Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Profesoare, poezie și critică

1. La editura „Clubul Mitteleuropa” din Oravița, Magdalena Hărăbor, profesor de limba și literatura română la un prestigios colegiu național din Brașov, publică volumul Dimineți de cuvinte, al cărui manuscris a fost premiat în cadrul proiectului Eminescu la Oravița,1868.
Ceea ce reține fără îndoială atenția la lectura volumului este tendința poetei de a-și concretiza sensibilitatea(nu în mod obligatoriu una feminină) într-o confesiune care, mizând pe metaforă, ia de cele mai multe ori inițiativa, făcând concurență textului promis prin titlul ce trimite spre un univers textualizat, reflectat in limbaj: „Mi se deschide-n cale petala dimineții/ mierea îmbracă frunze de pelin/în acuarelă/ timpul se joacă/prin crengile de-arin/curge licărul/din sorii rămași/în rădăcini”. Metafora este de altfel căutată și prezența acesteia temperează de cele mai multe ori discursivitatea ce pândește textul: „Zâmbete la răsărit/Poemele/Învață să stea în picioare/pe linii șerpuitroare de cuvânt/Nu le pasă de bariere/De spaime, de spini/Poemele/ Tac/ Străbat depărtările/Înfășurându-se în coajă de stele”.
De cele mai multe ori autoarea se autodefinește delicat, sedusă vizibil de spiritul unui anumit tip de poezie, spirit de care se pare că(încă) nu este dispusă deloc să se despartă:„Sunt o clepsidră/în care picură un strop de nemurire/ firavul de nisip/scurgându-se tăcut și liniștit”. Eul se plasează în centrul atenției lăsând, delicat totuși, să se simtă orgoliul feminității conștientă de sine: „frumusețe/joc de lumini și umbre/peste goliciunea mea/un cântec/Mă vrea trilul din el/o nea/Mă vrea albul/Din ea”. Realitatea poartă amprenta acestei feminități: „Respir/mă scriu pe foile de nalbă/simt/ cum prind rădăcini/în aer/fără cicatrici/amintiri pe /pojghița de piatră/devin/limanul chemărilor/albe”. Gesturile mărunte nu sunt redimensionate și nu sunt umbrite de semnificații grave, ci transcrise, cu sentimentul cât se poate de sincer, că devin repere ale existenței, totul în lumina convenției și a livrescului: „Când/în zgomotul firii respiră/alt răstimp/cobor în mine s-adun nectarul florilor/și-n gest de plecăciune/ strâng căuș azurul/adăpostind în inimă/o rugăciune”.
Poetei îi reușesc definițiile lirice reținând atenția prin delicatețea contururilor și prin calmul șoaptei: „Deasupra apelor tinere/ sub cerul nou/Într-o lumină de nesfârșită risipă/Un pescăruș/Deschis evantai în cântecul mării”. Descrierile Magdei Hărăbor fixează spații ce emană o profundă sensibilitate, dincolo de efemeritatea și frumusețea acestora, pe care poeta le reține și le impune ca pe o descoperire proprie: „În părul de frunze miroase a toamnă/septembrie îți ninge în palmă/Steaua polară/părul de frunze/miroase a iarnă/topite, cerurile/răsfirate, rebele/varsă mărgele peste/somnambula-ntristare/sculptează/de rouă, un nou anotimp/peste letargica viețuire”. Dialogul eului cu lumea se consumă la Magda Hărăbor în orizontul aceleiași delicateți ce apelează de fiecare dată la o caligrafie pe măsură: „La întîlnirea mea cu florile/nu ne vorbim/ne privim/ne cântărim intensitatea culorilor/a sentimentelor/La întâlnirea mea cu păsările/deprind tăcerea zborului/aripi deschise în mine alunecă”. Într-o poezie cu accente de „ars poetica”, autoarea se lasă ispitită de cuvânt și de forța originară a acestuia, cu nostalgia cuvântului nerostit, care nu mai poate genera însă decât universuri imaginare: „Cuvântul care nu a fost rostit/cuvântul rămas în mine crește/ înflorind în scântei rotunde/arde necontenit, pară de foc/din care se hrănește visul de-a fi fost”.
Sinceritatea aruncată în joc fără de reținere se regăsește în anumite accente ale textului poetic, ce se supune fără de răzvrătire vocii poetei: „Te văd/ ca prin vis/ ținându-mă de mână/Pe-o stradă cu trecători/nu-mi datorezi nimic/Nu-ți datorez nimic/Fărâme de iubire/ne pot reîntregi/În noi e drumul lung/Putem continua liniștiți ce-am început/Așază un scaun în plus la masă/Pentru prietenul de care și-a fost dor/doar aici frigul nu mai urcă din caldarâm/Simți căldura ferestrei luminate”. Uneori Magda Hărăbor are intuiții notabile: „Se topește în mine înserarea”. Sau: „Mă cufund în vară/ca-ntr-o poveste”. Dorința de a surprinde cititorul nu are întotdeauna efectul dorit: „În spițele timpului/deșteaptă sufletele din rana zărilor/deșertul vibrează/În goană/cai fluturând ale lor coame gălbui/Mușcă din văzduh/Fierbinte patimă/Al soarelui răsărit”.Cu atât mai mult, sinceritatea rostirii devine în acest caz un refugiu de care poeta este pe deplin conștientă:„Înalță-mă să văd/Unde e liniște e și durere?/spune-mi, mamă, înainte să adorm/o nouă poveste”. Ceea ce nu înseamnă că poeta nu are disponibilitate pentru o altă atitudine față de real:„Sunt oameni de carton/Încremeniți/Deși se-ncălzesc/Pe lângă focuri/Nu-și ard frica//Sunt oameni de zăpadă/care-și topesc iubirile/În flăcări de gheață/sunt oameni de ceară, de lut/Căutători de comori//Vin și pleacă/din cutii/jumătate închise/jumătate deschise/Sângerând și râzând”.
Rețin pentru final un poem în care echilibrul dintre starea interioară a poetei și text, sub semnul metaforic al unei inimi care și-a găsit poemul(ca să folosesc cuvintele autoarei) dobândește echilibrul poeziilor citabile: „Ca un ghiocel din zăpadă, răsărită/inima, o inimă pierdută din al noulea poem/Îmi amintește de o lacrimă topită/Dintr-un anotimp solemn//Zăpada ronțăie copilăria și inima picură, picură,/Încolțirea iernii în oase nu ne aparține/Rătăcesc printre zile și nopți doar cu mine/Sângele se retrage în spatele cuvintelor cu ură.//Acuarelă cu maci, dragostea își varsă în mine izvorul/În sfârșit, inima și-a găsit poemul în zilele cu sunet alb/Sângele nu se mai prăbușește, ca un mărgean freamătă dorul/În sfârșit inima și-a găsit poemul în ziua cu sunet alb”.
2.Florina Lezeriuc publică, la „Rovineal Publishers”, la sfârșitul anului trecut, volumul Călătorie prin romanul interbelic, volum ce nu poate fi trecut cu vedere de un cititor conștient că experiența romanescă interbelică mai poate lăsa loc interpretărilor și mai este capabilă de surprize.
Încă din primul capitol al cărții, autoarea, probabil profesoară de limba și literatura română, nu pare deloc dispusă să se abată de la litera manualului. Despre tradiționalism, bunăoară, se oferă informații cunoscute și de către cei mai modești elevi: „Tradiționalismul desemnează atașamentul exagerat fașă de tradiție, o atitudine caracterizată prin tendința excesivă de a valorifica ansamblul de concepții, obiceiuri etc”.Conștiincioasă, autoarea prezintă ipostazele tradiționalismului românesc, oferind conspecte din Lucian Blaga, Nichifor crainic sau Adrian Marino. La fel se procedează și în cazul modernismului, cu o prezentare cuminte a lui E. Lovinescu.
Pentru discursul analitic al autoarei, mă opresc la prezentarea romanului Ion, cu binecunoscutele informații de genul „romanul capătă caracter monografic”, „compoziție simetrică”, „corp sferoid”. Aceasta după ce un Lucian Raicu, N.Steinhardt, Nicolae Manolescu sau Mircea Muthu au scris pagini de referință despre romanul rebrenian.
În prezentarea romanului călinescian, Enigma Otiliei, autoarea pornește, didactic și pedagogic, de la temă, urmărește subiectul, nu uită compoziția care, nu-i așa, „este echilibrată”, amintește personajele tipice precum și cunoscuta tehnică a „reflectării poliedrice”. Devenim atenți atunci când autoarea spune că scriitorul „depășește prin modernitate” formula balzaciană. Florina Lezeriuc nu pune punctul pe i. Formula balzaciană este „depășită” printr-o atitudine modernă și detașată a unui autor în cazul căruia se poate într-adevăr vorbi de un „balzacianism fără Balzac”(Nicolae Manolescu”. Dacă tot i s-a amintit de „reflectarea poliedrică”, cititorul ar fi meritat să afle cele scrise de un I. Negoitescu despre roman: „Ce este Enigma Otiliei (1938) dacă nu un roman comic?Dându-ți impresia unei jucării perfecte, de șuruburi și arcuri, care de la prima declanșare a mecanismului merge ca un ceasornic, epicul apare aici prea pur, prea tehnic, fără altă motivație decât gratuitatea sa estetică prea evidentă; această tehnică pură ca un joc se aplică însă pe un material realist, instabil ca însăși viața și totuși captat, încorsetat de recea voluptate a autorului”. Sau cele scrise de Mircea Cărtărescu: „Enigma Otiliei a fost întotdeauna citită greșit, ca un roman balzacian, când, în realitate, el este un metaroman,o butaforie care mimează balzacianismul, scoțându-i în evidență poncifele și automatismele.
Volumul Florinei Lezeriuc este de acceptat pînă la urmă ca o călătorie prin romanul interbelic, doar că cititorul are impresia că este vorba despre o călătorie de noapte, când călătorul nu se poate bucura de varietatea peisajului de afară, mulțumindu-se cu ceea ce știa din ghidurile de călătorie.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg