Comunicarea sau felul special în care comunică oamenii are o poveste coextensivă cu istoria omului. Totuși, o preocupare nemaipomenită pentru felul în care comunicăm (trecând de la simpla transmitere de informații, la transmiterea manipulativă sau nu și preocuparea pentru felul în care aceste informații trebuie prelucrate), este specifică epocii spectacolului. Astăzi, nu doar mai marii vremurilor sunt preocupați de felul în care comunică, ci fiecare utilizator al rețelelor sociale devine preocupat de construirea ”imaginii” sale care călătorește prin mediile virtuale. În plus, subiectele fierbinți ale zilei, sunt tratate nu numai de mass-media ”mainstream” ci și de nenumărate surse neoficiale, astfel că, dacă cineva și-ar dedica timpul urmăririi tuturor variantelor (de la simpla știre la teoriile conspirațiilor) ar observa cum fiecare subiect devine un fel de turn Babel incontrolabil. Pe bună dreptate, unii autori încearcă să ofere soluții pentru o ecologie a minții și a comunicării. Adevărul a fost izgonit în favoarea credibilității, iar a lansa o informație nouă în acest câmp aglomerat de Babeluri ține de construirea credibilității și nu de ”deținerea adevărului”. Începuturile filosofiei se leagă, printre altele, tocmai de lupta între două viziuni asupra comunicării: comunicare eficientă sau comunicare a adevărului (însoțită do o îndelungată practică a căutării adevărului). Este o luptă care continuă până în zilele noastre, devenind un fel de război de guerilă, în care, comunicarea eficientă a devenit forța cea mai puternică, în timp ce cealaltă ia forma unor atacuri punctuale de tipul celebrelor wikileaks.
Tocmai pentru că astăzi ”comunicarea construiește realitatea” multe științe umaniste și nu numai, se ocupă de felul în care cuvântul a modelat lumea umană. Paleoantropologi, lingviști, pediatri, sociologi, istorici, psihologi, filosofi etc. încearcă să înțeleagă specificul comunicării umane. Desigur, nu doar oamenii comunică, ci și animalele. Dar repertoriul lor este limitat și, în lipsa unei comunicări simbolice care să permită transmiterea de informații despre lucruri absente (cele pe care nu le putem percepe aici și acum, sau cele pe care nu le putem percepe niciodată în mod senzorial, spre exemplu ideea de Dumnezeu) nu trăiesc într-o lume care se preocupă de dreptate, obligații, angajamente sau artă. Pascal Picq, specialist în studierea evoluției și adaptării strămoșilor omului, observă că dintre cele șase funcții ale limbajului doar cea poetică și cea metalingvistică sunt specifice omului: ”…cimpanzeii, de exemplu explorează un teritoriu suficient de întins pentru a avea nevoie să împartă informații despre localizarea surselor alimentare, a pietrelor de care este nevoie să spargi nuci, despre prezența unui animal de pradă sau chiar despre starea lor emoțională; iar fețele lor lipsite de blană favorizează exprimarea a numeroase mimici. Indivizii sunt conștienți de propria lor stare emoțională și intențională ca și de a celorlalți. Un cimpanzeu foarte stresat, de exemplu, își va ascunde fața în mâini pentru ca să nu-și dea seama ceilalți de starea lui. Această conștiință de sine, de starea lui interioară, și această empatie pentru ceilalți merg până la minciună. Astfel, un cimpanzeu din rezervația de la Gombé, în Tanzania, era deosebit de îndemânatic când era vorba să găsească bananele ascunse de observatori. Ceilalți cimpanzei, care cunoșteau această calitate a lui, tăbărau pe el ca să își însușească bunătățile. Într-o zi cimpanzeul-detector observă că îngrijitorul pune fructe în două ascunzători și se îndreaptă ostentativ spre ascunzătoarea unde au fost puse mai puține banane. Ceilalți se iau după el, se bat pentru pradă, în timp ce el profită de încăierare și se duce liniștit la cealaltă ascunzătoare. Vedeți deci: nu e nevoie de limbaj pentru a-i înșela și manipula pe ceilalți! Dar datorită limbajului, aceasta va deveni o mare artă la seminția noastră” (p.44)
Chiar și din acest exemplu putem deduce felul în care limbajul, și mai apoi limbajul articulat, poate gestiona relații sociale complexe. De altfel, s-a constatat urmând logica in-group, out-group că cele mai de succes grupuri sunt cele cu o colaborare și coordonare eficientă internă și cu o agresivitate strategic direcționată în exterior. După cum observase și Durkheim grupurile în care predomină o solidaritate mecanică (grupuri extrem de omogene) rezistă cel mai bine în situațiile de criză. De fapt, lipsește puțin pentru a forma in și out-grupuri: o culoare a pielii diferită, o altă credință sau, pur și simplu, depărtarea de alte grupuri pe care ingrupul are tendința de a le considera subumane (legea kilometru-mort din presă funcționează ținând cont de acest aspect).
Am văzut că și alte animale sunt capabile de conștiință de sine, manipulare și înșelăciune, comportamente ”sofisticate” pe care avem, de obicei tendința de a le asocia cu omul. Totuși, de ce specia noastră a avut un succes evolutiv atât de mare? Istoricul Yuval Noah Harari leagă succesul nostru de ficțiune: ”…ficțiunea ne-a permis nu doar să imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestirea biblică a creației, miturile Timpului Visului ale aborigenilor australieni și miturile naționaliste ale statelor moderne. Astfel de mituri conferă sapien-ilor capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil în mare număr. Furnicile și albinele pot și ele să colaboreze într-un număr uriaș, însă fac asta într-un mod foarte rigid și doar dacă există între ele o rețea strânsă de înrudire. Lupii și cimpanzeii cooperează într-o manieră mult mai suplă decât furnicile, dar poate face asta doar cu un număr mic de aliați pe care îi cunosc bine. Sapiens pot colabora în moduri extrem de flexibile cu un număr nelimitat de străini. Acesta este motivul pentru care Sapiens conduc lumea, în timp ce furnicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii sunt închiși în grădini zoologice și laboratoare de cercetare”.