Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Privind prin caleidoscop sau Stop cadru cu o „maree”

Privind prin caleidoscop sau Stop cadru cu o „maree”

 

 

Nicolae Iliescu
Mareea invizibilă sau Ora de gheață
București, Editura Academiei Române, 2019

 

 

Aș putea porni în analiza mea privind din oricare din cele două unghiuri de abordare anunțate în titlu, inspirată fiind de buchetul de titluri cu care autorul și-a împodobit volumul, în indecizia sa, probabil, de a se fixa asupra unui singur enunț reprezentativ. Pentru că Mareea Invizibilă sau Ora de gheață sau Paradisul recomandabil sau Asimetria Ruinelor. Amintiri dintr-o copilărie în zori sau Amintiri doldora de eternitate sau Despre dozajul și greutatea moleculară a acidului acetic pur și diluat – cromatografie Kraft sau Cum mi-am petrecut epopeea necesară (Compunere liber-aleasă după natura impusă a subiectului) nu reprezintă doar o înșiruire de titluri și subtitluri venite, după cum spuneam, doar din nehotărârea autorului de a alege una dintre variante, cât, mai ales, o sumedenie de indicii metaforice care conduc spre tema centrală a cărții, apărută în 2019 la Editura Academiei Române, temă care decupează, sau „îngheață” fragmente de timp viețuit, ca stop cadre ale unor colectivități, aflate în anumite momente ale existenței lor. Totul gândit prin prisma unei epopei personale (sau/și necesară, după cum ni se spune). Dar, în găsirea unei explicații pentru bogăția de titluri, nu trebuie uitat nici caracterul ludic al scriiturii marca Nicolae Iliescu, ca o semnătură personală, după cum bine se poate remarca în cărțile sale de până acum. Îmi amintesc că observam acest lucru și în volumul apărut în 2014 la Editura Tribuna, Masca și oglinda.
Însă, înainte de a merge mai departe, se cuvin câteva considerații despre autor. Nicolae Iliescu este un cunoscut prozator, eseist și publicist, cu numeroase volume apărute, fiind cuprins și în câteva antologii de referință. Ca o recunoaștere a activității sale literare, a primit, de-a lungul timpului, premii importante, dintre care amintim Premiul pentru proză „Ion Creangă” al Academiei Române, în anul 1991. Pentru serviciile aduse culturii române, a fost distins de către Președintele Românie, în 2004, cu Ordinul pentru Merit în grad de Cavaler.
Aparținând unei generații reprezentative pentru literatura română contemporană, ai cărei maeștri, amintiți în carte, sunt nume cu sonoritate clasică, precum Marin Sorescu, Fănuș Neagu sau D.R. Popescu, autorul ne oferă o incizie în societatea care l-a format, și pe care ne-o dezvăluie ca fiind un „Paradis recomandabil”. Îi este caracteristică lui Nicolae Iliescu construcția de tip lego, sau puzzle a textului, însă „cioburile de realitate”, cum numea cineva secvențele lăsate, aparent, fără continuitate, sunt parte a unui „haos” bine controlat, supunându-se rigorilor unei structuri circulare, care se va închide în final.
La fel ca în cazul unei piese de teatru, ni se face cunoștință cu personajele încă de la început, înainte de a intra, propriu zis, în epicul volumului: „Nae Nicolae – scriitor relaxat, fost profesor de fostă literatură și corupt de Realitate; Guriță – prieten ideofag și amator de librării în aer liber, biblioteci, anticariate și farmacii; un șofer ambiguu; o pereche de părinți admirabil de sufletiști și agasant de iubitori; tanti Sora și Valerică, un cuplu; vocea narativă; Scarlat, Olga, Donca, Dezideriu, Ghelase, Fănică, Tașcu, Vintilă, Castrișanu, Teșeleanu – trecători; figuranți, citați, numeros public.” Dintre aceștia cel puțin unul ar putea fi bănuit, din descrierea ce i se face, ca fiind un fel de alter ego al scriitorului. Însă, în ciuda acestei aglomerări, doar naratorul este, de fapt, singurul personaj. Sau, altfel spus, el este păpușarul, cel care manipulează toate personajele pentru a reda povestea, care este, până la urmă, o istorie personală.
Despre arhitectura volumului, precum și despre sursele din care s-au cules unele informații necesare ancorării evenimentelor în realitate (în esență un rezumat al expunerii), găsim lămuriri în secțiunea finală, Garden Party, adică Bibliografie: „Cică sunt douășpe feluri de a privi pe fereastră: privirea conștiincioasă, cuviincioasă, chiorâș, târâș, grăbită, abundentă, mirată, căzută, scăzută, de vară, devoratoare, dogită. Urmează la rând privitul și plivitul prin bibliotecă și prin arhive. Toate cărțile folosite aici sunt prezente la locul lor, în text și în context, dar trebuie adăugate și corespondența dintre Valeriu Pria și Sorița lui, pusă la dispoziție de amabila doamnă profesoară Emilia Sinov și de prietenul Maurice Viglione, jurnalul soldatului-cronicar Ion Bogdan și pus la dispoziție de prietenul Alexandru Dimitriu, jurnalul tânărului locotenent Berechet, cartea medicului Hans Canossa și evident jurnalul ofițerului Marcel Fontaine publicat la Editura Academiei. Restul este alcătuit din poze de familie. Precum și din alte condimente.” Fără dubii, multitudinea de informații, de detalii, exact amplasate cronologic, dacă e să ne gândim numai la o amplă expunere a gazetelor care apăreau la finele Primului război mondial, trădează atenta studiere a arhivelor. În aceeași idee, se remarcă și fermecătorul capitol epistolar din debutul volumului. Cele câteva pagini care redau scrisorile de pe front ale locotenentului Pria către iubita lui Sorița, și care păstrează nealterat parfumul limbajului arhaic.
De altfel, războiul este un subiect care revine obsesiv. Nu vorbim despre analizarea unui anumit război, ci a ideii de război, de la reflecții asupra unor evenimente trecute, până la formulări profetice care pot părea tulburătoare în contextul actualei pandemii: „Un război este întotdeauna un abator și îl știi început, nu și terminat.”; „Războiul însuși s-a schimbat, nu mai e perceput ca un act măreț, eroic. Se vorbește despre războaie asimetrice, unde înalta tehnologie zdrobește pușcoacele uzate moral […] Se vorbește despre războaie chirurgicale.”; „Războiul nu mai este o epopee mitică, acum se învinge fără glorie”. Și nu în ultimul rând, a se vedea finalul cărții, cel care închide „cercul”, după ce, așa cum spuneam, primele pagini, reunite în Prolog, sunt dedicate unor trimiteri la vremea războiului și epistolelor de pe front amintite. „Războiul este o vreme de epidemie, de amurg, de abator 5 și de viermi. Și moarte nesăbuită și anonimă. Pacea este copilărie, bucurie, liniște dezsălbăticire. Și viață prielnică. Gata” Ce ar putea să încheie mai ferm o poveste decât această ultimă propoziție formată doar dintr-un verb, și atât? Însă acesta nu este singurul „cerc” care se închide. Am putea afirma că structura cărții conține o succesiune de două astfel de închideri circulare, adică, altfel spus, un „cerc” în „cerc”. Asta pentru că imediat după Prolog, unde ni se spune că „Existau puține indicații că Timpul nu o va lua razna”, avem un Antract în care unul dintre personaje, Guriță, îi dezvăluie prietenului Nae Nicolae, scriitor, intenția sa de a scrie o proză despre Primul război mondial. Discuția, suspendată pe fondul apariției altor frânturi de realitate, se reia și se încheie abia în finalul cărții, înainte de Garden Party. Concentricitatea aceasta simbolizează timpul. Timpul ca o succesiune continuă și variabilă de momente care alcătuiesc viața individului. Pentru că, spunea Nicolae Iliescu, într-un alt volum, „Se trăiește într-un timp circular dar și creator.”1
Miezul epic, cel care provoacă de fapt mișcarea circulară, precum piatra aruncată în lac, îl constituie istoria personală, acea trimitere nostalgică la „Paradisul recomandabil”. Întoarcerea la starea „edenică” se face printr-o memorie de tip proustian, prin care ni se evocă obiecte, alimente, mirosuri și gusturi, aparținând unor vremuri idealizate de-acum, vremuri în care: „Nu învățaserăm să ne gândim la moarte [..] nu exista..”, pentru că se trăia „sub un clopot de sticlă […] ca într-o pagină strict prinsă în tamburul mașinii de scris: depășeai cu o literă, se bloca tastatura și suna un clopoțel”. O perioadă în care „mămicile cumpărau cărți de școală și de lecturi suplimentare, păpuși, mașinuțe, jucării de carton, loto cu fructe, piticot, fotbal cu nasturi, mingi colorate, sănii cu tăblie de lemn și ramă metalică. Tăticii aduceau în ziua de leafă mușchi țigănesc, cașcaval de Dobrogea, piept de pui afumat, tort de ciocolată sau amandine sau cataifuri sau mascote sau negrese și inevitabil flori”.
Completează istoria personală, alături de universul miraculos și de nimic temător al copilăriei, adolescenței și tinereții, alte episoade care țin de inevitabila dramatizare a existenței, pentru că, nu-i așa, „Viața este în cele din urmă un spectacol al suferinței scrâșnite […] a cărei singură tămăduire este oleacă de haz cu care să înduri toate cele”, iar „Dramele sunt strict personale, doar faptul că se repetă și trec pe la toate porțile și se multiplică în toate familiile le fac general-valabile și general-umane”. Privind prin această lunetă a experiențelor proprii și personale, autorul ne dezvăluie celelalte istorii și personaje din carte, care înfloresc la capătul privirii precum imaginile colorate ale tubului de caleidoscop.
Categorie din care fac parte și cele ce țin de memoria literară, și care amintesc întâmplări ce pot completa cu succes capitole ale unei istorii de acest gen. Regăsim aici un amplu spațiu rezervat lui D.R. Popescu, povestiri cu tâlc despre Main Sorescu, ori Fănuș Neagu, ba chiar un episod amuzant cu „țăranul din Hobița” care nu înțelege de ce numele Ionescu nu era bun pentru cineva care se ocupa cu teatrul la Paris, și a fost necesară înlocuirea ultimei vocale, ajungându-se astfel la Ionesco.
Dacă opțiunea pentru primul titlu al recenziei mi-am argumentat-o deja, în ceea ce-l privește pe al doilea, Stop cadru cu o „maree”, pot spune că mi-a fost inspirat de cel dintâi titlu al volumului, Mareea invizibilă, decriptat abia după ce am parcurs volumul. Referirea la valul generației (nu în sensul strict al termenului) evocate aici, incluzând, desigur, destinul autorului, dar și alte destine, literare și nu numai, mi s-a părut a fi evidentă: comparația cu o maree, care vine și-și lasă urmele pe nisip. Adjectivul invizibilă – îl pun pe seama raportării la „oceanul” care este omenirea din toate timpurile, dar și a modestiei autorului.
Inspirată mi s-a părut a fi și alegerea imaginilor de copertă2, în mod deosebit cea de pe prima copertă: trei indivizi care par a căuta, dezorientați, ceva pe o plajă inundată, fiecare îndreptați în altă direcție, sugerând însingurarea și lipsa de orizont a omului din societatea noastră, contemporană. În strânsă corelație cu o altă afirmație a autorului, care atrage atenția asupra faptului că „În epoca globalizării galopante pe care o trecem, omul va deveni din ce în ce mai mult un animal singuratic.” Dar pentru că nu vreau să închei într-o notă pesimistă, îmi mai arunc o dată privirea asupra pieselor de puzzle împrăștiate de Nicolae Iliescu în paginile acestei cărți și găsesc finalul potrivit: să nu uităm că, până la urmă „Viața este o sumă de opțiuni”.

 

 

Note
1 Nicolae Iliescu, Masca și oglinda, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014.
2 Detalii din lucrările „Vânătorii de șerpi” și „Muntele nostalgiei”, de Șerban Savu.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg