Tânăr universitar, cu o bună recunoaștere a capacităților sale scriitoricești, pe lângă cele didactice, Mircea Zaciu era încă din acei ani un om de direcție, un spiritus rectus, temut de studenți pentru exigența exagerată (uneori îndreptățită în totul, bunăoară atunci când a lăsat corigenți aproape trei sferturi din efectivul unui an, care scriseseră la examen: Arghezii, adică cu doi de i), autor al unei prime monografii consacrate lui Ion Agârbiceanu (reprezentând, de fapt, teza de doctorat), semnând articole de critică și istorie literară cu tăioase observații de ordin estetic etc. El este cel care a năzuit să realizeze și a realizat coagularea în jurul său a unui număr de tineri cercetători clujeni (și nu numai), pe care îi urmărea în evoluție, cu care discuta diverse teme de lucru dându-le efectiv sarcini în domeniu – Seria Restituiri, coordonată în cadrul Editurii Dacia, nu a fost altceva decât un laborator de testare și impunere publică a unor tineri cercetători în domeniul literar, cărora le-a încredințat – învățându-i de fapt munca de recuperare a unor opere și scriitori uitați sau numai neglijați, din diferite motive – sarcina de a se apleca creator asupra textelor, comentându-le critic și construind în parte, cu acribie, note explicative, justificative, nu mai puțin de a elabora studii introductive analitice, introduceri eseistice ș.a., cu alte cuvinte pregătindu-i pentru profesiunea de filologi, critici și istorici literari. Nimeni până la el n-a căutat să formeze o școală clujeană de critică, nici Bogdan-Duică, nici Lucian Blaga (poate Liviu Rusu, la Sibiu, dar neputând împlini nimic în acest sens datorită eliminării sale, după 1948, din sistemul de învățământ universitar, pe motive politice, cum era moda la acea vreme), nici D. Popovici, cu atât mai puțin Iosif Pervain. Rezultatele au fost pe măsură. Aproape toți cei care au lucrat cu el ediții în Restituiri, au evoluat ulterior, confirmând intuiția profesorului. Dar, era preocupat și de afirmarea în jurul său a scriitorilor de literatură beletristică. Augustin Buzura este în acest sens exemplul cel mai edificator. Prin anii ‘60 îi puteai vedea pe cei doi, magistrul și discipolul, plimbându-se pe stradă, de la Biblioteca Universității până în colț la Continental și înapoi, eventual făcând popasuri pe lângă o ceașcă de cafea, în dialoguri inițiatice, după exemplul marilor gânditori greci ai antichității, în celebrele lor dialoguri. Primele volume de povestiri și nuvele ale acestuia (Capul Bunei Speranțe, 1963 și De ce zboară vulturul?, 1966) sunt rezultatul acestor… îndrumări. Curios lucru, profesorul părea un om distant, rece, chiar țepos, de care cu greu te puteai atașa, lăsând în totul impresia unui om puțin sociabil. Pe măsură însă ce înainta în timp și în vârstă, masca aceasta glacială s-a topit pe-ncetul, așa încât spre sfârșitul anilor de viață a devenit un admirabil companion, e drept selectându-și cu grijă apropiații. Marele său proiect literar, Dicționarul scriitorilor români, realizat în colaborare cu Marian Papahagi și Aurel Sasu (patru volume), i-a produs, pe lângă mari satisfacții și mari decepții, iritări, stări de nervozitate, adevărate revolte. Într-o asemenea stare de iritare l-am întâlnit în chiar ultima sa zi din viață. Cred că am fost unul dintre cei mai de pe urmă scriitori (dacă nu cumva chiar ultimul) cu care s-a întreținut. Tocmai ieșise din Alimentara ce funcționa pe atunci la parterul blocului din vecinătatea intrării la Filiala Uniunii Scriitorilor. Dădeam să intru pe poartă – era ziua în care se anunțau premiile Filialei – când l-am remarcat, cu două sacoșe pline. Își cumpărase, după cum se lăsau bănuite, sticle cu apă și suc, pâine, mezeluri, fructe ș.a. L-am salutat și s-a oprit cu mine, ca în atâtea alte rânduri. M-am bucurat să-l întâlnesc și l-am invitat să urce la Filială. A refuzat. Cum să se expună cu sacoșele burdușite? I-am spus că le putea lăsa după biroul Doinei Cetea, din anticamera sălii de ședințe. Apoi, un whisky sau un coniac nu i-ar fi stricat. Era cât pe ce să accepte. Credea că i-ar fi prins bine, pentru că era într-adevăr obosit; călătorise toată noaptea cu trenul, de la București, de unde se întorcea dezamăgit că nu putuse rezolva nimic în privința tipăririi unui nou volum al Dicționarului. Buzura, la Fundația Culturală unde apăruse primul volum, îi spusese că nu se mai putea angaja să continue tipărirea următoarelor volume. Era decepționat și mâhnit. Dacă nici Buzura… Nu-i nimc, domnule profesor, i-am spus, în ambianța festivă de la Filială o să uitați, cel puțin pentru câteva ore, anturat de cei care vă prețuiesc. A făcut un pas spre intrarea la Filială dar imediat a renunțat. Nu pot să vin la festivități în ținuta în care mă aflu… Era, într-adevăr, într-o ținută lejeră care însă îi stătea, parcă, mai bine decât cea îngrijită, din totdeauna, care îi dădea aerul distinct de care era conștient. Mi-a întins mâna zicându-mi: Altă dată… Și a pornit pe trotuar în sus pe strada care duce spre fostul cămin Avram Iancu iar de acolo, traversând, pe strada Bisericii Ortodoxe, unde locuia. N-a făcut însă decât vreo cincizeci de pași, că asupra lui s-a năpustit o femeie care – nu auzeam ce-i spune dar înțelegeam că-l agresează – s-a ținut de el până l-am pierdut din vedere. Probabil era una dintre cațele care îi făcuseră multe zile negre în legătură cu apartamentul în care locuia și de care rudele voiau să-l deposedeze, aflându-se într-un mizerabil proces nesfârșit. Spre seară am aflat că odată ajuns în apartament, făcuse un infarct și se prăbușise iremediabil. Am să regret toată viața că nu l-am putut determina să urce la Filială. Atmosfera sărbătorească de acolo l-ar fi destins și, poate, sunt sigur, sfârșitul ar fi fost amânat pentru cine știe când.
Puțină lume știe azi că Mircea Zaciu a început prin a se afirma ca un veritabil prozator, publicând câteva volume, la care n-ar fi rău să ne întoarcem, măcar în treacăt. Ceea ce am să și fac, prezentându-l generațiilor tinere de azi și în veșmântul aristocrat al epicii sale în care cu greu se alinia cerințelor partinice din anii ‘50.
Format în rigoarea unei şcoli tradiționale (începe liceul la „Moise Nicoară” în Arad şi îl termină la „Emil Gojdu” în Oradea, cu bacalaureatul în 1947) ce punea accent pe însuşirea unei temeinice culturi umaniste, Mircea Zaciu debutează timpuriu, în 1944, în ziarul Ecoul, cu un medalion consacrat personalității lui Duiliu Zamfirescu, atestând tocmai insuflarea acestui cult al valorilor pe de-o parte, dar şi apetitul personal pentru proza literară, pe de altă parte. Urmează Facultatea de Filologie (Litere) la Universitatea din Cluj, unde are, de asemenea, profesori (D. Popovici, Ion Breazu) capabili a-i fixa şi orienta definitiv preocupările înspre literatura română (cu precădere), dar ambiția lui, în acei ani, viza gloria pe linia epicii. Publică aşadar proză (nuvele şi fragmente de roman) în revistele Flacăra, Almanahul literar, Tânărul scriitor, contând în Raportul prezentat la Congresul tinerilor scriitori (1958) în capul listei celor ce s-au personalizat deja, ca autori de beletristică, în peisajul literar românesc. Cu Amiaza unei revoluții (1954) se încercase în domeniul scenariului de film – mirajul cinematografului a atras întotdeauna pe tinerii scriitori – la care va reveni abia peste ani, scriind piese de teatru, de data aceasta, în colaborare cu Vasile Rebreanu, Sechestrul (1972), dar consacrarea i-au adus-o, în epocă, cele două volume de proză artistică din 1956: Unde sfârşeşte pustiul şi nuvela (micro-romanul) Începutul sfârşitului, cu care, cu aceasta din urmă, îşi încheie, de altfel, cariera de prozator, chiar dacă fibra de povestitor se va recunoaşte în multe din eseurile sale şi mai ales în paginile celor patru volume ale Jurnalului, publicat între 1993-1998.