Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Profa de pe munte

Profa de pe munte

Cei de aici par cumva, altcumva, decât oamenii cu care-s obișnuită. Să vezi…
Așa și-a început istorisirea o priete nă, poetă, din Brașov. Fuma pe trepte afară, lângă mine, în seara recitalului. Ne sprijineam de casa aceea din bârne, înălțată acum aproape suta de ani și ne ținea spatele drept. Ea se înfiora însă ușor povestind. Ne pătrunsese răcoarea serii.
– Lucram la Inspectoratul Școlar și ne-am trezit, într-o zi, cu o femeie cu fruntea asudată și îmbujorată. Era îmbrăcată prea gros pentru oraș – mi-am zis – și, probabil, pornise de cu zori. Venise să spună că n-o să se prezinte la examenul de titularizare, unde era înscrisă. Nu-i pregătită și, de fapt, renunță la ideea de a fi profesoară de română. Urmase cursuri de limba română prin Învățământ la distanță, preda de mult matematica undeva sus, în munte, și poate n-avea numărul de ore necesare pentru o catedră întreagă. N-am întrebat-o. Chestie de bani, de salariu. Dar am încurajat-o cât am putut. Să nu dea înapoi, că nu va fi așa greu, că dacă deja știe cum e la clasă… Bla-bla… Mă uitam la mâinile ei atât de muncite și nu puteam eu, eu nu puteam… renunța. Trebuia s-o conving. Am înțeles că făcea naveta între Măgura și Peștera sau invers, în munte, nu mai știu. Pe potecă, firește. Peste un ceas jumate dus, altul întors, uneori dura mai mult, pe vreme de toamnă, iarnă. Pe întuneric. Încercam să-mi imaginez.
Pufăia, se strângea-n ea de frig, se-nghesuia-n mine, iar eu zâmbeam. Nu, draga mea, îmi ziceam, nici vorbă de săpat la grădina de zarzavat, cum credeai, acolo cresc doar puține rădăcinoase, legume nu, poate la holda de cartofi, dar și pentru peciuici era prea sus, la 1200 și… de metri. Poate încropesc un solar, dar prea e scurtă vara, aici. Vite, da, de muls, poate și oi și capre, și vreun purcel, de rânit în cotineața lui, la găini, pe unde dă și vulpea și dihorul și uliul. De aceea vor fi fost atât de muncite mâinile profesoarei tale. Sigur că erau nămeți sau viscole. Sigur că drumeagul era în buza pădurii.
Voise o ministereasă de-a turismului să facă un mare viaduct între Șirnea și Peștera. Să nu se mai ocolească prin Bran. Dânșii, domnii, să nu mai ocolească. Se făcuse șosea, da, până sus. Că doar avea vilă acolo. Și destui alții. Cum nu? Sunt, poate, cele mai frumoase locuri de la noi din țară. Ce, poate?! Doar un lac de munte, un iezer, un tău, să le fi întregit măiestria. Măiestria naturii. Că era acolo o ruptură de relief, o cădere uriașă, încât Piatra Craiului arăta peste fire de semeață, se ridica perete falnic, te lovea în față. Apusul o îmbăia, o scălda, și-n spate aveai Bucegii, cu răsăritul de lună, de soare. Munți pereche, astfel că mersul soarelui în spatele unuia se răsfrângea, se oglindea în celălalt masiv, lung timp. Le lingeau lumini roșietice, sângerii, portocalii, zmeurii, aurore și amurguri, curcubee, pâcle și cețuri. „Se uită soarele înapoi”, spun oamenii. Oamenii care se obișnuiesc cu orice. Și cu frumosul. Și, dup-o săptămână, nu mai tresar, nu li se mai oprește respirația în fața frumuseții… Cea care va schimba lumea, zicea Dostoievski. Mare scriitor, mare naiv.
Prietena mea se arăta vag indignată de unghiile lungi, lăcuite, ojate și imprimate cu steluțe, de tocurile super-înalte cu care apăreau în clasă, la examen, absolventele de „Litere”, ba și cele de Liceu Pedagogic. De ocheadele lor disprețuitoare aruncate profesoarei din munte. Poate și de asta, pur și simplu, a tras de femeie să se prezinte.
Și a venit. Avea ea de acum emoții, cea care examina.
Își îngrijise mâinile și aceea, cu unghii tăiate din carne desigur, dar date și ele, mai sfios, cu un lac. Își strânsese părul, neîndemânatic, într-un coc și asta-i dezvelea ceafa albă, prea albă, nevăzută de soare, precum restul feței. În munte se acoperea cu broboadă, nu? Ajunsese la școala de oraș în bocanci, dar și-i scosese, și purta acum, stângaci, pantofi cu un pic de toc. Noi, nouți. Venise cu ei în traistă, cum fac femeile de la țară când merg la biseică prin zloată. Părea c-o și strângeau puțin încălțările. Avea o rochie croșetată, cam lălâie, de lână. Decentă, cum ar veni. Vorbea un pic prea puțin, pentru ce se așteaptă de la o profă de română. Dar totul era corect, nu se pierdea în bazaconii și înflorituri. Nu era „pe lângă”, așa cum nonșalant se roteau la catedră cele dinainte. Se roteau ca păunițele. Ea scria însă, scria mult pe tablă. Cam încet, se dădea un pas înapoi, privea atent tabla, de parcă silabisea în gând, să nu fie vreo greșeală. Din când în când, îi năvălea roșeața pe chip. Și, n-ai crede, bine-i mai ședea.
Copiii, elevii, au fost tentați din start, spre garagață. Prea era altfel decât celelalte. Doamnele examinatoare i-au potolit repede și i-au… paginat spre a o sprijini. Ce iute s-au prins care era treaba. Au… colaborat la oră și totul a ieșit perfect. Nici o bâlbă.
Într-un fel, de tot hazul și paradoxul, s-a dovedit a fi subiectul, tema orei de română ce trebuia s-o susțină profesoara noastră. Caragiale! Absolut și eminamente orășean, scriitor ironic, nu mi-l puteam închipui viețuind în lumea munților. Și nici pe ea capabilă să-l înțeleagă de profundis. Ași, a mers ca pe roate. Probabil, tabla pe care tot scria a răsfrânt cele notate…
La sfârșit, urări și felicitări. Vorbele și-au mai dat drumul, dar se grăbea profesoara. Avea rată, autobuzul de Pitești, care-o lăsa în Bran, apoi, pe jos destul… Atât doar a povestit că, da, se cam temea de lupi, în marginea pădurii mergând repejor singurea. Până-ntr-o zi. Din acea clipă nu s-a mai temut de nimic.
Dar, de aici încolo, vocea i s-a schimbat. Și privirea. Ce interesant. Ce-ar fi zis… Caragiale?!
Îi răsărise-n cale o făptură, a istorisit ea. O fată cu brațul după gâtul unui cerb.
Se-ntovărășeau nedezlipit, așa că, atunci când fata a întins mâna și-a vrut să se prezinte
– Cipriana mă numesc, Cipri…, cerbul și-a plecat coarnele și-a zgâriat-o pe obraz. Femeia dă la o parte o șuviță din coc și arată cicatricea. Era să-i scoată ochiul și locul era la tâmplă, fusese gata să leșine. De durere, de șoc, de uimire. Căzuse.
S-a trezit, nici nu și-a dat seama după cât timp, că e legănată, cântată și dezmierdată!
Fata cea ciudată îi susura de leagăn, o liniștea, o alina. O ținea în poală, ca pe un prunc, pe ea, ditamai muierea. Reușise s-o salte de jos. I-a zâmbit confuz, și-au zâmbit. S-a ridicat profa plutind, cât era ea de școlită, și a plecat cu părere de rău. Și-au făcut lung timp semne de rămas bun. Nu știe de ce i-a pierit teama. Putea fi o știmă, o vâlvă a pădurii, una dintre iele, ali frumoase, ali din vânt, cele care te pocesc, îți iau putința vorbei, din spaimă, sau o solomonară, o drăgaică, cine poate hotărî? Nu degeaba avea-n păr împletite flori de zmeur. Te putea vrăji. Frunzele și florile de zmeur fac bine la circulația cerebrală, așa citise, că le mai știa…
Dar nu, liniștea i se așternuse total femeii în inimă. Fata aceea i-o turnase, nu putea fi cu primejdie. Sigur, nu putea fi așa. Și-o podidise dorul. Abia ce-a dispărut Fata, c-ar fi vrut s-o întâlnească iar. A tot căutat-o, a strigat-o. Nu mai cunoștea defel care fusese locul. Poate se înfrunzise prea tare. Asta-i.
De atunci, crede c-a luat-o încet cu pluta. Că-i dusă. Fiindcă s-a pus să scrie mici depeșe. Bilețele către Cipriana, care începeau cu – Unde ești?
Căuta pixuri anume, să nu le spele ploaia. Vâra scrisorica în anvelope de plastic. Punea câte o piatră în colțuri, să n-o ia vântul. Mărturisește înroșindu-se și cu capul mai mult în jos. Nu poate să tacă, dar nici să privească în ochi pe cei cărora le turuie taina ei.
A zâmbit puțin strâmb profesoara în cancelaria străină, de oraș. Iar prietena mea îmi declară și ea, cu zâmbet – Nu știu ce să inventez s-o mai chem la noi pe profa de mate-română, na! Ce zici de asta?
Nimic nu ziceam. Se lățea zâmbetul, îl schimbam între noi, de la una, la alta. Și ne-am luat de gât în înserare și ne-am legănat ușor îngânând acordurile din Chopin, ce ne legănaseră și ele cu puțin timp înainte. Să-i spunem toate astea și lui Lorit, pianistei?, ne întrebam. Am râs și-am hotărât – Data viitoare, când ne mai cheamă la un recital.
Dar dac-am izbuti s-o aducem și pe Cipriana?!
Păi ce, tu chiar crezi că există Fata asta a Pădurii?
Cum nu, doar am văzut-o și eu.
– Nu cumva ai visat? Ia gândește-te mai bine. Când vin cețurile câte nu par posibile. Profa căzuse, se lovise la cap. Mai știi ce-i adevărat?
– Fir-ar…, ce orășeancă mai ești și tu. Fată de asfalt.
– Hai, nu te supăra acuși, doar prietenia trece peste absolut orice, nu te ofusca…
– Da, trece, dar dă-mi un pic pace, până-mi trece…

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg