificându-se în partea a doua cu însuși autorul. Relatarea participării în Primul Război Mondial se găsește mai mult în această a doua parte a romanului, scriitorul fiind ofițer al armatei române, în timpul primului război mondial, iar personajul principal, intelectualul, filozoful Gheorghidiu fiind combatant în prima linie a frontului.
Romanul are în incipitul său, în primul capitol „La Piatra Craiului, în munte”, prezentarea lui Ștefan Gheorghidiu, ca proaspăt sublocotenent, „întâia dată concentrat”, în primăvara anului 1916, cu un regiment de infanterie din București, participând la fortificarea Văii Prahovei, mai concret în zona cuprinsă între Bușteni și Predeal.35 Aici, întâlnim o șfichiuitoare și malițioasă ironie cu privire la aceste fortificații: „Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri. În fața lor, câteva dreptunghiuri de rețele și ‘gropi de lup’ erau menite să apere fortificațiile noastre. (…). Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe Valea Prahovei”36. Pe 10 mai 1916, Gheorghidiu este mutat în regimental XX, care de peste un an se afla pe frontiera României cu Austro-Ungaria, deasupra Dâmbovicioarei în munți, “tot pentru acoperire și fortificații”37. Și aici, el constată precaritatea acestor „tranșee-jucării” care erau, chipurile, menite să exemplifice „principiile tactice ale armatei române de neînvins”38.Astfel, soldații români fortificaseră vreo trei sute de metri de tranșee, dar fără gropi de lup, astfel încât cineva care s-ar fi rătăcit în această zonă „să vadă” întăriturile românești, ar fi fost arestuit și „probabil executat ca un spion”39. Stilul ironic camilpetrescian continuă, astfel, instruirea soldaților se făcea într-o poiană mai mărișoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului din București, când aceștia se împărțeau în două tabere, români și turci, și năvăleau urlând ca apucații unii la alții.40 Autorul nu ironizează doar lipsa de calitate a fortificațiilor, ci și clasa politică, Parlamentul Regatului României care dădea atunci asigurări că „suntem bine pregătiți”, că în doi ani de neutralitate „armamentul a fost pus la punct”, iar anumite persoane își luau răspunderea afirmării că suntem gata „până la ultimul nasture, până la ultimul cartuș”, iar cu știința luptei până la cucerirea oricărei poziții, fie ea socotită ca inexpugnabilă.41 Dacă pentru ceilalți înrolați în război, acea vilegiatură militară n-ar fi fost prea mult dezagreală, pentru sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu această concentrare era o lungă deznădejde, din cauză că, de multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să-i trezească „răscoliri” și să-i întărâte „dureri amorțite”42, protagonistul petrecându-și nopțile în „lungi insomnii, uscate și mistuitoare”, totul având legătură cu soția sa Ela, colegă de la Universitate despre care bănuia că îl înșală.
Experiența războiului este prezentată clar și expresiv în a doua parte a romanului camilpetrescian, atât tragic, cât și comic, pe alocuri, prin zeflemisirea și satirizarea eroicului, cu toate că acesta are în incipit adunarea militarilor români într-o tabără de lângă graniță, ea fiind folosită doar pentru a crea conjunctura prielnică istorisirii angoasei geloziale a protagonistului Ștefan Gheorghidiu. Acesta nu este torturat de dilemele naționaliste ale unui Apostol Bologa care dorea să dezerteze din armata austro-ungară și să treacă la cea română, ci de supoziția de a fi fost înșelat de soția sa, orgoliul lui Gheorghidiu fiind pus la încercare și în alt mod. Astfel el medita asupra ideei că nu putea să dezerteze, deoarece n-ar vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o va face, de la care să lipsească ori să lipsească ea din întregul lui sufletesc.43 De asemenea, conștiința sa care-i permitea să ucidă, să se judece deasupra legilor, pentru că nu avea să-și reproșeze nimic în sistemul lui sufletesc, dar aceste idei pseudo-nietzscheene nu-i îngăduiau „lașitatea de a evita un pericol, pe care soldații cei mai mulți nu-l puteau evita”44. Idealist, lipsit de talent și ateu, Gheorghidiu nu credea în Dumnezeu, nici atunci când se scălda în moarte, dar a încercat să se realizeze într-o „dragoste absolută”45. Deja înaintea izbucnirii ostilităților, sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu se gândea la măcelul și carnagiul care va fi în curând, și care, din păcate, se va adeveri la nivel mondial, închipuindu-și „cranii sfărâmate de paturi de armă”, „trupuri străpunse și prăbușite” sub picioarele soldaților care vin din urmă, „facle și urlete”, „explozii de obuze care să doboare rânduri întregi”46.
Urmează campania victorioasă din zona Branului, apoi înaintarea în Transilvania, care făcea parte din Austro-Ungaria, fiind relatată într-un capitol scurt traversarea Oltului, trecere care este văzută ca o piedică și în urma căreia personajul principal previzionează că se vor înregistra mii de pierderi umane: „Mă întreb cum vom trece apa adâncă și vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morți, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer”47. Cu puțin timp înainte, la Vulcan, sublocotenentul Gheorghidiu primise ordin să plece în sat să facă poliție și anchetă, româncele de acolo plângându-se că imediat după ce localitatea a fost părăsită de unguri, casele au fost jefuite de țiganii care locuiau la periferie, prilej cu care soldații români percheziționează bordeiele minorității amintite.48
Câteva zile mai târziu, trupele Regatului României se aflau la 10 kilometri peste dealurile de dincolo de râul Olt, în Cohalm, actualmente Rupea, „un orășel săsesc cu străzi rural de largi, cu case săsești, cu porți înalte, închise și cu ferestre ca de cetate”, unde în fiecare zi erau „încăierări de avanposturi”49 și unde românii află vești despre bătălia-dezastru de la Turtucaia, care avusese loc între 1 și 6 septembrie 1916, între trupele române și cele bulgare și germane, bătălia încheindu-se cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod. La un moment dat, Gheorghidiu discută cu alți ofițeri despre lupta de la Olt care este comparată cu bătălia de la Verdun de pe frontul de vest, opiniile fiind contradictorii, unii considerând că nu se pot face comparații între cele două, la Verdun fiind mult mai multe victime, iar alții, printre care și protagonistul, afirmă că la nivel mai mic, de companie sau de patrulă, cele două confruntări au fost egale. Totuși, militarii își dau seama de absurditate, iar personajul-combatant Tudor Popescu îi denunță căpitanului pe cei care au susținut absurditatea și consider că „războiul nu e prea grozav” și că „viziunea de sânge și foc”, miile de cadavre stivuite în grămezi, „ca lemnele în depozit”, luptele teribile și confuze, apele înroșite de sânge de pe frontul de vest, de la Verdun, nu au fost întâlnite în micile bătălii de la Bran, de pe Olt, de la Cohalm etc. Urmează, însă, campania de cucerire a Sibiului, aici, diviziile românești purtând o bătălie crâncenă și sângeroasă și suferind succesive înfrângeri, bătălie care este prezentată amănunțit de autorul povestitor. Acum este arătată adevărata față a războiului, rezumată scurt și cutremurător, de mai multe ori, ca un blestem ancestral, de fraza-basorelief: „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”50. Naratorul crede că bătălia dovedește incapacitatea conducerii militare românești, care a ignorat „un principiu esențial al războiului: niciodată nu trebuie să desfășori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul”51.
Dacă operațiunile inițiale din campania armatei Regatului României pe frontul din Transilvania, unde se afla și autorul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, au fost încununate de succes, obligând forțele austro-ungare la o retragere generalizată, operațiile au fost oprite temporar la 10 septembrie 1916, ca urmare a deciziei de executare a operațiunii de la Flămânda, căci în urma insuccesului acesteia și a sosirii pe frontul din Transilvania a 4 divizii germane, la 26 septembrie 1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei și trecerea la apărarea strategică pe linia Munților Carpați.52 Realitatea crudă a demonstrat că oprirea ofensivei a fost o „eroare strategică care a influențat decisiv soarta campaniei”, astfel, generalul german Erich Ludendorff, considerat mai nou a fi fost “primul nazist”, recunoștea în memoriile sale că o înaintare rapidă a românilor în interiorul Transilvaniei ar fi condus nu numai la învăluirea grupării de forțe a Puterilor Centrale, „dar drumul ar fi devenit liber pentru a merge către inima Ungariei și împotriva comunicațiilor cu Peninsula Balcanică […] Am fi fost învinși”53. Totodată, bătălia de la Sibiu nu a fost atât câștigată de partea germană cât a fost mai degrabă pierdută de partea română, deoarece o conducere de-a dreptul idioată și incompetentă, atât a Corpului 1 Armată comandat de generalul Ion Popovici zis „Provincialul” – „ofițer ce rămăsese cu apucăturile unui grad inferior”54 – cât și a Armatei 2 comandată de un general „dezastruos” – Grigore Crăiniceanu55, „au pus trupele încă de la început într-o situație tactică disperată”56. Acest fapt a fost recunoscut și de comandantul Armatei 9 germane care arăta că pentru a-și asigura victoria a fost nevoie să-și angajeze toate forțele, într-o situație pe muche de cuțit, din care, dincolo de manevra brilliantă de învăluire a Corpului Alpin sau vitejia cavaleriștilor lui von Schmettow, a ieșit cu bine doar deoarece „comandamentul român a acționat extrem de șovăitor și de nesigur”57.
Pentru Ștefan Gheorghidiu, aceste evenimente și, mai ales, înfrângerea de la Sibiu, sunt unele de autocunoaștere, de meditațiune abisală, astfel că, la un moment dat, stăpânit de demoralizare, acesta se întreabă nietzscheiano-gobineauian: „Sunt dintr-un neam inferior? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun, sau dacă aș fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri odată? E aceasta inferioritate de rasă? Ei nu sunt din carne și nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta? Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta?”58. Aici, Camil Petrescu adaugă o notă de subsol,
în care menționează două romane esențiale despre Primul Război Mondial, Nimic nou pe Frontul de Vest de Erich Maria Remarque și Furtuni de oțel de Ernst Jünger (este redat un fragment de două pagini, fiind considerată o carte cu intenții războinice), și eseul Martori al scriitorului francez Jean Norton Cru. Autorul român îi dă dreptate lui Cru, în detrimentul războinicului Jünger, fostul combatant francez al Marelui Război tăgăduind că au existat în această conflagrație „scene de eroism grandilocvent”, dar demonstrând că n-au putut exista, de asemenea, nici „mormane de cadaver” și nici „râuri de sânge”, pe care le declară o creație de gust îndoielnic a autorilor de romane senzaționale despre război: „Am văzut puțin sânge la Verdun sau aiurea”59. Pentru Gheorghidiu, care nu credea nici măcar în Dumnezeu, războiul i-a arătat limitele voinței și ale personalității în comparație cu alții, dovedindu-i o „inferioritate de epavă”60.
În romanul lui Camil Petrescu, războiul este portretizat din perspectiva de zi cu zi, dură a soldaților și ofițerilor, a participanților la marele conflict, (ca într-o carte despre mentalități a Școlii Analelor din Franța, de un Fernand Braudel, de pildă) astfel, sunt înfățișate conversațiile mai mult sau mai puțin intelectuale ale ofițerilor, inclusiv despre femei, iubire și gelozie, ocupațiunile soldaților de rând, din popor, dar care, din când în când, mai și mor, desigur, pentru patrie. Cu toate că războiul este prezentat în acest fel, latura dramatică și tragică a marelui conflict este evidențiată de multe ori, autorul Doctrinei substanței susținând că drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât o permanentă verificare sufletească, un „continuu conflict al eului”61. Totodată, scriitorul bucurereștean sugerează că ororile și grozăveniile războiului sunt cel mai bine pictate, zugrăvite prin relatarea fațetei banalului acestui mare și tragic eveniment, banalitatea arendtiană a răului, și nu prin latura eroicească, așa cum face Ernst Jünger în romanul Furtuni de oțel. În literatura despre Primul Război Mondial, se poate observa acest pattern în menționatul, și de către Camil Petrescu, roman al scriitorului tedesc Erich Maria Remarque, Nimic nou pe Frontul de Vest, unde este înfățișată viața cotidiană a unor camarazi de front germani, care, în final, își pierd toți viața. Prin prezentarea celor două fațete ale Primului Război Mondial, pozitivă și negativă, eroică și non-eroică, se imprimă o nuanță umană, realistă a războiului, în situația în care întâlnim numeroase „descrieri convenționale ale războiului”62.
Înspre finalul cărții, într-un dialog aprins, cvasi-filosofic, cu menționarea lui Kant și a lui Conta, în limba lui Voltaire și Rousseau, cu un prizonier… german, profesor, dintr-un regiment prusac, naratorul dezvăluie că pentru el faptul de a fi fost pe front era un soi de prezență moralmente necesar și doar atât, și nici nu ține de ideea de patrie, care în concepția sa nu se confundă cu cea de stat în tendințele de cucerire economică, dar nici ideea de administrație germană, nu l-ar fi făcut să lupte active, să dorească să ucidă.63 De altfel, în multe momente, viziunea camilpetresciană este una lipsită de eroism, anti-jungeriană, de exemplu, fiind întâlnite atitudini punctuate ineluctabil de frică și lașitate, însă, protagonistul-povestitor a fost marcat de un singur lucru, îmbolnăvindu-l și provocându-i furie, respectiv faptul de a fi considerat inferior ca român în virtutea unei „globale superiorități de rasă”64.

 

 

Note
1 Mihai Gafița, Cezar Petrescu, 1963, p. 94.
2 Ibidem, p. 93.
3 Ibidem, pp. 93-94.
4 Alexandru Piru, „Cezar Petrescu, azi”, 1985, p. XII.
5 Mihai Gafița, Cezar Petrescu, 1963, pp. 94-95.
6 Mihai Gafița, op. cit., p. 95.
7 Mihai Gafița, „Prefață” la vol. Cezar Petrescu, Întunecare, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1966, pp. V-XXIX.
8 Octav Botez, Recenzii. Cezar Petrescu: Simfonia fantastică, în Viața Românească, București, anul XXI, nr. 7-8, iulie-august 1929, p. 200; D. Murărașu, Istoria literaturii române, București, Editura Cartea Românească, ediția a III-a, 1942, p. 384 și Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române M-Z, vol. II, București, Ed. Paralela 45, 2004, p. 345.
9 Eugen Simion (coord.), Dicționarul general al literaturii române, vol. V: P-R, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 202.
10 Mihai Gafița, „Prefață” la vol. Cezar Petrescu, Întunecare, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. X.
11 Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, București, 1972, pp. 318-319 și Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, București, Editura 1001 Gramar, 2001, p. 209.
12 Cezar Petrescu, Întunecare, vol. I, București, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 391-393.
13 D. Murărașu, Istoria literaturii române, București, Editura Cartea Românească, ediția a III-a, 1942, p. 384.
14 Mihai Gafița, Prefață, 1966, p. XIII.
15 Cezar Petrescu, Literatura de după război, în Hiena, anul I, nr. 3, 3 februarie 1919, p. 14.
16 Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 1997, p. 263 și Ioan Stanomir, Ochii strigoiului, în Revista 22, 31 ianuarie 2012.
17 Cezar Petrescu, Cuvînt înainte la ediția a noua, 1959, p. 8.
18 Cezar Petrescu, Întunecare, vol. II, București, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 376 și 377.
19 José Ortega y Gasset, Revolta maselor, București, Editura Humanitias, 1994, p. 215.
20 José Ortega y Gasset, op. cit., p. 215.
21 Cezar Petrescu, Întunecare, vol. II, București, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 172 și 173.
22 Pompiliu Constantinescu, Cezar Petrescu: Scrisorile unui răzeș; Întunecare, cartea I (Acolo șezum și plânsem), [1927], 1957, p. 51.
23 Al. A. Philippide, Cronica literară: Întunecare, roman de Cezar Petrescu, în Viața Romînească, anul XXI, nr. 2-3, februarie-martie 1929, pp. 269-271.
24 Cezar Petrescu, Întunecare, vol. I, București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 14.
25 Izabela Sadoveanu, Cezar Petrescu: Întunecare, în Adevărul literar și artistic, anul IX, nr. 9, 3 martie 1929, p. 5.
26 Al. Bădăuță, Cronica literară. Cezar Petrescu. Note cu prilejul apariției romanului Întunecare, 1929, pp. 106 și 266 și Mihai Gafița, Prefață, 1966, pp. XII-XIII.
27 Cezar Petrescu, Întunecare, vol. I, București, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 199-200.
28 Cezar Petrescu, op. cit., pp. 391 și 393.
29 Ibidem, p. 393.
30 Cezar Petrescu, op. cit., vol. I, p. 258.
31 Cezar Petrescu, op. cit., vol. II, p. 31.
32 Ibidem, vol. II, pp. 200 și 203.
33 Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, 1972, p. 319.
34 Cezar Petrescu, op. cit., vol. II, pp. 414-415.
35 Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, București, Editura 100+1 Gramar, p. 7.
36 Camil Petrescu, op. cit., p. 7.
37 Ibidem, p. 8.
38 Ibidem, p. 8.
39 Ibidem, p. 8.
40 Ibidem, p. 8.
41 Ibidem, p. 8.
42 Ibidem, p. 8.
43 Camil Petrescu, op. cit., p. 151.
44 Ibidem, p. 151.
45 Ibidem, p. 151.
46 Ibidem, p. 153.
47 Ibidem, p.134.
48 Camil Petrescu, op. cit., pp. 171-172.
49 Ibidem, p. 184.
50 Ibidem, p. 212.
51 Ibidem, p. 203.
52 Jean-Noël Grandhomme; Michael Roucaud; Thierry Sarmant, La Roumanie dans la Grande Guerre et l’effondrement de l’armée russe: Édition critique des rapports du général Berthelot chef de la mission militaire française en Roumanie (1916-1918), L’Harmattan, 2000, pp. 20-22.
53 Erich Ludendorff, Souvenirs de guerre (1914-1918), Tome I, Paris, Payot, 1920, p. 272, apud Istoria militară a poporului român, vol. V, București, Editura Militară, 1989.
54 General Radu R. Rosetti, Mărturisiri, (1914-1919), București, Editura Modelism, 1997, p. 129.
55 General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 112.
56 Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 1, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 271.
57 Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor, București, Atelierele Grafice Socec & Co S.A., 1937, p. 60.
58 Camil Petrescu, op. cit., pp. 218-219.
59 Ibidem, p. 220.
60 Ibidem, p. 220.
61 Ibidem, p. 233.
62 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Chișinău, Editura Litera, 1998, pag. 283.
63 Ibidem, p. 237.
64 Ibidem, p. 237.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg