Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Profetul

Profetul

Am prezentat anterior Regalitatea și Sacerdoțiu ca fiind două funcțiuni divine; ele au, însă, în egală măsură, și o puternică vizibilitate și reprezentativitate în planul realității cotidiene. Se poate constata de asemenea, o acerbă concurență, dusă uneori cu mijloace dintre cele mai incorecte, pentru ocuparea posturilor din vârful ierarhiilor lumești. În istorie, cel care a reușit să răzbată și să-și înfrângă concurența a fost nu doar cel mai competent și mai îndreptățit, ci doar cel care s-a dovedit a fi mai abil în a-și anihila contracandidați.
Cele două funcțiuni menționate (coloanele tradiționale pe care se sprijină întreaga construcție mundană) par a fi unite la vârf printr-o sublimă și generică arcadă – Profetul / Proorocul – cel care aflat față către față cu Domnul este în măsură să evidențieze lumii voința supremă și planul divin. Dintotdeauna, Profetul a insistat asupra caracterului sacru şi imperativ al revelației. În Biblie, de pildă, proporțiile templului sunt relevate de către astfel de intermediari (Ezechiel, Neemia), ei dovedind puteri reale în a accesa lumea invizibilă.
În diverse lucrări ezoterico-sapiențiale, acest al treilea personaj al trigonului divin mai este denumit Înțeleptul sau chiar Filozoful; desigur, nu este vorba aici despre un filozof în accepțiunea modernă a cuvântului3, ci despre acel Sophos din antichitatea elenă, purtător de adevăr, nemurire (neuitare) şi înțelepciune. Fiind o conştiință cosmică atotcuprinzătoare, Profetul beneficiază de „vedere în duh”; el trăieşte în eternul prezent, astfel că-i sunt accesibile instantaneu informații din trecut şi viitor, lucru greu de înțeles de către un om obişnuit să vadă secvențial și analitic. Profetul este purtător de adevăr tocmai pentru că acesta îi este revelat prin trăire nemijlocită, el nefăcând altceva decât să transmită contemporanilor informația aşa cum o primeşte.
Hermes Trismegistos (de trei ori mare) întrunea în ființa sa cele trei puteri decurgând din sacru şi astfel, prin simpla sa existență istorică a reprezentat un eveniment cosmic. La fel şi Moise, Buddha, Pitagora, Iisus sau Mahomed care au revelat omenirii porunca divină şi au impus-o prin sacrificiul lor. „Să nu-ți faci chip cioplit!” sau „Iubeşte-ți aproapele ca pe tine însuți” sunt imperative de ordin non-uman care au dăltuit istoria Omului, predeterminând un făgaş antientropic al evoluției ulterioare. Dacă n-ar fi fost aşa, Omul, cu caracterul său distructiv, sinucigaş, ar fi realizat de multă vreme „performanța” de a se autoextermina ca specie şi de a arunca în aer întreaga acumulare de progres şi civilizație.
Aşadar, Regele, Preotul şi Profetul întregesc organic o sacră tri-unitate de funcțiuni tradiționale. (Guénon, R. – 1994, pp. 32-40). Lucrând împreună în lume, în pace şi armonie, cele trei funcțiuni fac să se învârtească roata devenirii şi astfel, dau consistență Centrului suprem. Tot la fel principali oficianți ai atelierului masonic conlucrează ritualic pentru aprinderea Luminilor în cadrul unei ținute regulare (justă şi perfectă) şi conduc Loja, fiecare având competențe şi responsabilități specifice, distincte şi nesuprapuse. Desigur, vom remarca un plus de autoritate circumscrisă personajului care ocupă scaunul de la Orient, Venerabilul, şi acest lucru îl vom explica în continuare.
Deosebirea dintre prooroc (uneori se scrie proroc) şi profet este, probabil, una de rang, prorocul fiind mai la început de drum şi având puteri spirituale mai mici comparație cu cele ale profetului. Poate fi şi o problemă strict lingvistică, de traducere, prooroc fiind un cuvânt slav, profet, un cuvânt care ne-a parvenit din greceşte. În Vechiul Testament sunt menționați mai mulți prooroci şi, apoi, ne este prezentată lupta dintre aceştia şi diverşi regi. Profeții care au rămas în veşnică pomenire sunt doar cei cărora le-au fost consemnate predicțiile şi, cu deosebire, împlinirea acestora. În realitate, numărul lor este cu mult mai mare. Moise, David (era şi Rege şi Înalt Preot) şi cei patru prooroci importanți din Vechiul Testament (Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel) sunt doar vârfurile acestui fenomen. Există şi alții prooroci care, pentru viziunile şi antepronunțările lor inspirate, au rămas înscrişi în Cartea Legii Sacre.
Tradiția continuă şi, astfel, în Noul Testament (I Cor. 12, 10 şi 28) sunt menționați misticii carismatici care apar după Cincizecime. Aşa cum ni se spune, ei au fost inspirați prin Duh (insuflare divină) cu acest nobil şi sfânt dar al proorociei. Şi mai aproape de noi au trăit oameni cu puteri deosebite, care „vedeau” în trecut sau în viitor, iar uneori puteau şti ce se întâmplă în locuri situate la mii de kilometri depărtare. Voi numi doar câțiva dintre aceştia: Emanuel Swedenborg (în 1759, aflat la Göteborg, a relatat „în direct” un incendiu devastator care tocmai se consuma la Stockholm), Edgar Cayce, supranumit şi profetul adormit (în mod inexplicabil şi misterios, multe dintre predicțiile sale s-au adeverit întocmai. Există o literatură vastă în acest sens; Cayce a produs, de asemenea, şi numeroase proorociri care nu s-au confirmat). Amintesc, de asemenea pe Vanghelia Gushterova – Vanga Dimitrova, Wolf Messing, Jane Dixon şi alții, despre care însă nu vom spune nimic, în continuare.
În forma sa cea mai desăvârşită profeția înseamnă, cumva, cunoaşterea voinței lui Dumnezeu. Este un fenomen rar la care se poate ajunge inclusiv după un îndelungat antrenament spiritual, fie că cel în cauză este un călugăr uitat de lume, care murmură neîncetat rugăciunea, fie că este ofițer de informații cum se arată în lucrarea aceea stranie, intitulată Metacontact în care, la început, suntem avertizați: …această carte nu este o carte de ficțiune literară. (Fonareff, D. N. – 2010) Vom găsi prezentate, în această lucrare, cazuri absolut năucitoare, ce nu pot fi explicate în planul relației cauză-efect. Ca un corolar, ofițerii de informații care aveau ca sarcină de serviciu să-şi perfecționeze clarviziunea şi să opereze cu aceste realități dintr-o altă lume, luau încet-încet calea bisericii pentru că înțelegeau, prin trăire directă, că le-a fost dat să interacționeze la propriu cu Principiul. Cu întreaga lor ființă, ei simțeau acut că pentru a putea utiliza pe deplin această calitate divină, este necesară parcurgerea unei deveniri, a unei perfecționări spirituale autentice. De precizat totuși că, în accepțiunea sa tradițională, profeția este un dar exceptional, o harisma, cum se spune în ortodoxie, care nu este condiționată de efectuarea unui antrenamentul ocult. Voia (voința) lui Dumnezeu era foarte cunoscută în vremurile demult apuse, profeții fiind trimiși cu misiunea de a-i aminti Regelui și Înaltului Preot de Dumnezeu şi de Legea sa. În acest cadru, ofițerul de care vorbeam nu poate fi decât un soi de hacker ce pătrunde ilicit şi neavizat în sistemul sacru.
În toate timpurile, profetul veritabil a fost considerat un om sfânt ce avea abilitatea de a face premoniții în vederea călăuzirii personale sau comunitare, motiv pentru care era venerat de către semeni. El anunță evenimentele viitoare ca şi cum ar fi un mesager autorizat al lui Dumnezeu. Sub inspirația şi călăuzirea Sfântului Duh, Profetul vorbeşte în numele Domnului sau, în unele cazuri, lasă mărturii scrise în legătură cu voia Lui, ordinea divină şi planul celest. El rosteşte cu zel şi cu deplină convingere predicțiile sale, aşa cum numai un mistic în extaz o poate face. Nu utilizăm aici cuvântul mistic cu conotații peiorative ci cu credința că mistica superioară este, de fapt, înalta cunoaştere revelată şi cu sublinierea fermă a distincției dintre mistică şi misticism. Ca fenomen uman extins şi profund înrădăcinat în lume, misticismul este într-adevăr periculos, el fiind nimic altceva decât ignoranță crasă amestecată cu superstiție, habotnicism şi cu o intoleranță devastatoare, distructivă.
Viziunile profeților din Biblie se refereau la soarta unor popoare întregi, la viitorul apropiat al acestor mari comunități umane, la evenimente epocale (catastrofe, mari descoperiri sau amenințări iminente) ce urmau să vină şi să producă efecte. Regii care, „orbi” fiind, conduceau gloatele la pierzanie, considerau profețiile ca pe nişte amenințări directe la adresa autorității lor şi acționau în consecință asupra celui care aducea vestea proastă, de regulă cu brutalitate şi cruzime. La scurt timp, însă, evenimentele invocate de prooroc se întâmplau iar mulțimile recunoşteau cu întârziere puterea acestuia. Drept urmare, Regele sfârşea şi el, spulberat parcă de o putere supraterană aşa cum, de altfel, proorocul prevăzuse înainte de a i se lua viața. Amintim spre exemplificare, în acest sens, cuvintele profetice rostite de către Jacques de Molay, înainte de a muri, la adresa lui Filip cel Frumos (Regele) şi a Papei Clement al V-lea (Înaltul Preot).
Cunoaşterea era şi este, în continuare, cauza esențială a conflictului permanent dintre Profet şi Rege / Preot. În marea lor majoritate, oamenii se comportă ciudat în momentul când în fondul lor de cunoştințe apare o informație nouă, diferită de ceea ce ştiau ei la un moment dat. Pe de o parte, în mod declarativ, ei afirmă că doresc să cunoască în profunzime realitatea aceasta, contradictorie şi paradoxală, pe de altă parte, însă, când li se relevă adevărul, îl resping cu furie şi, cel mai adesea, îl reprimă pe cel ce încearcă să-i lumineze – vezi Copernic, Galileo Galilei etc. Totul se întâmplă exact ca în acea celebră legendă a peşterii, relatată de Platon în Dialogurile sale. Cel care aduce cunoaşterea şi adevărul nu este bine primit şi, uneori, îşi asumă riscul de a fi linşat de către mulțimile cu mintea înfierbântată şi de către regii corupți care-şi străjuiesc cu cerbicie privilegiile şi averile. Pare că nimeni nu vrea să fie scos din iluziile sale şi din întunericul cotidian.
Aceasta este legea firii şi de aceea, în ritualul masonic, se spune la un moment dat că (parafrazez) …mulți binefăcători ai omenirii au sfârşit arşi pe rug, executați sau, în cel mai fericit caz, marginalizați, excomunicați, am putea completa aici. Pentru a săvârşi Binele pe Pământ, trebuie uneori să complotăm la propriu şi să acționăm cu prudență, cu infinită iubire, toleranță, compasiune față de aproapele nostru orb, obtuz, inert, dar plin de un elan năucitor atunci când se pune problema unei tulburări a rutinei sale de zi cu zi. Tot aşa se întâmplă şi în organizații: dacă cineva, de bună credință fiind, doreşte să producă schimbări în funcționarea entității, devine brusc duşmanul tuturor și, ca atare, împotriva lui se va coaliza întrteaga masa inertă de mediocrități și de netrebnici.
În istorie, nu doar Regele l-a prigonit pe Profet ci, deopotrivă, şi Înaltul Preot. În acest sens, poate fi amintit episodul răstignirii lui Iisus, în rolul Profetului. Prin tertipuri josnice, Sinedriul4 a determinat execuția celui care s-a revoltat împotriva stării de corupție generalizată şi decădere la care ajunsese Sacerdoțiul5. În paranteză fie spus, nu doar corupția sau decăderea Sacerdoțiului ebraic au fost cauzele desființării acestuia de către Dumnezeu6, ci și o anumită desuetudine survenită ca urmare a inființării preoțimii lui Iisus. Cum se știe, mai apoi, multi preoți evrei și neevrei au devenit ucenicii Mântuitorului. În acest context, Pilat din Pont, în rolul Regelui, n-a fost decât un obtuz şi, de altfel, nu prea convins executant al unei crime pentru care, apoi, s-a dus şi s-a spălat pe mâini ca să scape de remuşcări.
În fond, ce face Profetul, prin ce se distinge acest personaj al cărui principal instrument îl constituie vederea în duh, vederea duhovnicească (cum spun misticii creştin-ortodocşi), remote view (cum spun, astăzi, americanii), metacontact, cum spun ruşii etc.? Vom încerca, în cele ce urmează, să formulăm un succint răspuns la această întrebare, nu înainte însă, de a spune că în reprezentarea omului obișnuit, Dumnezeu a fost imaginat adesea ca fiind deținătorul unei cunoaşteri interzise. În acest cadru, cunoaşterea revelată a fost percepută ca un fel de braconaj pe care Profetul îl întreprinde în teritoriile rezervate zeilor pentru a aduce informații utile semenilor săi, tot aşa cum Prometeu a furat focul, l-a dăruit oamenilor şi, apoi, a plătit scump pentru isprava sa. Aşadar, traducând într-un registru modern, Profetul intră într-o stare de conştiință non-ordinară, se concentrează (atenție direcționată) asupra problemei pe care o are de rezolvat şi, pur şi simplu, „vede” răspunsul. Prometeu, cum spune şi numele său, vede înainte, spre deosebire de fratele său, Epimeteu care vede împrejur. În timp, lucrurile au degenerat și, astfel, mai ales pe lângă curțile regale, au apărut diverși indivizi care făceau din proorocie un soi de profesie. Date fiind obligațiile asumate în astfel de cazuri, profetismul trece de la o slujire vocațională la una bazată pe citirea voinței divinei cu ajutorul unor tehnici și instrumente mai mult sau mai puțin calificate.
În spirit masonic (simbolic), la finele stagiului său, ucenicul vizează atingerea pragului de Înalt Preot, calfa vizează să fie Regele luminat, în timp ce, maestrul mason va căuta acele puteri specifice Profetului. Toate aceste similitudini şi corespondențe stabilite aici nu au decât menirea să sugereze direcțiile de dezvoltare spirituală ale fiecărui grad masonic în parte. După accederea în gradul următor, aspirantul nu va abandona exercițiul spiritual însuşit la gradului anterior pentru că, în final, el urmăreşte să întruchipeze însăşi tri-unitatea funcțiunilor sacre pe care le-am menționat mai sus. Aşa trebuie văzută elevarea spirituală de natură inițiatică, ca o continuare la care se adaugă, iar şi iar, câte un nou modul distinct.
Într-un alt registru, putem aborda diferit această problematică, anume, vorbind inclusiv despre nivelurile de conştiință ierarhizate în funcție de gradul de claritate şi de sfera de cuprindere. Deepak Chopra menționează, în acest sens, conştiința limitată (probleme, obstacole, anxietăți, confuzii, conflict interior), conştiința extinsă (apar soluțiile7 din interconectarea cu semenii, rezonanță cu cei din jur etc.) şi, în fine, conştiința pură (nu mai există probleme, zbuciumul / tumultul vieții fiind înlocuit de iubirea aproapelui, compasiune şi înțelegere superioară) (Chopra, D. – 2012, pp. 10-12). Am putea stabili, de asemenea, câteva similitudini cu traseul unui francmason: ucenicul (tumultul vieții) este conştiința limitată, companionul, în devenirea sa, exersează interconectarea şi caută să-ți extindă conştiința, iar maestrul a ajuns în zona de conştiință pură (nivelul său de claritate mentală este remarcabil) unde va exersa perfecțiunea (desăvârşirea). La fel şi în ortodoxie8: fratele de mănăstire este ucenicul, monahul de rând – calfa, iar schimonahul – lucrător în căutarea desăvârşirii a puterilor profetice şi a transcendenței supreme, a îndumnezeirii.

Bibliografie
Chopra, D. (2012) – Soluții spirituale, Ed. Paralela 45, Buc.
Fonareff, D.N. (2010) – Metacontact, Ed. Mirador, Arad
Guénon, R. (2010) – Autoritate spirituală şi putere temporală, Ed. Herald, Buc.
Guénon, R. (1994) – Regele lumii, Ed. Rosmarin, Buc.
Lovinescu, V. (1992) – Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi
Maestrul Z & Discipolul A, (2013) – Decus in labore, Ed. Herald, Buc.
Ossendowski, F. (1994) – Animale, oameni şi zei, Ed. Institutului European, Iaşi
Note
1 In extenso, clasa conducătoare responsabilă cu exercitarea guvernării sub aspect militar, judiciar și administrativ.
2 Preoțimea cu exponenții săi specifici: Înaltul Preot (ierarhia religioasă responsabilă cu exercitarea actului administrativ al domeniului exoteric) și Sfântul ca intermediar între om / lume și Principiu.
3 Profesor de filozofie, autor de cărți în materie etc.
4 Consiliul Preoțimii ebraice de la acea vreme
5 Vezi episodul cu răsturnarea tarabelor pe care zarafii le întinseseră în Templu
6 Neprobată, de altfel; nu au rămas dovezi că preoțimea iudaică era precum papalitatea din epoca Borgia, de pildă.
7 O viziune mai clară asupra realității.
8 Nu doar Dreapta-credinta, cum spun mulți teologi, ci și Dreapta cinstire (a lui Dumnezeu).

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg