Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Profesiunea de credință a unui voievod-țăran

 

Vasile Igna
Ora închiderii
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2016

 

Cu două milenii și ceva în urmă, Protagoras proclama solemn că omul e măsura – metron – tuturor lucrurilor. Din perspectivă antropocentrică, pesemne că-i adevărat. Dacă însă schimbăm perspectiva și ne raportăm la ceea ce face omul, lucrurile ar sta taman pe dos! În acest caz, nu omul este măsura lucrurilor, ci lucrurile sunt măsura și pe măsura fiecăruia. Oricum, fie că e măsură, fie că e oglindă a lor, omul judecă și se judecă după… fapte. În cele din urmă, doar faptele contează! A spus-o întâi apostolul Iacob. A repetat-o apoi și… Goethe.
Și-atunci ce face omul? Viețuiește, simte, plăsmuiește, gândește, glăsuiește, tânjește, crede etc. Fiecare după puterile sale. Și tot după ele, pentru sine și pentru semeni, mai trudește și plămădește bunuri și valori pe care, împarte, le pune în circulație. Unde? Pe piață! În acest loc „vrăjit” găsim aproape orice: de la fleacuri și mărunțișuri, până la nestemate și lucruri neprețuite.
Începând cu Adam Smith, apostolii tranzacțiilor libere, ca niște sirene, ne tot susură în urechi același refren: piața e guvernată de o singură lege, a cererii și a ofertei. Fatalmente, ca „o mână invizibilă”, această lege reglează totul. Așa o fi ! Numai că, bunăoară, dacă ne îndreptăm privirea spre piața cărții din România, situația pare a sta tocmai pe dos.
O foame neostoită de câștig și de faimă a stârnit (stârnește) și alimentat (alimentează) puhoiul de noutăți editoriale ce s-au revărsat (se revarsă) pe piața cărții de pe întreg cuprinsul patriei. E drept, din când în când, acest torent scoate la iveală și „bijuterii” veritabile ale spiritului uman. Printre aceste podoabe științifice și literare iese la iveală și romanul Ora închiderii al lui Vasile Igna.
Apărut de curând la Editura Cartea Românească, ultimul roman al prozatorului, poetului și diplomatului maramureșean poate stârni interesul acelui soi de cititori insensibili la epicul plin de adrenalină, senzații tari, personaje stranii, scene obscure, plăsmuiri incoerente și halucinante, acte obscene ori stări patologice etc. și care, pe deasupra, caută limpezimea și anvergura spiritului educat, profunzimea și noutatea unui gând, subtilitatea unei analogii, vraja unui simbol, farmecul alegoriei, ispita misterului, generozitatea și eleganța aristocratică a dialogului veritabil, referințele discrete la idei ce-și au rădăcinile în cele mai variate câmpuri ale culturii: filozofie, politologie, logică, antropologie, sociologie, medicină, psihologie, istorie, fizică, biologie etc.
„Mofturile” ori „virtuțile” stilistice și spirituale pomenite mai sus, ce se regăsesc din belșug în romanul Ora închiderii, par a fi destinate amatorilor de emoții intelectuale, care n-au nicio legătură cu cele stârnite de freamătul pulsiunilor abisale. Mai mult, același soi de cititor, parcurgând romanul, ar putea găsi o împătrită sursă de fascinație a spiritului său. Ca și seducția erotică, sub aspectul compoziției și a stilului narativ, seducția noetică pe care o stârnește acest roman e bine dozată. Printre altele, această fascinație e generată de optica narativă a autorului de intriga, cadrul și conținutul romanului.
Așadar, să le luăm pe rând. Prima surpriză, evident plăcută, e provocată de noutatea perspectivei est-etice. Aceasta e răsturnată dinspre prezent spre trecut. Așa cum ne-o sugerează chiar subtitlul romanului, numit sugestiv anabasis, poveștile eroilor evocă destine ce sunt reactualizate prin intermediul memoriei. Amintirile și întâmplările pomenite de principalii actori ai romanului se desfășoară ca un ghem. Însă nu cum se întâmplă îndeobște, dinspre trecut spre prezent și, eventual, spre viitor. Dimpotrivă, ele încep din prezent, îndreptându-se spre trecut. Anabasis-ul, ca privire retrospectivă, e îngemănat cu anamnesis-ul, cu amintirea și reamintirea.
În plus, optica epică răsturnată e apoi întărită și de moto-ul pe care ni-l propune autorul: Dacă prin veșnicie nu se înțelege o durată de timp infinită, ci atemporalitatea, atunci trăiește veșnic cel care trăiește în prezent. Gândul lui Wittgenstein, ce-l regăsim în Tractatus Logicus-Philosophicus, este de fapt o prelucrare a unei reflecții a Sfântului Augustin. În Confesiuni, reflectând și asupra timpului, marele gânditor al creștinătății timpurii opinează că acesta are o natură subiectivă, căci „prezentul, dacă ar fi mereu prezent și nu ar trece în trecut, nu ar fi timp, ci eternitate”. Mai mult, „există trei timpuri, prezentul celor trecute, prezentul din cele prezente și prezentul din cele viitoare. Căci toate acestea sunt în suflet și în alt loc nu le văd: memoria prezentă despre cele trecute, vederea celor prezente și așteptarea prezentă a celor viitoare.”
După cum se vede, deși numai aparent diferite, cele două fragmente ne spun cam același lucru: a trăi într-un continuu prezent înseamnă a aboli timpul și a te plasa în eternitate sau veșnicie. Iar viața eternă e o viață în care memoria e suspendată. Numai că, atât în această lume, cât și în cealaltă, după cum ne spune Augustin Steriu, cel mai izbutit personaj al romanului, „Memoria înseamnă totul, inclusiv capacitatea de a-ți controla prezentul… eu sunt convins că în rafturile acelei biblioteci universale în care sunt așezate, ca niște incunabile, ființele noastre, fiecare posesor de memorie are propriul loc. Un loc fix, imuabil, pe care nici măcar românii nu-l pot negocia”.
Așadar, așa cum se poate desluși din rândurile anterioare, și în viața de aici, și în cea de apoi, memoria este indispensabilă. Prin ea ne definim, și tot prin ea ne individualizăm. Dacă e ștearsă, e ștearsă însăși umanitatea noastră. Pesemne că și acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care autorul, în mod surprinzător, dar cu eleganță și rafinament, alege să răstoarne discursul narativ clasicizat, conducându-ne dinspre prezent spre trecutul și istoria personajelor din roman.
Apoi, tocmai prin simplitatea și limpezimea ei, intriga romanului e fascinantă. Pe scurt, începutul poveștilor din această carte e provocat de o întâmplare aparent banală: Andrei Ionescu, un bucureștean ca oricare altul, dobândește calitatea de protokletos, de întâi chemat. Cum? Plimbându-se plictisit și fără țintă pe străzile capitalei, la un moment dat se hotărăște să intre într-o cafenea ce-și deschisese de curând porțile. Intră, se așază la masă și așteaptă să vină chelnerul. Numai că surpriză: patronul localului, Coriolan Popescu, îl anunță că, împreună cu familia, au hotărât să ofere „primului client ce va intra în local privilegiul de a folosi în exclusivitate masa la care se va așeza precum și dreptul la o consumație gratuită…”. Astfel, în virtutea acestei donații, Andrei devine proprietarul unei mese în jurul căreia se vor aduna principalii protagoniști ai romanului, organizând un Symphosion ce se repetă la intervale mai mult sau mai puțin regulate. Și tot la această masă, în cadrul acestui symphosion, vor fi depănate poveștile „incandescente” ale acestui roman, povești care te țin cu „sufletul la gură”…
În al treilea rând, atmosfera și cadrul narativ în care sunt evocate întâmplările și destinele personajelor sunt la fel de fascinante. În ochii celor șase protagoniști, rând pe rând, cafeneaua Consul se înfățișează „ ca o scenă improvizată ce urma să se populeze…, un divan postmodern…, o catacombă, un ascunziș secret asemenea celor primilor creștini, un echivalent zumzăitor și sărbătoresc luminat al caselor conspirative…, arhipelagul Galapagos…, un labirint în miniatură…, un câmp electromagnetic…, o biserică deschisă în care nu se slujește nicio liturghie…, a opta bolgie a unui infern cu pereți de sticlă fumurie” ș.a.m.d.
Indiscutabil, inserate cu multă eleganță și naturalețe în câmpul epic al romanului, aceste imagini n-au cum să nu stârnească fascinația în rândul cititorilor de care pomeneam mai devreme. Cred că și aceste metafore, ca niște oglinzi, pot fi expresia unui spirit poetic, aristocratic și cultivat. Căci acesta este Vasile Igna!
În al patrulea rând, romanul Ora închiderii fascinează cititorul și prin conținutul său. Policromia și polimorfismul dialogurilor, confesiunilor și evocărilor relatate de cei șase protagoniști – Andrei Ionescu, un funcționar conștiincios, fizicianul Matei Alupei, doctorul Luca Hossu, profesorul de istorie Ioan Hristu și glosatorul Augustin Steriu, cel care intenționase să scrie o Cetate a egalilor – sunt dublate de reflecțiile, comentariile și problematizările „specializate” ale acestora. Cu toate că poveștile evocate sunt captivante, mai încântătoare par a fi glosele, comentariile și meditațiile profesioniste ale protagoniștilor întruniți într-un „conclav” la cafeneaua Consul.
Parcurgând romanul, ai impresia că poveștile, dialogurile ,confesiunile și meditațiile „actorilor” pun și expun situații, destine și probleme care, la rândul lor, trimit la alte probleme ș.a.m.d. Scrise în cel mai pur stil postmodern, dar cu nuanțe și irizări clasiciste, evocările și narațiunile se completează, se suprapun, se intersectează și adesea se despart pentru ca, mai apoi, pe alte coordonate, mecanismul narativ să continue și să crească în complexitate.
Fără a intra în detalii epice irelevante, aș remarca totuși țesătura narativă formidabilă a romanului. E o țesătură întortocheată ce pune în lumină destinul a trei personaje absente din „conclavul „ de la Consul: Elisabeta, Dumitru și Terezia. Pesemne că evocarea destinelor personajelor absente a fost pretextul întâlnirilor repetate a celor șase protagoniști. Pe de altă parte, cu toate că ițele și urzeala poveștilor sunt încâlcite, din finalul romanului aflăm că eroii absenți erau „tot timpul acolo, că fuseseră tot timpul acolo”. De aici rezultă că nu numai țesătura epică rămâne deschisă. Tot deschise rămân și interpretările ori reflecțiile pe care ea le generează. Până la urmă Ora închiderii face posibilă o… nouă deschidere, căci, asemenea lui Proteus, romanul scris de Vasile Igna are fețe multiple și schimbătoare. Cât privește fascinația filosofică a romanului nu pot spune decât că, cei ce doresc să o găsească, musai trebuie să citească Ora închiderii. Oricum, după gustul și judecata mea, această operă se dovedește a fi una din cele mai izbutite creații ale literaturii postmoderne românești.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg