Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Prin textul literar spre sine

Prin textul literar  spre sine

 

N. Steinhardt a fost el însuși de acord cu cei care i-au contestat vocația de critic literar. „Nu sunt critic literar”, mărturisește sincer eseistul într-un articol din volumul Cartea împărtășirii, ediție gândită și alcătuită de Ion Vartic (cel care semnează și un Post-scriptum al editorului), afirmația aceasta trădând mai degrabă refuzul unei anumite perspective asupra operei literare și al ritmicității actului de a scrie. Convins că eseurile lui N. Steinhardt „sunt remarcabile”, Nicolae Manolescu îi reproșează autorului Jurnalului fericirii lipsa unui „minim discernământ critic care l-ar fi oprit să umple de elogii opere fără importanță, acordând unor scriitori de toată mâna o acoladă amicală, dar mai ales să le trateze ca simple puncte de plecare teoriile sale ieșite din comun”. Faptul nu numai că-l împiedică pe Steinhardt să emită judecăți de valoare, dar „îl oprește de la o carieră strictă de critic literar”. I. Negoițescu îl numește pe Steinhardt „colportor intelectual de geniu”, având și el rezerve în ceea ce privește critica autorului, pe care o consideră „ocazională și neconvingătoare”. Scrisul lui N. Steinhardt „reprezintă în același timp mai puțin și mai mult decât critica obișnuită” (Valeriu Cristea). Eseistul se detașează de critica literară, după autorul menționat, „printr-un anumit amatorism, printr-o oarecare nivelare a valorilor, prin aproximația unor situări, prin unele alăturări imposibile din punctul de vedere al ierarhiilor literare, prin absența suspiciunii critice.” Contează, mai ales, la N. Steinhardt, „mutarea accentului de la critică la persoană (…) prima devine adeseori un pretext, un simplu teren pentru desfășurarea ultimei. Comentariul strivește pe cel comentat, textul critic se substituie textului literar” (Valeriu Cristea).
„Sunt un franctiror”, afirmă despre sine autorul Jurnalului fericirii, întărind astfel ideea scrisului său ca acțiune pe cont propriu, rezervându-și plăcerea de a se abandona lecturii. „Îmi permit să scriu despre ce mi-a plăcut”, insistă N. Steinhardt, dar, înainte de toate, în spiritul libertății pe care și-o proclamă, își permite să nu respecte ceea ce în mod curent se înțelege prin „canoanele” criticii literare: „îmi permit să nu respect regulile și canoanele criticii, îmi permit să fac și observații de natură morală”.
Lectura ca relație esențială cu opera literară este de altfel diferită la N. Steinhardt de cea practicată de criticul literar (să-l numesc, după Valeriu Cristea, „unul obișnuit”) și când spun aceasta am în vedere în primul rând faptul că autorul, dacă nu face de-a dreptul abstracție de text (prin care opera se legitimează în ultimă instanță), îl privește cu o programatică detașare, intuind adevăruri pe care acesta nu le poate revela pe deplin cititorului. Este explicabil, din acest unghi, de ce eseistul tratează cu vizibilă condescendență „materialul scris”, hotărât să ia în considerare, în primul rând, „ceea ce nu e tipografic și vizual”.
N. Steinhardt preia de la Marshall McLuhan ideea de analiză a operei „dincolo de text”, a „câmpului”, care vizează „nimbul din jurul lucrării, aura ei, atmosfera, fundamentul, tot ce-i satelit și-n stare de pulbere încă neaglomerată”.
Eseistul își propune să-l citească pe Caragiale așadar nu „numai textual și vizual”, ci, mai ales, „în tot complexul cadrului audio-tactilo-evocatoriu, cu luarea în considerare a întregii ambianțe psihofizice și a fondului ca să zic așa octoplasmic, a gamei de valori înconjurătoare pe care ochiul n-o poate desprinde dintr-odată.”
Nu se poate vorbi la N. Steinhardt de o „trădare” a operei (dar oare nu este tocmai aceasta condiția ei, de a fi trădată la modul creator?) ori de ceea ce un Umberto Eco socotea suprainterpretare, autorul Jurnalului fericit având totuși în atenție realitatea limbajului, căruia nu este dispus să i se încredințeze însă fără nicio reținere. El nu contestă adevărurile pe care le limbajul le exprimă. Prin fascinanta aventură a unei lecturi cu totul particulare, donquijotești până la un punct, eseistul propune sensuri pe care textul le sugerează mai degrabă spiritului său predispus la configurarea unor posibile universuri.
În „mica sa capodoperă eseistică despre Scrisoarea pierdută” (Nicolae Manolescu), N. Steinhardt face „spectroscopia” lui Caragiale, pentru a ajunge la „aura” operei, precum și „la lumina epocii care sălășluiește inconștient și probabil nevoit în text”. Cu alte cuvinte, autorul eseului eliberează marile sensuri din chingile textuale, convins fiind că aceste sensuri trimit în textul operei doar ecouri palide, limbajul, care a pierdut forța originară a logosului, neputându-le exprima pe deplin. În această situație, eseul presupune un demers hermeneutic, recuperator; el gravitează în jurul relației dintre cuvântul divin și condiția de după cădere a cuvântului, devenit limbaj. Autorul rămâne credincios în fond unei anumite perspective asupra creației care presupune indiscutabil un har al artistului, un spirit care trebuie căutat dincolo de cuvinte, câtă vreme acest spirit trimite spre Cuvântul însuși. Sau, prin cuvintele unui Rudolf Otto, demersul lui N. Steinhardt trebuie înțeles în contextul felului în care religiosul se manifestă în lumea profană.
N. Steinhardt citește piesa lui Caragiale (el mărturisește că plângea „de-a binelea și la Noaptea furtunoasă și la Conu Leonida”) convins că autorul „saltă peste comedia de moravuri, peste genul realist, peste teatru”, dincolo de care trebuie căutată lumea „marii arte, unde se decodează sufletul omenesc”. Secretul piesei lui Caragiale este „nostalgia paradisului”. Într-un text în care orice critic literar s-ar raporta la un univers constituit din unghiul comicului, N. Steinhardt descifrează sensuri de mare profunzime: „Răspunzând «te iert» celui care spune «iartă-mă», ei intră numaidecât și tainic în contact cu paradisul”.
La fel de convingător pentru lectura lui N. Steinhardt este un alt eseu, Călătorului îi șade bine cu drumul, autorul referindu-se de data aceasta la mai mult decât modestul Ioan Al. Brătescu-Voinești. După cum era de așteptat, N. Steinhardt refuză să vadă în schimbul de replici ale personajelor de la han „numai material lingvistic brut” (cei care o fac, totuși, sunt repede taxați drept „puțin sensibili”, care „înțeleg anevoie”). N. Steinhardt are uneori nevoie de un text modest, așa cum este Călătorului îi șade bine cu drumul, pentru a-l redimensiona de-a dreptul impresionant, încărcându-l cu nobila povară a unei semnificații de profunzime: „În gnosa Călătorului beția solitară nici nu poate fi concepută; trăiește, dimpotrivă, acea bucurie pe care fericirea ori binele celuilalt nu numai că nu o stingheresc, ci o amplifică; ba mai mult decât atât, o condiționează, căci fiecare accede la o stare de euforie cu atât mai înaintată cu cât crește numărul participanților și se arată mai slobodă fericirea lor. Comesenii, în lumea și psihologia românească, infirmă cu desăvârșire formula Ceilalți sunt iadul”. Pentru el, în schimb, materialul acela brut, cum îl numește, înseamnă cu totul altceva: „o lume, o Weltanschauung, un univers”. Din perspectiva lui N. Steinhardt „comesenii noștri repetă (…) euforia banchetului platonician, se împărtășesc din esențe în chip nematerialnic”. Aceeași lectură o aplică inimitabil autorul Jurnalului feicirii unui alt volum al lui Ioan Al. Brătescu Voinești, Întuneric și lumină, fără să mai insist asupra eseului O nouă lectură a lui Ion, unde cunoscutul roman realist al lui Liviu Rebreanu este „citit” ca o autentică tragedie: „Întocmai ca în tragedia greacă: fatalitatea nu lucrează direct, îl pune pe erou să aducă el însuși la îndeplinire planul pe care ea, din vreme, l-a ticluit”.
Secretul Scrisorii pierdute constituie într-un fel calea de acces spre „secretul” lui N. Steinhardt însuși: el face dreptate creației căzute sub o zodie ingrată, încercând, fără a-l trata altfel decât cu un respect deosebit, să descifreze în textul literar respirația logosului, pentru a construi universuri ideatice deosebit de profunde. Eseistul este într-un fel stimulat de textul ce devine obiectul lecturii sale, care îl „inspiră” la modul fericit, exact așa cum realul îl inspiră pe oricare dintre creatorii ce-l acceptă ca punct de plecare pentru creațiile personale. Textul literar este pentru N. Steinhardt, cel puțin din acest punct de vedere, ceea ce reprezintă realitatea pentru orice artist: aceasta devine obiect al conștiinței sale, care îl recreează, inoculându-i sensuri majore, pe care formele existente le pot suporta. Altfel spus, scriind despre cărțile altora, N. Steinhardt își scrie, inspirat, propria operă. Dincolo de critica literară, mai mult sau mai puțin contestată, Prin alții spre sine este o ipostază a fascinantei opere a monahului de la Rohia.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg