Prin anii ‘60, pe când lucram în redacția revistei „Tribuna”, mă obișnuisem să văd aproape zilnic urcând treptele, până la primul etaj al imobilului de pe strada Universității nr. 1, un om înaintat în vârstă, corpolent, greoi și lent în mișcări, poate prea gras pentru înălțimea sa, de talie mijlocie, dar care prin nu știu ce, poate prin geanta mereu burdușită de cărți și manuscrise, poate prin ținuta de o distincție aparte, deloc aristocrată, dar care impunea respect, poate prin felul nobil totuși de a saluta ardelenește sau prin vorba sa domoală, plină de sfătoșenie, mă atrăgea aproape irezistibil. Era profesorul universitar Valeriu L. Bologa, unul dintre cei mai iluștri profesori pe care i-a avut IMF-ul din Cluj de-a lungul anilor, unul dintre fondatorii școlii române de istorie a medicinii, erudit și savant în adevăratul înțeles al cuvântului, membru a cinci academii străine, nu însă și al Academiei Române (Era într-un fel mâhnirea, dar și mândria lui, căci nu o dată spusese căutând un fel de consolare, că e mai interesant să nu fi membru al Academiei în care sunt primiți toți nechemații – un joc de cuvinte pe care îl savura cu o prefăcută inocență), spun deci, aproape zilnic Valeriu L. Bologa, în drum spre dau venind de la catedră, urca la „Tribuna”, fie pentru a-și aduce colaborarea, fie pentru a sta, pur și simplu, de vorbă cu cineva. Și, cum cei din conducerea revistei erau în genere ocupați, așa cum le stă bine tuturor șefilor, îl lua de braț pe fostul său student, tânărul pe atunci prozator Augustin Buzura și-l poftea la o cafea la „Arizona”, cofetăria de după colț, unde pe vremea aceea se putea sta pe scauna, la mese, și tăifăsui în liniște. Pe coridor, Gusti deschidea ușa de la biroul meu, dacă nu eram cumva prin apropiere, și-mi făcea semn: „Hai cu dom’ profsor la o cafea!” Noi eram cei mai tineri din redacție și aveam timp berechet. Încadrat astfel, profesorul nu se dădea pe toată lumea – avea cui povesti, căci noi eram de fiecare dată numai ochi și urechi. Iar el, ca un adevărat profesor de istorie, fie și a medicinei, știa o mulțime de fapte și întâmplări din lumea largă pe care ni le împărtășea cu generozitate. Mai ales, văzându-ne interesați de marile figuri ale Clujului interbelic, nu ne lăsa până nu ne evoca, într-un stil cu totul pitoresc și personal, viața multora dintre cei pe care îi cunoscuse și despre care – despre cei mai mulți – nu se prea scria. Așa ne-a vorbit în mai multe rânduri și despre Aron Cotruș, cu care fusese prieten, chiar coleg de clasă la liceul din Brașov.
L-am solicitat să ne scrie câteva pagini de amintiri despre poet, pentru „Tribuna”. A surâs molcom și ne-a spus că o să încerce, dar că nu avea nicio nădejde să-și vadă textul tipărit. Am încercat să-l încredințez că voi face toate diligențele necesare și că voi izbuti, doar mă aflam în corespondență cu câțiva dintre cei marginalizați, ca să nu spun interziși, în acea perioadă și pe care, pe unii, cum ar fi Virgil Carianopol sau Nicolae Crevedia, izbutisem să-i aduc în paginile „Tribunei”, pe alții aveam să izbutesc a-i publica abia mai târziu, la Editura „Dacia” – Papilian, G.M. Vlădescu, Mihail Drumeș – nici unul însă nefiind de talia lui Aron Cotruș. Dar, din păcate, istoricul Valeriu L. Bologa avusese dreptate. Textul său, respins atunci de Direcția Presei, a rămas să zacă printre filele dosarelor mele, până acum. Nu cred că aceste amintiri despre Aron Cotruș, pe care le pun acum la îndemâna cititorilor, să fi apărut undeva, deși Valeriu L. Bologa punea întotdeauna și un indigo sau două când introducea filele albe în mașina de scris – oricum însă, evocarea lui a rămas necunoscută sau cunoscută unui mic număr de cititori de cine știe unde și din cine știe ce revistă. Așa că redau în continuare textul amintirilor ilustrului profesor clujean.

La şcoală cu Aron Cotruş

„Curând se observă că adevăratul fond liric e
O anume înfiorare în fața grandiosului sinistru.
Câteva viziuni colosale tulbură conștiința ca niște semne enigmatice… Cu Mâine, Aron Cotruș a început o variantă nouă a poeziei sale, scurtă, amenințătoare și, cu subînțelesuri, profetică. Apare o poezie manifest cu aere instigatoare… Un poet original plin de vigoare sănătoasă și foarte reprezentativ pentru Ardeal”.
(G. Călinescu, Istoria literaturii române, 1941)

Ne-am întâlnit la liceul din Brașov, colegi de clasă. Amândoi eram în căutarea integrării în spațiul școlii de la poalele Tâmpei. Ea s-a înfăptuit repede, fiindcă în fond, sentimente și gânduri foarte asemănătoare ne apropiau. Mi-a fost drag din primul moment: înalt, svelt, cu o ținută dreaptă, ca un brad tânăr din părțile Sibiului de unde își trăgea obârșia. Era modest îmbrăcat, dar totdeauna cu eleganță firească. Prea avea simțul frumosului ca să-și neglijeze ținuta. Nu era vorbăreț, dar nici introvertit. Cuvântul rostit de el era totdeauna domol, ales și bine cumpănit. Contrasta cu ochii săi mari în care vedeai un zbucium neîncetat. O frunte înaltă, boltită, dădea feței sale aerul unei nobleți sufletești. Era frumos – ce să mai zic alta – și înainte de toate izbea la ochi asemănarea cu tânărul Eminescu.
În clasă ședea în banca ultimă, în cel mai întunecos colț al sălii, bine ocrotit de rândurile colegilor din față. Ca elev era destul de inegal. Strălucitor la limba și literatura română, pe care o preda neîntrecutul nostru dascăl și animator Alexandru Bogdan. De la bun început Bogdan și-a dat seama ce zace în Cotruș și se ocupa cu el, căutând uneori să strunească unele apucături de boem. Îl interesa istoria, la fizică – ciudat – acest poet visător, incitat de profesorul Aurel Ciortea, arăta interes. Când la latină, la care o ducea cumva, în clasa a VIII-a profesorul ne-a făcut un curs la nivel universitar asupra literaturii și culturii epocii de aur a imperiului roman, Cotruș s-a prins de-a binelea. În schimb la elină mergea greu de tot. Singurul profesor din pleiada dascălilor noștri atât de aleși, de care nu făceam haz, era „Domnul de la limba lui Homer și Eschil”. Lucian Blaga l-a descris într-un portret clasic în Hronicul și cântecul vârstelor, cu toate ciudățeniile și slăbiciunile lui.
Când eram în clasa a șaptea, Cotruș publicase în gazetele și revistele transilvănene poezii. Primele încercări, dar… „ex ungue leonem”. Alexandru Bogdan le aprecia și chiar discutase odată în clasă câteva din ele. Noi îl priveam cu admirație și mândrie. Îndemnat de prietenia care se legase înte noi, de bună seamă influențat și de judecata lui Alexandru Bogdan, când în 1911 (eram amândoi în clasa a VIII-a) a apărut la Orăștie primul său volum, Poezii, am scris, în foiletonul „Gazetei Transilvaniei” o dare se deamă. Nu mă rușinez de ea. Recitind-o îmi dau seama că, destul de naiv, l-am înțeles și i-am prevăzut viitorul. Pe câte știu, acest foileton al meu a fost cea dintâi recenzie amplă despre Cotruș.
Cu toate că Aron Cotruș avea o părere destul de bine conturată despre valoarea sa (nu se prezenta cu noile sale poezii la diletantica și școlăreasca „Societate de lectură”), nu-și dădea deloc aere de geniu în incubație. Era un coleg bun, gata la glumă și hărțuială, vesel la chef și, ca elev, disciplinat.
Numai cu „Domnul” și-a dat în petic. Bătrânul Socrate în caricatură, avea un dinte împotriva poetului. Nu-i spunea niciodată pe nume, ci, cu intonație batjocoritoare, „domnule piit”. (Când pronunța cuvintele de origine elină, „Domnul” întotdeauna le citea cu vocalizare neogrecească, deci și poetul îl transforma în piit). Pe Cotruș orele de elină îl plictiseau de moarte. În coțul lui dosit, scria poezii. În momente de inspirație, „Domnul” îl zgândărea și-l tot interoga. Într-o zi îl scoase iarăși din visări și-i cere să traducă ex abrupto un text din cartea de cetire. Cotruș… tufă de Veneția. „Nu știu lecția, Domnule”. „Domnul” și mai vârtos, cu „domnule piit” încoace, „domnule piit” încolo, când deodată, spre stuparea întregii clase, vedem cum cartea de cetire zboară din fundul clasei spre capul „Domnului”. Noroc că n-au fost bune calculele balistice și cartea a trecut pe lângă urechea profesorului. Palid, „Domnul” s-a ridicat și cu pași de Achile a pornit spre ușă zicând: „Domnilor, în clasa asta studenții își omoară profesorii”. Peste cinci minute a revenit cu directorul Onițiu. Directorul avea deasemeni sentimente bune pentru Cotruș. La anchetă, Cotruș a spus tot ce avea pe suflet împotriva Domnului, cum îl șicanează și îl persiflează neîncetat. Noi, care îl iubeam, eram cu sufletul în buze: evident că va fi eliminat. Nu s-a întâmplat aceasta; o săptămână de arest de casă, iar „Domnul” nu a mai fost profesor de elină în clasa a VII-a ci, până la sfârșitul anului a fost înlocuit de un profesor tânăr, simpaticul Vasile Neguț. Grație lui Neguț, Cotruș totuși a învățat în cele câteva luni până la maturitate, o brumă de elină.
Când am pornit la universitate, căile noastre s-au despărțit. Mult mai târziu am aflat că în 1918, în fiecare sâmbătă, luam, fără să știu, legătura cu Aron Cotruș. Era la sfârșitul războiului, toți în armata defunctei monarhii ne dădeam seama că ulciorul a crăpat și se va sparge în curând. Eram medic de batalion la Regimentul 8 bozniac-herțegovean. Trupa era compusă numai din sârbi și croați. În fiecare sâmbătă peste liniile noastre se rotea un Carponi italian și arunca o încărcătură de foi volante. Ordinul de la comandament era categoric: se vor strânge toate, se vor împacheta și se vor trimite cu un curier special la serviciul de informații al armatei, la Trento. Ceea ce se și întâmpla. Dar cu o întârziere de 6 ore. Comandantul batalionului era un maior ceh, adjutantul – un polonez. Toți ceilalți ofițeri eram cehi, croați, sârbi, un italian din Trentino și un român. Încărcătura sosea la comandantul batalionului, care avea grijă ca, înainte de a trimite pachetul la Trento, toți să putem citi materialul de propagandă în limba fiecăruia. În felul acesta luni de-a rândul citeam gazeta „România” care apărea la Roma. Când într-un concediu am sosit la Brașov, îmi spuneau oamenii de acolo că într-un timp spitalele au fost pline cu răniți germani și austro-unguri, veniți de pe frontul Moldovei. Își dădeau seama că s-a întâmpat ceva, dar nimeni nu știa ceva lămurit despre Oituz, Mărăști și Mărășești. Atunci eu am fost cel dintâi care, din cele citite în „România” din Roma, am putut să le dau știri autentice despre cele trei mari bătălii izbăvitoare.
În 1927, întâlnindu-mă, după atâta amar de vreme, cu Aron Cotruș, am aflat că el era redactorul ziarului nostru de propagadă din capitala Italiei. Căzuse prizonier la italieni, se înrolase, luase parte la organizarea Legiunii române din Italia și lucrase, sub conducerea profesorului Mândrescu și a lui Vasile Lucaci, la serviciul de propagandă. Când, în vara lui 1918, citeam cu nesaț, în tranșeele de la Doss dei Morii rândurile înviorătoare din „România”, nu știam că vechiul meu prieten din liceul brașovean vorbește cu mine.
După doisprezece ani – „post to discrimina rerum” și după marea trăire a Unirii – ne-am regăsit, vechi prieteni, prin corespondență. Cotruș se stabilise la Arad. Fiind [eu] secretar de redacția la revista „Cultura”, directorul ei, Sextil Pușcariu, m-a rugat să-i solicit colaborarea. Profilul revistei cerea ca să aducem cât mai multe traduceri bune din autori consacrați sași și unguri ardeleni. L-am rugat pe „fratele Arune” să ne dea o mână de ajutor. Am primit de la el următorul răspuns:

„Arad, 23 decembrie 1923
Dragă Mocule,
Îi mulțumesc domnului S. Pușcariu pentru cinstea ce mi-o face invitându-mă să colaborez la revista «Cultura». Cum însă eu nu prea citesc ungurește, regret din toată inima că nu vă pot fi de folos în această direcție.
Ți-am citi în «Prager Presse» traducerea din L. Blaga și te felicit.
Salutări domnului Sextil Pușcariu.
Cu drag,
A. COTRUȘ”

Au mai trebuit să treacă trei ani până ce ne-am văzut aievea. În 1927 venise la Cluj. Parcă n-ar fi trecut 16 ani de la despărțire, atât de ușor s-au înnodat firele amintirilor. Mi-a făcut o vizită la Institutul de Istoria Medicinii și iscălitura sa figurează cu cinste în Cartea oaspeților. Pe urmă venea din când în când la Cluj și săteam de vorbă ore întregi la o cafea. Era tot mai înverșunat împotriva politicii revizioniste mussoliniene, iar la ultima întâlnire, în 1935, îmi vorbea îngrijorat și revoltat, cu viziune de profet, despre ce prvedea că se va întâmpla în urma zvârcolirii hitlerismului.
A fost ultima dată că ne-am văzut. Ne-am despărțit cu inima grea. Cotruș mi-a spus: „Măi Mocule, vor veni vremuri grele, dar ăsta-i neam de piatră și va trece prin ele”.